ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3555/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

București reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A.

și D.G.P.M.B., obligarea acestora la plata drepturilor salariale reprezentând

prime de concediu pentru anii 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate de până

la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de

inflație până la data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență că îndeplinește funcția de polițist, iar

potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor avea dreptul la plecarea în

concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Aplicarea acestor dispoziții

legale a fost suspendată succesiv, prin legile bugetului de stat din 2003 până

în 2005.

Reclamantul a mai arătat că

nu i-au fost acordate în anul 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de

fidelitate, prevăzut de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările

ulterioare.

Reclamantul a susținut că

suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor

legislației muncii ca și a normelor constituționale.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.F., solicitând respingerea

cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta D.G.P.M.B.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu mențiunea că

neacordarea primei de concediu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale

aplicabile în acel moment.

Prin sentința civilă nr. 50 din

9 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în garanție a M.E.F.,

precum și acțiunea reclamantului Ț.C. și a obligat pârâții la plata drepturilor

bănești reprezentând prima de concediu pe perioada 2004 - 2006 și sporul de

fidelitate pe perioada ianuarie - decembrie 2005, actualizate cu indicele de

inflație la data plății.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 37

alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Potrivit dispozițiilor art. 6

din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu

modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în

instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță

națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal

contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază”.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul M.I.R.A. față de M.E.F., Curtea a

apreciat-o ca fiind întemeiată admițând-o, în cauză fiind întrunite condițiile

prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere și atribuțiile de

gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 208/2005.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul - chemat în garanție M.E.F. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea

motivelor de recurs, susține că tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F.

să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I.R.A. ar duce la nesocotirea

Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată

ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Se mai susține faptul că

între reclamant si M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau

contractuale, care să justifice chemarea în judecată a instituției în calitate

de pârât.

Raporturile de muncă sunt

între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea

pe de altă parte, M.I.R.A. fiind ordonatorul principal de credite pentru

acesta.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cu privire la cererea de

chemare în garanție a M.E.F., se va reține, de asemenea, că în mod greșit a

fost admisă aceasta de către instanța de fond.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în

garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Or, în cauză, între

autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport

juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în

sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice,

neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite au

obligația ca, până la data de 15 iulie a fiecărui an, să depună la M.E.F.

propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar

următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru

următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și

fundamentări detaliate” [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget

și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz

de divergență hotărăște Guvernul”.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

De asemenea, conform art. 6

din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până

la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În consecință recursul va fi

admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de

chemare în garanție, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.F.

împotriva sentinței civile nr. 50 din 9 ianuarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2008.