ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta G.R. a solicitat în contradictoriu cu M.S.P., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a fost funcționar public în cadrul autorității pârâte, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepțiile lipsei de obiect a cererii reclamantului și a prescripției dreptului material la acțiune pentru anul 2001 și 2002, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. De asemenea, a formulat o cerere de chemare în garanție a M.E.F. solicitând obligarea acestuia să-i aprobe suplimentarea bugetului la capitolul cheltuieli de personal. Chematul în garanție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive și în subsidiar respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2190 din 19 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii principale și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate, a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de M.E.F., respingând cererea de chemare în garanție ca inadmisibilă, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu rata inflației la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.S.P. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de obiect a cererii. Se mai arată că, în ceea ce privește suspendarea actelor normative, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată, prevede la art. 56 că „după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existentei acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea", iar la art. 64 că „ în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior.

Având în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea și odonanțarea cheltuielilor, de angajarea și utilizarea creditelor bugetare pe baza unei bune gestiunii financiare. În speță, dispozițiile legale criticate se referă la acordarea primei de vacanță, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie un drept constituțional funcțional. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.S.P., împotriva sentinței civile nr. 2190 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008.