ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 482/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1829 din 17 iunie 2008 a Curții de Apel București a fost admisă

acțiunea reclamantului T.P.N.V. în contradictoriu cu M.I.R.A. (acum M.A.I.),

Inspectoratul General al Poliției Române și Oficiul Român pentru Imigrări, au

fost obligați pârâții la plata sumelor reprezentând prime de concediu pentru

anii 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005 și a fost respinsă

cererea de chemare în garanție a M.E.F.(acum Ministerul Finanțelor Publice).

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că

reclamantul are calitatea de funcționar public cu statut special și are dreptul

la plata primei de concediu prevăzută de O.G. nr. 38/2003, pentru perioada

menționată, precum și dreptul la plata sumei reprezentând spor de fidelitate pe

anul 2005.

Instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea

normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu și a

sporului de fidelitate iar, pe de altă parte, că suspendarea drepturilor

arătate nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai

imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost

suspendat exercițiul său.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată în dosar,

instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60

C. proc. civ., neexistând raporturi de garanție sau despăgubire între părțile

litigiului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală.

A susținut, în cadrul motivelor de recurs formulate, că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, rezultat al unei

interpretări greșite a dispozițiilor legale.

Astfel, s-a menționat că suspendarea prevederilor care acordau

drepturile respective a fost dispusă în condițiile prevăzute de lege, pornind

de la raționamentul legiuitorului în conformitate cu care acordarea drepturilor

salariale arătate se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual.

S-a susținut că datorită lipsei acestor fonduri a fost restrâns

temporar dreptul la acordarea primei de vacanță și a sporului de fidelitate.

Înalta Curte examinând cauza în raport cu toate criticile aduse

soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., va

respinge recursul formulat pentru considerentele ce urmează.

Prin art. 37 alin. (2) și art. 6 din O.G. nr. 38/2003 s-a prevăzut

dreptul ca pe lângă indemnizația de concediu, polițiștilor să li se acorde o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

precum și sporul de fidelitate acordat din salariul de bază.

Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță și a sporului

de fidelitate a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziții nu

au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu

există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta

acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce,

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de

odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor

2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor

date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare

a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a

prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de

serviciu odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007 și Decizia nr. 77 din 5

octombrie 2007 ale Secțiilor Unite ale Înaltei Curți, pronunțate în

soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a statuat faptul că prima de

concediu solicitată de polițiști se cuvine acestora.

Interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte prin deciziile arătate

trebuie respectată având în vedere principiul egalității și al nediscriminării,

precum și dispozițiile art. 329 alin (3) C. proc. civ. conform cărora

dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, Înalta Curte o va menține și, pe cale de consecință, va respinge

recursul declarat în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției de

Frontieră împotriva sentinței civile nr. 1829 din 17 iunie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2009.