ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 82/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 aprilie 2005, reclamanta H.A. a solicitat anularea deciziei nr. 29 din 15 martie 2005, emisă de Directorul O.M.F.M., prin care a fost destituită din funcția publică de inspector asistent în cadrul O.M.F.M. În motivarea acțiunii, reclamanta arată, în esență, că lucrează în cadrul O.M.F.M. din luna februarie 2002, obținând rezultate bune în activitate, pentru care i s-a acordat salariu de merit, a primit calificativul „excepțional” și a înlocuit pe directorul O.M.F.M., în perioada în care acesta lipsea din țară.

Mai arată că în toamna anului 2003 s-a înscris la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și a solicitat conducerii O.M.F.M., sprijin financiar, moment de la care a început o campanie de denigrare și de negare a întregii activități pe care a desfășurat-o până atunci, fiind sancționată cu mustrare scrisă și primind răspunsul la cererea de acordare a unui concediu de două zile. Menționează și că toate acestea au culminat cu destituirea sa din funcția publică deținută, pentru fapte nereale, în baza unei sesizări adresate comisiei de disciplină, în care nu se descriu faptele ce i se impută, sesizare făcută peste termenul legal. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția prematurității introducerii acțiunii, iar pe fond cere ca acțiunea să fie respinsă ca nefondată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1518 din 21 septembrie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia contestată și a obligat pârâtul O.M.F.M., să plătească reclamantei, suma de 8.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța reține, în motivarea sentinței, că reclamanta nu a săvârșit cu vinovăție, o abatere disciplinară și nici nu a încălcat normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege, de natură să atragă răspunderea disciplinară și sancționarea sa cu destituirea din funcția publică. Mai reține că prezența soțului reclamantei la locul de muncă al acesteia nu poate fi caracterizată ca o abatere disciplinară de natură să atragă sancțiunea sa disciplinară, că nu s-a făcut dovada neîndeplinirii de către reclamantă, a atribuțiilor de serviciu, iar absența sa de la locul de muncă a fost determinată de motive obiective.

Reține și că decizia contestată s-a emis cu încălcarea prevederilor art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1210/2003, deoarece nu se descrie nici o faptă de natură să facă obiectul analizei comisiei de disciplină, iar sesizarea pentru faptele pretinse ca fiind abateri disciplinare, s-a făcut peste termenul legal. Pârâtul O.M.F.M. a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că reclamanta trebuia să-și timbreze acțiunea, dar instanța nu a apreciat că era necesar să achite taxe de timbru și că s-a respins greșit excepția de prematuritate a introducerii acțiunii, cu toate că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată, înainte de expirarea termenului legal de rezolvare a plângerilor adresate autorităților administrative.

Susține că decizia contestată s-a emis cu respectarea etapelor și procedurii incidente funcționarilor publici, pe baza probelor administrate, din care rezultă că reclamanta a săvârșit mai multe abateri, nesocotind sistematic deciziile conducerii O.M.F.M. și regulamentele, având un comportament necorespunzător și dând dovadă de lipsă de profesionalism în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Menționează că reclamantei i s-au aprobat biletele de voie în zilele de examen și că instanța a reținut greșit că nu a săvârșit cu vinovăție o abatere disciplinară și nici nu a încălcat normele de conduită profesională, cu toate că sancțiunea „mustrare scrisă” a fost menținută de către instanța de judecată și că tot greșit instanța a considerat că sesizarea adresată comisiei de disciplină nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G.

nr. 1210/2003, contrar materialului probator depus în susținerea sesizării. Consideră și că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este nelegală și nejustificată, pentru că procesul s-a soluționat după patru termene de judecată, iar suma pretinsă și acordată este mult prea mare. Analizând motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin decizia nr. 29 din 15 martie 2005, emisă de Directorul O.M.F.M., s-a dispus destituirea intimatei din funcția publică de inspector asistent în cadrul O.M.F.M. În motivarea deciziei se reține că aceasta și-a adus soțul la locul ei de muncă, în timpul programului de serviciu, la data de 25 noiembrie 2004, prin nesocotirea dispozițiilor conducerii și a caracterului de siguranță a datelor.

De asemenea, se reține că a manifestat neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor repartizate, care erau efectuate incorect sau incomplet, ca și nerespectarea programului de lucru, prin absentarea nemotivat de la serviciu. Intimata a depus la dosar, întâmpinare, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, arătând că acțiunea nu trebuia timbrată, că nu este întemeiată excepția privitoare la prematuritatea introducerii acțiunii și că în sesizarea adresată comisiei de disciplină nu a fost descrisă fapta pentru care a fost judecată. Instanța de fond a analizat cu multă atenție probele administrate în cauză și în final a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează să fie menținută.

În ce privește netimbrarea cererii introductive, instanța de fond a apreciat că nu se impune, astfel că intimata-reclamantă nu este în culpă din acest considerent. Nu este întemeiat nici motivul de recurs privitor la greșita respingere a excepției referitoare la prematuritatea introducerii acțiunii, instanța de fond procedând corect față de faptul că intimata a introdus acțiunea, după ce s-a adresat atât recurentului, cât și autorității administrative ierarhic superioare acestuia, conform prevederilor art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, ținându-se cont și de necesitatea soluționării cât mai urgente a litigiului, mai ales că intimata deja cunoștea punctul de vedere al celor două autorități.

Neîntemeiat este și motivul de recurs referitor la reținerea greșită de către instanța de fond, a faptului că nu s-au respectat etapele și procedura în ce privește aplicarea sancțiunii. Corect a reținut prima instanță că decizia s-a emis cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1210/2003, prin aceea că în sesizarea adresată comisiei de disciplină, nu se descrie nici o faptă de natură a face obiectul cercetării comisiei. De asemenea, sesizarea nu s-a făcut în termenul prevăzut de art. 24 alin. (4) din aceeași hotărâre, deoarece faptele pretinse și reținute în sarcina intimatei, ca abateri disciplinare, sunt din afara termenului legal de sesizare. Referitor la cele 3 abateri reținute în sarcina intimatei, în decizia prin care s-a dispus destituirea sa, instanța de fond a apreciat corect că acestea fie nu s-au produs sau dovedit, fie nu erau de natură să ducă la aplicarea unei sancțiuni disciplinare atât de gravă.

Astfel, prezența soțului intimatei la locul de muncă al acesteia, în timpul programului de muncă, s-a datorat stării sănătății intimatei și a avut caracter accidental, nedovedindu-se că prin aceasta s-a perturbat activitatea instituției ori s-a adus atingere caracterului de siguranță a datelor, mai ales că spațiul respectiv era accesibil publicului, iar soțul intimatei lucra în cadrul ministerului coordonator al recurentului.

Este surprinzătoare susținerea recurentului, că intimata a dat dovadă de neglijență în rezolvarea lucrărilor repartizate, de lipsă de profesionalism, cu toate că acesteia i s-a acordat calificativul „excepțional”, a primit recomandare pentru perfecționarea profesională și salariu de merit, iar în unele perioade a înlocuit pe directorul executiv, în absența acestuia de la locul de muncă, pentru că la scurt timp, și anume, după ce s-a înscris la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, să se schimbe atitudinea conducerii instituției în ce privește pe intimată, iar în final să se dispună destituirea ei din funcția publică pe care o deținea. Tot corect a reținut instanța de fond că intimata a absentat de la locul de muncă din motive obiective, așa cum a și dovedit cu înscrisurile pe care le-a depus la dosar.

Sancțiunea disciplinară „mustrare scrisă” aplicată intimatei nu cu mult timp înainte de aplicarea celei atacate în prezenta cauză, prezintă mai puțină relevanță, ținându-se cont că decizia de destituire din funcție s-a emis cu nerespectarea condițiilor legale, atât în ce privește conținutul sesizării și termenul în care s-a făcut sesizarea, cât și cu privire la existența faptelor imputate intimatei, gravitatea acestora și gradul de vinovăție al acesteia. Nu este întemeiat nici motivul de recurs referitor la nelegala și nejustificata obligare la plata cheltuielilor de judecată, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, instanța de fond având în vedere tocmai aceste dispoziții legale, pentru care reclamanta a prezentat dovezile referitoare la cheltuielile făcute, care nu apar disproporționate față de complexitatea litigiului.

Cum recursul de față se va respinge ca nefondat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 299 și 312 C. proc. civ., se impune ca recurentul, la solicitarea intimatei, să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute de aceasta în recurs, în sumă de 2500 RON, care reprezintă onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de O.M.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1518 din 21 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata H.A. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2006.