ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1094/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții H.M., ș.a., au chemat în judecată A.N.O.F.M., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata sumei, reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt beneficiari ai dreptului la primele de vacanță conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 drept care însă a fost suspendat prin O.U.G. nr. 33/2001 și ulterior prin legile bugetului de stat până în 2006. S-a mai susținut că, suspendarea drepturilor este neconstituțională, deoarece exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiții, limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2170 din 18 septembrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamanți precum și cererea de intervenție formulată de intervenienta G.K., obligând pârâta la plata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de vacanță pentru reclamanți pe perioada 2001-2006, conform tabelelor, și pentru intervenientă pentru perioada 2003-2005, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însăși.

Odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit prin lege devine executorie. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M. Recurenta a susținut în esență că, A.N.O.F.M., având statutul de instituție publică de interes național, în calitate de subiect de drept investit cu atribuții de autoritate publică, avea obligația legală de a respecta dispozițiile actelor normative invocate, această instituție neavând facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa și, implicit, de a-și îndeplini s-au nu obligațiile care îi incumbă din această calitate.

A mai susținut și faptul că, pronunțarea unei soluții în sensul admiterii cererii formulate de intimații-reclamanți și intervenientă, ar conduce la apariția unor discriminări între funcționarii publici al căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999, contravenind astfel dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora, cetățeni sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare: Curtea reține că, soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, reclamanții având calitatea de funcționari publici iar autoritatea A.N.O.F.M.

este organ de specialitate al administrației publice centrale, organizat conform Legii nr. 188/1999. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr .600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din "Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus , ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În acest sens s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. XII din 5 februarie 2007 care a reținut că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții renunțări sau limitări fiind apărate împotriva oricăror încălcări. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 2170 din 18 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2008.