ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 82/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12

aprilie 2005, reclamanta H.A. a solicitat anularea deciziei nr. 29 din 15

martie 2005, emisă de Directorul O.M.F.M., prin care a fost destituită din

funcția publică de inspector asistent în cadrul O.M.F.M.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată, în esență, că lucrează în cadrul O.M.F.M. din luna februarie 2002,

obținând rezultate bune în activitate, pentru care i s-a acordat salariu de

merit, a primit calificativul „excepțional” și a înlocuit pe directorul

O.M.F.M., în perioada în care acesta lipsea din țară.

Mai arată că în toamna anului 2003

s-a înscris la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și a

solicitat conducerii O.M.F.M., sprijin financiar, moment de la care a început o

campanie de denigrare și de negare a întregii activități pe care a desfășurat-o

până atunci, fiind sancționată cu mustrare scrisă și primind răspunsul la

cererea de acordare a unui concediu de două zile.

Menționează și că toate acestea au

culminat cu destituirea sa din funcția publică deținută, pentru fapte nereale,

în baza unei sesizări adresate comisiei de disciplină, în care nu se descriu

faptele ce i se impută, sesizare făcută peste termenul legal.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin

care invocă excepția prematurității introducerii acțiunii, iar pe fond cere ca

acțiunea să fie respinsă ca nefondată.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1518 din

21 septembrie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia contestată

și a obligat pârâtul O.M.F.M., să plătească reclamantei, suma de 8.500.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că reclamanta nu a săvârșit cu vinovăție, o abatere disciplinară și

nici nu a încălcat normele de conduită profesională și civică prevăzute de

lege, de natură să atragă răspunderea disciplinară și sancționarea sa cu

destituirea din funcția publică.

Mai reține că prezența soțului

reclamantei la locul de muncă al acesteia nu poate fi caracterizată ca o

abatere disciplinară de natură să atragă sancțiunea sa disciplinară, că nu s-a

făcut dovada neîndeplinirii de către reclamantă, a atribuțiilor de serviciu,

iar absența sa de la locul de muncă a fost determinată de motive obiective.

Reține și că decizia contestată s-a

emis cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G. nr.

1210/2003, deoarece nu se descrie nici o faptă de natură să facă obiectul

analizei comisiei de disciplină, iar sesizarea pentru faptele pretinse ca fiind

abateri disciplinare, s-a făcut peste termenul legal.

Pârâtul O.M.F.M. a declarat recurs

împotriva sentinței, considerând că reclamanta trebuia să-și timbreze acțiunea,

dar instanța nu a apreciat că era necesar să achite taxe de timbru și că s-a

respins greșit excepția de prematuritate a introducerii acțiunii, cu toate că

reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, înainte de expirarea

termenului legal de rezolvare a plângerilor adresate autorităților

administrative.

Susține că decizia contestată s-a

emis cu respectarea etapelor și procedurii incidente funcționarilor publici, pe

baza probelor administrate, din care rezultă că reclamanta a săvârșit mai multe

abateri, nesocotind sistematic deciziile conducerii O.M.F.M. și regulamentele,

având un comportament necorespunzător și dând dovadă de lipsă de profesionalism

în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Menționează că reclamantei i s-au

aprobat biletele de voie în zilele de examen și că instanța a reținut greșit că

nu a săvârșit cu vinovăție o abatere disciplinară și nici nu a încălcat normele

de conduită profesională, cu toate că sancțiunea „mustrare scrisă” a fost

menținută de către instanța de judecată și că tot greșit instanța a considerat

că sesizarea adresată comisiei de disciplină nu îndeplinea condițiile prevăzute

de art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1210/2003, contrar materialului

probator depus în susținerea sesizării.

Consideră și că obligarea sa la

plata cheltuielilor de judecată este nelegală și nejustificată, pentru că

procesul s-a soluționat după patru termene de judecată, iar suma pretinsă și

acordată este mult prea mare.

Analizând motivele de recurs

invocate de recurentul-pârât, în raport cu probele administrate și cu

dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține următoarele:

Prin decizia nr. 29 din 15 martie

2005, emisă de Directorul O.M.F.M., s-a dispus destituirea intimatei din

funcția publică de inspector asistent în cadrul O.M.F.M.

În motivarea deciziei se reține că aceasta

și-a adus soțul la locul ei de muncă, în timpul programului de serviciu, la

data de 25 noiembrie 2004, prin nesocotirea dispozițiilor conducerii și a

caracterului de siguranță a datelor.

De asemenea, se reține că a

manifestat neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor repartizate, care erau

efectuate incorect sau incomplet, ca și nerespectarea programului de lucru,

prin absentarea nemotivat de la serviciu.

Intimata a depus la dosar,

întâmpinare, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, arătând

că acțiunea nu trebuia timbrată, că nu este întemeiată excepția privitoare la

prematuritatea introducerii acțiunii și că în sesizarea adresată comisiei de

disciplină nu a fost descrisă fapta pentru care a fost judecată.

Instanța de fond a analizat cu multă

atenție probele administrate în cauză și în final a pronunțat o hotărâre legală

și temeinică, ce urmează să fie menținută.

În ce privește netimbrarea cererii

introductive, instanța de fond a apreciat că nu se impune, astfel că

intimata-reclamantă nu este în culpă din acest considerent.

Nu este întemeiat nici motivul de

recurs privitor la greșita respingere a excepției referitoare la prematuritatea

introducerii acțiunii, instanța de fond procedând corect față de faptul că

intimata a introdus acțiunea, după ce s-a adresat atât recurentului, cât și

autorității administrative ierarhic superioare acestuia, conform prevederilor

art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ,

ținându-se cont și de necesitatea soluționării cât mai urgente a litigiului,

mai ales că intimata deja cunoștea punctul de vedere al celor două autorități.

Neîntemeiat este și motivul de

recurs referitor la reținerea greșită de către instanța de fond, a faptului că

nu s-au respectat etapele și procedura în ce privește aplicarea sancțiunii.

Corect a reținut prima instanță că

decizia s-a emis cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G.

nr. 1210/2003, prin aceea că în sesizarea adresată comisiei de disciplină, nu

se descrie nici o faptă de natură a face obiectul cercetării comisiei.

De asemenea, sesizarea nu s-a făcut

în termenul prevăzut de art. 24 alin. (4) din aceeași hotărâre, deoarece

faptele pretinse și reținute în sarcina intimatei, ca abateri disciplinare,

sunt din afara termenului legal de sesizare.

Referitor la cele 3 abateri reținute

în sarcina intimatei, în decizia prin care s-a dispus destituirea sa, instanța

de fond a apreciat corect că acestea fie nu s-au produs sau dovedit, fie nu

erau de natură să ducă la aplicarea unei sancțiuni disciplinare atât de gravă.

Astfel, prezența soțului intimatei

la locul de muncă al acesteia, în timpul programului de muncă, s-a datorat

stării sănătății intimatei și a avut caracter accidental, nedovedindu-se că

prin aceasta s-a perturbat activitatea instituției ori s-a adus atingere

caracterului de siguranță a datelor, mai ales că spațiul respectiv era

accesibil publicului, iar soțul intimatei lucra în cadrul ministerului

coordonator al recurentului.

Este surprinzătoare susținerea

recurentului, că intimata a dat dovadă de neglijență în rezolvarea lucrărilor

repartizate, de lipsă de profesionalism, cu toate că acesteia i s-a acordat

calificativul „excepțional”, a primit recomandare pentru perfecționarea

profesională și salariu de merit, iar în unele perioade a înlocuit pe

directorul executiv, în absența acestuia de la locul de muncă, pentru că la

scurt timp, și anume, după ce s-a înscris la Școala Națională de Studii

Politice și Administrative, să se schimbe atitudinea conducerii instituției în ce

privește pe intimată, iar în final să se dispună destituirea ei din funcția

publică pe care o deținea.

Tot corect a reținut instanța de

fond că intimata a absentat de la locul de muncă din motive obiective, așa cum

a și dovedit cu înscrisurile pe care le-a depus la dosar.

Sancțiunea disciplinară „mustrare

scrisă” aplicată intimatei nu cu mult timp înainte de aplicarea celei atacate

în prezenta cauză, prezintă mai puțină relevanță, ținându-se cont că decizia de

destituire din funcție s-a emis cu nerespectarea condițiilor legale, atât în ce

privește conținutul sesizării și termenul în care s-a făcut sesizarea, cât și

cu privire la existența faptelor imputate intimatei, gravitatea acestora și

gradul de vinovăție al acesteia.

Nu este întemeiat nici motivul de

recurs referitor la nelegala și nejustificata obligare la plata cheltuielilor

de judecată, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., „Partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată”, instanța de fond având în vedere tocmai

aceste dispoziții legale, pentru care reclamanta a prezentat dovezile

referitoare la cheltuielile făcute, care nu apar disproporționate față de

complexitatea litigiului.

Cum recursul de față se va respinge

ca nefondat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 299 și

312 C. proc. civ., se impune ca recurentul, la solicitarea intimatei, să fie

obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute de aceasta în recurs, în sumă

de 2500 RON, care reprezintă onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

O.M.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1518 din 21 septembrie 2005 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de

2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata H.A.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2006.