ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie 2006

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reclamantul P.P., în contradictoriu cu A.N.A.F., a formulat contestație

împotriva Ordinului nr. 52 din 31 ianuarie 2006 emis de președintele A.N.A.F.,

prin care a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă, solicitând, în

principal, constatarea nulității absolute a ordinului și, în subsidiar,

anularea acestuia, precum și acordarea de daune morale în cuantum de 5.000 lei

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

ordinul contestat, domnul P.P., auditor clasa I gradul superior treapta 1 în

cadrul Direcției de audit public intern a fost sancționat

disciplinar cu mustrare scrisă, conform art. 64, art.

65 alin. (1) și alin. (2) lit. j), art. 65 alin. (3) lit. a) și alin. (4) din

Legea nr. 188/1999, republicată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat aspectele ce vor fi arătate în continuare.

Prin O.U.G. nr. 14/2005 au fost

modificate formularele pentru declarația de avere și declarația de interese,

iar, potrivit art. 4 din ordonanța de urgență, cele două declarații, potrivit

noilor formulare, trebuia să fie depuse în termen de 60 de zile de la data

intrării în vigoare a actului normativ, respectiv până la data de 9 mai 2005.

Reclamantul susține că a depus

cele două declarații, completate potrivit noilor formulare, la data de 4 mai

2005, dar Direcția de organizare și resurse umane din cadrul A.N.A.F. nu i-a

comunicat dovada de primire a documentelor, deși o astfel de obligație reiese

din cuprinsul Notei din 17 noiembrie 2005 întocmită de Direcția de audit public

intern. Reclamantul arată că a făcut cunoscute aceste împrejurări Comisiei de

disciplină cu ocazia audierii din 24 noiembrie 2005 și că, întrucât nu i-a

fost comunicată dovada de primire, nu îi poate fi

imputat faptul că nu poate

face dovada depunerii declarațiilor.

În susținerea capătului de cerere referitor

la constatarea nulității absolute a Ordinului contestat, reclamantul susține că

ordinul a fost emis cu nerespectarea art. 24 alin. (4) și art. 27 alin. (2) din

H.G. nr. 1210/2003 întrucât Comisia de disciplină a fost sesizată la data de 17

noiembrie 2005, cu depășirea termenului de 60 de zile de la data săvârșirii

faptei care constituie abatere disciplinară. În același sens, reclamantul

susține că ordinul a fost emis și cu încălcarea art. 29 alin. (1), art. 30,

art. 33, art. 35 alin. (1), (2) și (5) din H.G. nr. 1210/2003, întrucât a fost

depășit termenul de 6 luni de la data săvârșirii faptei în care poate fi

aplicată sancțiunea disciplinară, termen prevăzut de art. 35 alin. (6)

coroborat cu art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 251 din 22 martie 2004).

În motivarea capătului de cerere

referitor la anularea ordinului contestat, reclamantul susține, în esență, că

actul a fost emis cu rea-credință, în urma unor articole apărute în presă și

datorită faptului că se află în litigiu cu A.N.A.F. în privința măsurii de

trecere dintr-o funcție de conducere într-o funcție de execuție.

Mai arată

reclamantul că, întrucât declarațiile depuse la data de 4 mai

2005 nu se mai regăseau în evidențele

instituției, a procedat la o nouă depunere a acestora anterior întocmirii Notei

din 17 noiembrie 2005 prin care a fost sesizată Comisia de disciplină, notă

care a fost înregistrată la A.N.A.F. la data de 24 ianuarie 2006, iar raportul

Comisiei de disciplină fiind datat 20 ianuarie 2006.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea contestației

formulate de P.P. susținând, în esență, că

reclamantului nu i-a fost eliberată dovada de primire a declarațiilor la data

de 4 mai 2005 întrucât nu le-a depus la această dată, ci abia la data de 16

noiembrie 2005, când a primit dovada respectivă și că ordinul contestat a fost

emis cu respectarea termenelor prevăzute de H.G. nr. 1210/2003 care se

calculează de la momentul depunerii documentelor (16 noiembrie 2005), întrucât

fapta are caracter continuu.

Prin sentința civilă nr. 3245

din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal:

- a respins excepția nulității

Ordinului nr. 52 din 31 ianuarie 2006 emis de președintele A.N.A.F., reținând

că fapta săvârșită de reclamant are caracter continuu, astfel că, raportat la

data depunerii declarațiilor (16 noiembrie 2005), data sesizării Comisiei de

disciplină (17 noiembrie 2005) și data raportului prin care s-a dispus

sancționarea (20 ianuarie 2006), au fost respectate termenul de 2 luni pentru

sesizarea Comisiei și termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii

disciplinare;

- a admis acțiunea formulată de

P.P. și a anulat ordinul contestat, reținând, în esență, că nu poate fi primită

apărarea pârâtei în sensul că reclamantul nu a primit dovada de primire

datorită faptului că nu a depus declarațiile la data de 4 aprilie 2005, cu atât

mai mult cu cât A.N.A.F. nu a contestat aceste susțineri ale reclamantului și

că simpla necompletare în termen a declarațiilor nu poate fi reținută ca fiind

abatere disciplinară în condițiile în care reclamantul se conformase anterior

dispozițiilor Legii nr. 115/1996 și ale Legii nr.

161/2003;

- a respins capătul de cerere

referitor la acordarea daunelor morale, reținând că reclamantul nu a făcut

dovada vătămării unor valori și drepturi nepatrimoniale;

-

a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 500 lei cu

titlu

de cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în baza

înscrisurilor depuse la dosar.

Împotriva sentinței civile nr.

3245 din 29 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin

motivele de recurs, recurenta - pârâtă susține că nerespectarea termenului

prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005 pentru depunerea declarațiilor de

avere și de interese constituie abatere disciplinară potrivit art. 65 alin. (2)

lit. j) din Legea nr. 188/1999, republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie

2004), astfel că ordinul contestat este legal și temeinic întrucât reclamantul

a depus cele două declarații la 16 noiembrie 2005, când a primit dovada

depunerii acestora și că nu este absolvit de răspundere dacă a depus

declarațiile la secretariatul direcției în care își desfășura activitatea, iar

nu la Direcția de organizare și resurse umane, așa cum se precizează în adresa din

17 martie 2005. Totodată, recurenta - pârâtă susține că în mod eronat Instanța

de Fond a reținut că nu au fost combătute susținerile reclamantului referitoare

la depunerea declarațiilor la data de 4 aprilie 2005 și că o parte din

considerentele sentinței atacate se referă la situația funcționarului public P.C.,

expusă în Nota din 17 noiembrie 2005.

Cu privire la cheltuielile de

judecată acordate reclamantului, recurenta - pârâtă susține că Instanța de Fond

le-a acordat în mod greșit, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât A.N.A.F. nu s-a aflat în culpă procesuală deoarece actele contestate sunt

legale și temeinice.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs invocate de recurenta - pârâtă, în raport cu prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru considerentele arătate în continuare.

Prin ordinul contestat,

reclamantul P.P. a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă, conform art.

64, art. 65 alin. (1) și alin. (2) lit. j), art. 65 alin. (3) lit. a) și alin.

(4) din Legea nr. 188/1999, republicată,

pentru

nedepunerea, în termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005,

a

declarației de avere și a declarației de interese, potrivit noilor formulare.

Prin O.U.G. nr. 14/2005 au fost

modificate formularele pentru declarația de avere și declarația de interese,

iar, potrivit art. 4 din ordonanța de urgență, cele două declarații completate

conform noilor formulare, trebuia să fie depuse în termen de 60 de zile de la

data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv până la data de 9 mai

2005.

Prin adresa internă din 17

martie 2005, Direcția de organizare și resurse umane din cadrul A.N.A.F. a

comunicat compartimentelor din structura instituției modelul noilor formulare,

în care se precizează că „fiecare funcționar public va preda declarația de

avere la Direcția de organizare și resurse umane pe baza unei dovezi de

primire, ce va fi semnată de către acesta și de către reprezentantul Direcției

de organizare și resurse umane care primește declarația de avere". Prin

aceeași adresă internă se solicită respectarea termenului limită prevăzut de

O.U.G. nr. 14/2005.

Potrivit art. 65

alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, republicată, constituie abatere

disciplinară săvârșită de funcționarul public „încălcarea prevederilor legale

referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și

interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici".

Dispozițiile art. 4 din O.U.G.

nr. 14/2005, stabilind termenul de depunere a declarației de avere și a

declarației de interese, fac parte din legislația care reglementează

îndatoririle.

Înalta Curte reține că

reclamantul nu a făcut dovada depunerii declarației de avere și de interese în

termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, respectiv până la data de 9

mai 2005, limitându-se la simple afirmații nesusținute de vreo probă în acest

sens. Astfel, în mod eronat Instanța de Fond a reținut că nu se poate reține

vreo culpă a reclamantului de natură a atrage aplicarea sancțiunii

disciplinare. Față de susținerile din acțiune referitoare la depunerea

declarațiilor la data de 4 aprilie 2005 și întrucât în cauză se pune problema

culpei în privința obligației funcționarului de a respecta termenul prevăzut de

art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, Înalta Curte reține că reclamantul avea

interesul de a solicita dovada de primire, iar Direcția de organizare și

resurse umane avea obligația de a elibera dovada respectivă, condiționat însă

de depunerea înscrisurilor și de solicitarea funcționarului. Totodată, în

condițiile în care reclamantul doar afirmă, dar nu probează depunerea

declarațiilor la data de 4 aprilie 2005, aceasta nu înseamnă că revine

autorității publice sarcina de a proba nedepunerea declarațiilor, întrucât este

unanim acceptat că nu se poate face proba unui fapt negativ decât pe calea

inducției, pornindu-se de la faptul pozitiv. Or, în speță, faptul pozitiv este

reprezentat de depunerea de către reclamant a declarațiilor de avere și de

interese abia la data de 16 noiembrie 2005.

Pe cale de consecință, se reține

că reclamantul nu a făcut dovada respectării termenului prevăzut de art. 4 din

O.U.G. nr. 14/2005 și că, sub acest aspect, este legal și temeinic ordinul ce

face obiectul cauzei.

Nu se poate reține nulitatea

absolută a ordinului contestat, invocată de reclamant, întrucât fapta de a nu

depune declarația de avere și de interese are caracter continuu, astfel că atât

termenul de 2 luni prevăzut de art. 24 alin. (4) din H.G. nr. 1210/2003 pentru

sesizarea Comisiei de disciplină, cât și termenul de 6 luni prevăzut de art. 65

alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată, încep să curgă de la data la

care P.P. a depus documentele în discuție, și anume de la data de 16 noiembrie

2005, confirmată de susținerile ambelor părți.

Înalta Curte urmează a primi și

criticile din recurs referitoare la faptul că unele din considerente sentinței

atacate abordează situația funcționarului public P.C., analizată în Nota din 17

noiembrie 2055, fiind astfel străine de obiectul cauzei, ceea ce atrage

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, Înalta

Curte constată că în mod greșit Instanța de Fond a reținut că nu poate fi

reținută ca abatere disciplinară simpla necompletare în termen a declarațiilor

de avere și de interese potrivit formularelor prevăzute de O.U.G. nr. 14/2005,

întrucât în această privință nu este posibilă realizarea de interpretări

permisive în condițiile în care legea dispune expres că nerespectarea

prevederilor referitoare la îndatoririle funcționarilor publici (în speță, art.

4 din O.U.G. nr. 14/2005) constituie abatere disciplinară (art. 65 alin. (2)

lit. j)) din Legea nr. 188/1999, republicată). Având în vedere scopul și

specificul legislației în materia declarării și controlului averii,

transparenței în exercitarea funcțiilor publice și în domeniul prevenirii și

sancționării corupției, Înalta Curte reține că reclamantului P.P. i-a fost

aplicată, cu respectarea

principiului

proporționalității, sancțiunea disciplinară cea mai ușoară dintre cele

prevăzute de art. 65 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată.

În concluzie, se reține că, în

mod legal și temeinic, în raport cu situația de fapt și cu aplicarea corectă a

reglementărilor incidente, prin ordinul contestat a fost aplicată reclamantului

P.P. sancțiunea disciplinară constând în mustrare scrisă.

Pentru considerentele arătate,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

pârâta A.N.A.F., va modifica în tot sentința atacată și, în fond, va respinge

ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.

F. împotriva sentinței civile nr. 3245 din 29

noiembrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința atacată

și în fond respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de P.P.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 iunie 2007.