ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 683/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 14 decembrie 2004, L.G., cetățean chinez, a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru străini - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, solicitând obligarea acestei autorități publice centrale să-i acorde regimul de tolerare în România, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitate de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la 3 noiembrie 2004 a solicitat Autorității pentru Străini, acordarea regimului de tolerare a șederii sale pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în țara respectivă.

Față de refuzul pârâtei de a da curs cererii, comunicat cu adresa nr. 664337/T.V./1 din 22 noiembrie 2004, a formulat plângere prealabilă, după care a sesizat instanța de judecată, cu prezenta acțiune. A precizat că principalul motiv, de ordin umanitar, care îl împiedică să se reîntoarcă în China, este acela că duce o viață de familie în România, împreună cu soția sa G.W., solicitantă a recunoașterii statutului de refugiat, având un copil minor născut la data de 2 octombrie 2004. A precizat că mai are o fiică în China și întrucât nici el, nici soția sa nu au pașapoarte, li s-a refuzat cererea de eliberare a certificatului de naștere al minorei născută în România. De asemenea, nu au putut obține nici pașaportul necesar acelei minore.

În opinia reclamantului, sunt incidente în cauză prevederile art. 99 - 100 din O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu prevederile art. 89 lit. e) și f) din același act normativ, modificat prin Legea nr. 482/2004, raportat la cele cuprinse în art. 3 și art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin obligarea sa de a părăsi România i-ar fi încălcat dreptul la respectarea vieții de familie, drept protejat și garantat atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Dreptului Omului, care face parte din dreptul intern și se aplică direct. Prin sentința civilă nr. 860 din 9 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Instanța a reținut că soluția respectivă se impune, deoarece reclamantul L.G. a făcut dovada faptului că își întreține familia, precum și a împrejurării că soția sa se află în procedura de acordare a statutului de refugiat și până în prezent ea nu a putut obține certificat de naștere pentru copilul născut în România. În consecință, s-a apreciat că reclamantul nu poate fi îndepărtat din România, până la reglementarea situației soției și a copilului lor născut la data de 2 octombrie 2004. Sentința a fost atacată cu recurs de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini. Recurenta a susținut că în mod eronat prima instanță a luat în considerare actele de stare civilă depuse de reclamante, care, pentru a fi opozabile autorităților române, trebuiau depuse în copii supralegalizate.

Este vorba despre certificatele de naștere ale celor doi copii minori și certificatul de căsătorie, prezentate în traducere legalizată. Pe de altă parte, s-a apreciat greșit că reclamantul se află în imposibilitate obiectivă de a părăsi România, deoarece în realitate el s-a sustras controlului autorităților până la data depistării. De asemenea, deși a fost obligat să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile, prin hotărâre judecătorească, conform art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 102/2002, reclamantul a ignorat dispozițiile instanței. În fine, faptul că voința reclamantului este de a locui în această țară, împreună cu soția sa, nu reprezintă un motiv obiectiv de natură a-l împiedica să părăsească teritoriul României sau să justifice acordarea tolerării.

Recursul este nefondat. Cât privește actele de stare civilă înfățișate de reclamant, ele nu puteau fi înlăturate de prima instanță, din moment ce prin Tratatul bilateral de asistență juridică în materie civilă și penală încheiat între România și Republica Populară Chineză și ratificat prin Legea nr. 12/1992, s-a stipulat că documentele întocmite sau certificate ale autorităților competente ale uneia din părți nu vor fi supuse cerințelor supralegalizării. O comunicare în acest sens a fost făcută, de altfel, și de către Ambasada României la Beijing, prin adresa F.N. din 12 octombrie 2005, anexată ca act nou în recurs. Curtea de apel a reținut corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 98 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 99 lit. c) și f) din O.U.G.

nr. 194/2002, precum și cele ale art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din probele cu înscrisuri administrate, rezultă fără echivoc că din căsătoria reclamantului L.G., cu G.W., s-au născut doi copii minori. Cel de al doilea copil, născut în România, nu are certificat de naștere și în vederea eliberării acestui document, a fost sesizată Judecătoria sectorului 2 București, cu o cerere având ca obiect înregistrarea tardivă a nașterii minorului (conform certificatului nr. 2283/300/2006). S-a dovedit, totodată, faptul că soția reclamantului se află în derularea procedurii administrative de recunoaștere a statutului de refugiat în România și că, după respingerea solicitării protecției, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, L.G.

este îndreptățit să obțină reglementarea șederii în România, în temeiul art. 16 alin. (2) din O.G. nr. 102/2002, republicată și în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002, la rândul ei, republicată. Deși nu a contestat incidența în cauză a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâta a respins cererile reclamantului pentru acordarea tolerării în România, considerând în mod nejustificat că acesta a manifestat pasivitate în demersul necesar pentru obținerea certificatului de naștere al celui de al doilea copil. Declarația martorului G.W. și certificatul eliberat de judecătoria menționată mai sus, infirmă. însă, categoric, justețea răspunsului dat de pârâtă.

Este, așadar, evident că refuzul pârâtei de a acorda reclamantului, regimul tolerării, pentru motive de încălcare a ordinii publice, prin nepărăsirea teritoriului României la expirarea dreptului de ședere aprobat, este disproporționat față de consecințele pe care le-ar implica o separare a sa de copilul minor de numai 1 an pe care îl îngrijește împreună cu soția, în România. Apreciind că există împrejurări independente de voința reclamantului și de neînlăturat, care constituie motive obiective în sensul art. 99 alin. (1) lit. c) și art. 99 alin. (2) din aceeași ordonanță guvernamentală și admițând acțiunea, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Față de considerentele expuse și în lipsa unor motive de casare, de ordine publică, urmează a se dispune respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini împotriva sentinței civile nr. 860 din 9 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.