ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3555/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și D.G.P.M.B., obligarea acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență că îndeplinește funcția de polițist, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Aplicarea acestor dispoziții legale a fost suspendată succesiv, prin legile bugetului de stat din 2003 până în 2005. Reclamantul a mai arătat că nu i-au fost acordate în anul 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare. Reclamantul a susținut că suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor constituționale. Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta D.G.P.M.B.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu mențiunea că neacordarea primei de concediu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în acel moment. Prin sentința civilă nr. 50 din 9 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în garanție a M.E.F., precum și acțiunea reclamantului Ț.C. și a obligat pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe perioada 2004 - 2006 și sporul de fidelitate pe perioada ianuarie - decembrie 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Potrivit dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază”. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A.

față de M.E.F., Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată admițând-o, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere și atribuțiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 208/2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul - chemat în garanție M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I.R.A. ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Se mai susține faptul că între reclamant si M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale, care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate de pârât. Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, M.I.R.A. fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Cu privire la cererea de chemare în garanție a M.E.F., se va reține, de asemenea, că în mod greșit a fost admisă aceasta de către instanța de fond.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport. Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite au obligația ca, până la data de 15 iulie a fiecărui an, să depună la M.E.F.

propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate” [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul”. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. În consecință recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 50 din 9 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2008.