ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 38/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta R.B. a chemat în judecată M.S.P., solicitând Instanței ca în contradictoriu cu pârâtul să dispună obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, este beneficiara primelor de vacanță conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 și că până la data introducerii cererii nu a beneficiat de acest drept, deoarece s-a dispus suspendarea lui prin O.U.G. nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat până în anul 2006, suspendare care însă în prezent și-a încetat aplicabilitatea.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1512 din 5 iunie 2007 a respins excepțiile lipsei de obiect și a prescripției ca neîntemeiate, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumelor reprezentând contravaloarea primei de vacanță pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective. Totodată, a dispus și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârât împotriva M.E.F. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, Instanța a reținut că suspendarea nu poate afecta substanța dreptului ci doar executorialitatea acestuia, obligația de plată a primelor devenind executorie la data de 31 decembrie 2006, când a încetat suspendarea, moment de la care se datorează și daune moratorii pentru neexecutare.

Referitor la cererea de chemare în garanție, s-a reținut că atribuțiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 208/2005 pentru M.E.F. nu se înscriu în conținutul unui raport juridic de creanță, M.E.F. neavând obligația de garanție, convențională sau legală, în raport cu M.S. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs M.S.P. Recurentul a susținut că, prin respingerea excepției lipsei de obiect a cererii, s-ar putea înțelege că, suspendarea aplicabilității prevederilor unui act normativ nu ar produce nici un efect juridic, singura producătoare de efecte juridice fiind anularea acestor dispoziții. Referitor la respingerea excepției parțiale a dreptului la acțiune a susținut că, dreptul la acțiune al reclamantei de a solicita plata primelor, s-a născut odată cu actele prin care acest drept a fost suspendat.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că, dispozițiile legale criticate în speță se referă la acordarea primei de vacanță, drept salarial suplimentar care nu constituie un drept constituțional funcțional, prevederile art. 53 din Constituție nefiind incidente pricinii. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că, recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2003 și 2005. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat, în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.S.P. împotriva sentinței civile nr. 1512 din 5 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.