ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1094/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanții H.M., ș.a., au chemat în

judecată A.N.O.F.M., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să

dispună obligarea acesteia la plata sumei, reprezentând prima de concediu

aferentă anilor 2001-2006, actualizată cu rata inflației de la data nașterii

dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că sunt beneficiari ai dreptului la primele de vacanță conform art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 drept care însă a fost suspendat prin O.U.G.

nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat până în 2006.

S-a mai susținut că, suspendarea

drepturilor este neconstituțională, deoarece exercițiul unor drepturi nu poate

fi restrâns decât în anumite condiții, limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituție.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2170 din 18

septembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți precum și cererea de

intervenție formulată de intervenienta G.K., obligând pârâta la plata sumelor

reprezentând contravaloarea primelor de vacanță pentru reclamanți pe perioada

2001-2006, conform tabelelor, și pentru intervenientă pentru perioada

2003-2005, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la

data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în

aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu

abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însăși.

Odată cu expirarea duratei de suspendare

a aplicării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit prin

lege devine executorie.

Împotriva acestei sentințe considerată

netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.

Recurenta a susținut în esență că, A.N.O.F.M.,

având statutul de instituție publică de interes național, în calitate de

subiect de drept investit cu atribuții de autoritate publică, avea obligația

legală de a respecta dispozițiile actelor normative invocate, această

instituție neavând facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din

calitatea sa și, implicit, de a-și îndeplini s-au nu obligațiile care îi

incumbă din această calitate.

A mai susținut și faptul că, pronunțarea

unei soluții în sensul admiterii cererii formulate de intimații-reclamanți și

intervenientă, ar conduce la apariția unor discriminări între funcționarii

publici al căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999,

contravenind astfel dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României,

potrivit cărora, cetățeni sunt egali în fața legii și a autorităților publice,

fără privilegii și fără discriminări.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi

arătate în continuare:

Curtea reține că, soluția pronunțată de

instanța de fond este temeinică și legală, reclamanții având calitatea de

funcționari publici iar autoritatea A.N.O.F.M. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, organizat conform Legii nr. 188/1999.

Astfel,

dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr .600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut

prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din

22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta

nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional

care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din "Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la

nudum jus

, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat,

iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

În

acest sens s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin decizia nr. XII din 5 februarie 2007 care a reținut că drepturile

persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții renunțări

sau limitări fiind apărate împotriva oricăror încălcări.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din

Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M.

împotriva sentinței civile nr. 2170 din 18 septembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18

martie 2008.