ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta G.R. a solicitat în contradictoriu cu M.S.P., obligarea

pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2006

actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că a fost funcționar public în cadrul autorității pârâte,

iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de

ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct.

7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu.

Pârâtul, prin întâmpinare a

invocat excepțiile lipsei de obiect a cererii reclamantului și a prescripției

dreptului material la acțiune pentru anul 2001 și 2002, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată. De asemenea, a formulat o cerere de

chemare în garanție a M.E.F. solicitând obligarea acestuia să-i aprobe

suplimentarea bugetului la capitolul cheltuieli de personal.

Chematul în garanție a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare

în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive și în subsidiar

respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2190

din 19 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția  a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii

principale și excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate, a

admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de M.E.F.,

respingând cererea de chemare în garanție ca inadmisibilă, a admis acțiunea

formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând

prime de concediu pentru anii 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu

rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de

funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul M.S.P. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că instanța de fond în mod greșit a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de

obiect a cererii.

Se

mai arată că, în ceea ce privește suspendarea actelor normative, Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă, republicată, prevede la art. 56 că

„după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existentei acestuia,

pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea,

completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea",

iar la art. 64 că „ în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi

suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior.

Având

în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de

credite răspund, potrivit legii, de angajarea,

lichidarea și odonanțarea cheltuielilor, de angajarea și utilizarea

creditelor

bugetare pe baza unei bune gestiunii financiare.

În speță, dispozițiile legale criticate se referă la

acordarea primei de

vacanță, deci la drepturi salariale suplimentare ceea ce nu constituie

un drept constituțional funcțional.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la

primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.S.P., împotriva sentinței civile nr. 2190 din 19 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2008.