ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie 2006 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.P., în contradictoriu cu A.N.A.F., a formulat contestație împotriva Ordinului nr. 52 din 31 ianuarie 2006 emis de președintele A.N.A.F., prin care a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă, solicitând, în principal, constatarea nulității absolute a ordinului și, în subsidiar, anularea acestuia, precum și acordarea de daune morale în cuantum de 5.000 lei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin ordinul contestat, domnul P.P., auditor clasa I gradul superior treapta 1 în cadrul Direcției de audit public intern a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă, conform art. 64, art. 65 alin. (1) și alin. (2) lit. j), art. 65 alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat aspectele ce vor fi arătate în continuare. Prin O.U.G. nr. 14/2005 au fost modificate formularele pentru declarația de avere și declarația de interese, iar, potrivit art. 4 din ordonanța de urgență, cele două declarații, potrivit noilor formulare, trebuia să fie depuse în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv până la data de 9 mai 2005. Reclamantul susține că a depus cele două declarații, completate potrivit noilor formulare, la data de 4 mai 2005, dar Direcția de organizare și resurse umane din cadrul A.N.A.F. nu i-a comunicat dovada de primire a documentelor, deși o astfel de obligație reiese din cuprinsul Notei din 17 noiembrie 2005 întocmită de Direcția de audit public intern.

Reclamantul arată că a făcut cunoscute aceste împrejurări Comisiei de disciplină cu ocazia audierii din 24 noiembrie 2005 și că, întrucât nu i-a fost comunicată dovada de primire, nu îi poate fi imputat faptul că nu poate face dovada depunerii declarațiilor. În susținerea capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a Ordinului contestat, reclamantul susține că ordinul a fost emis cu nerespectarea art. 24 alin. (4) și art. 27 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003 întrucât Comisia de disciplină a fost sesizată la data de 17 noiembrie 2005, cu depășirea termenului de 60 de zile de la data săvârșirii faptei care constituie abatere disciplinară. În același sens, reclamantul susține că ordinul a fost emis și cu încălcarea art. 29 alin. (1), art. 30, art. 33, art. 35 alin. (1), (2) și (5) din H.G.

nr. 1210/2003, întrucât a fost depășit termenul de 6 luni de la data săvârșirii faptei în care poate fi aplicată sancțiunea disciplinară, termen prevăzut de art. 35 alin. (6) coroborat cu art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004). În motivarea capătului de cerere referitor la anularea ordinului contestat, reclamantul susține, în esență, că actul a fost emis cu rea-credință, în urma unor articole apărute în presă și datorită faptului că se află în litigiu cu A.N.A.F. în privința măsurii de trecere dintr-o funcție de conducere într-o funcție de execuție. Mai arată reclamantul că, întrucât declarațiile depuse la data de 4 mai 2005 nu se mai regăseau în evidențele instituției, a procedat la o nouă depunere a acestora anterior întocmirii Notei din 17 noiembrie 2005 prin care a fost sesizată Comisia de disciplină, notă care a fost înregistrată la A.N.A.F.

la data de 24 ianuarie 2006, iar raportul Comisiei de disciplină fiind datat 20 ianuarie 2006. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea contestației formulate de P.P. susținând, în esență, că reclamantului nu i-a fost eliberată dovada de primire a declarațiilor la data de 4 mai 2005 întrucât nu le-a depus la această dată, ci abia la data de 16 noiembrie 2005, când a primit dovada respectivă și că ordinul contestat a fost emis cu respectarea termenelor prevăzute de H.G. nr. 1210/2003 care se calculează de la momentul depunerii documentelor (16 noiembrie 2005), întrucât fapta are caracter continuu.

Prin sentința civilă nr. 3245 din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția nulității Ordinului nr. 52 din 31 ianuarie 2006 emis de președintele A.N.A.F., reținând că fapta săvârșită de reclamant are caracter continuu, astfel că, raportat la data depunerii declarațiilor (16 noiembrie 2005), data sesizării Comisiei de disciplină (17 noiembrie 2005) și data raportului prin care s-a dispus sancționarea (20 ianuarie 2006), au fost respectate termenul de 2 luni pentru sesizarea Comisiei și termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii disciplinare; - a admis acțiunea formulată de P.P. și a anulat ordinul contestat, reținând, în esență, că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că reclamantul nu a primit dovada de primire datorită faptului că nu a depus declarațiile la data de 4 aprilie 2005, cu atât mai mult cu cât A.N.A.F.

nu a contestat aceste susțineri ale reclamantului și că simpla necompletare în termen a declarațiilor nu poate fi reținută ca fiind abatere disciplinară în condițiile în care reclamantul se conformase anterior dispozițiilor Legii nr. 115/1996 și ale Legii nr. 161/2003; - a respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, reținând că reclamantul nu a făcut dovada vătămării unor valori și drepturi nepatrimoniale; - a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în baza înscrisurilor depuse la dosar. Împotriva sentinței civile nr. 3245 din 29 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În esență, prin motivele de recurs, recurenta - pârâtă susține că nerespectarea termenului prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005 pentru depunerea declarațiilor de avere și de interese constituie abatere disciplinară potrivit art. 65 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, republicată (M. Of.

nr. 251 din 22 martie 2004), astfel că ordinul contestat este legal și temeinic întrucât reclamantul a depus cele două declarații la 16 noiembrie 2005, când a primit dovada depunerii acestora și că nu este absolvit de răspundere dacă a depus declarațiile la secretariatul direcției în care își desfășura activitatea, iar nu la Direcția de organizare și resurse umane, așa cum se precizează în adresa din 17 martie 2005. Totodată, recurenta - pârâtă susține că în mod eronat Instanța de Fond a reținut că nu au fost combătute susținerile reclamantului referitoare la depunerea declarațiilor la data de 4 aprilie 2005 și că o parte din considerentele sentinței atacate se referă la situația funcționarului public P.C., expusă în Nota din 17 noiembrie 2005. Cu privire la cheltuielile de judecată acordate reclamantului, recurenta - pârâtă susține că Instanța de Fond le-a acordat în mod greșit, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc.

civ., întrucât A.N.A.F. nu s-a aflat în culpă procesuală deoarece actele contestate sunt legale și temeinice. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta - pârâtă, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare. Prin ordinul contestat, reclamantul P.P. a fost sancționat disciplinar cu mustrare scrisă, conform art. 64, art. 65 alin. (1) și alin. (2) lit. j), art. 65 alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 188/1999, republicată, pentru nedepunerea, în termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, a declarației de avere și a declarației de interese, potrivit noilor formulare.

Prin O.U.G. nr. 14/2005 au fost modificate formularele pentru declarația de avere și declarația de interese, iar, potrivit art. 4 din ordonanța de urgență, cele două declarații completate conform noilor formulare, trebuia să fie depuse în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv până la data de 9 mai 2005. Prin adresa internă din 17 martie 2005, Direcția de organizare și resurse umane din cadrul A.N.A.F. a comunicat compartimentelor din structura instituției modelul noilor formulare, în care se precizează că „fiecare funcționar public va preda declarația de avere la Direcția de organizare și resurse umane pe baza unei dovezi de primire, ce va fi semnată de către acesta și de către reprezentantul Direcției de organizare și resurse umane care primește declarația de avere". Prin aceeași adresă internă se solicită respectarea termenului limită prevăzut de O.U.G.

nr. 14/2005. Potrivit art. 65 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, republicată, constituie abatere disciplinară săvârșită de funcționarul public „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici". Dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, stabilind termenul de depunere a declarației de avere și a declarației de interese, fac parte din legislația care reglementează îndatoririle. Înalta Curte reține că reclamantul nu a făcut dovada depunerii declarației de avere și de interese în termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, respectiv până la data de 9 mai 2005, limitându-se la simple afirmații nesusținute de vreo probă în acest sens.

Astfel, în mod eronat Instanța de Fond a reținut că nu se poate reține vreo culpă a reclamantului de natură a atrage aplicarea sancțiunii disciplinare. Față de susținerile din acțiune referitoare la depunerea declarațiilor la data de 4 aprilie 2005 și întrucât în cauză se pune problema culpei în privința obligației funcționarului de a respecta termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005, Înalta Curte reține că reclamantul avea interesul de a solicita dovada de primire, iar Direcția de organizare și resurse umane avea obligația de a elibera dovada respectivă, condiționat însă de depunerea înscrisurilor și de solicitarea funcționarului.

Totodată, în condițiile în care reclamantul doar afirmă, dar nu probează depunerea declarațiilor la data de 4 aprilie 2005, aceasta nu înseamnă că revine autorității publice sarcina de a proba nedepunerea declarațiilor, întrucât este unanim acceptat că nu se poate face proba unui fapt negativ decât pe calea inducției, pornindu-se de la faptul pozitiv. Or, în speță, faptul pozitiv este reprezentat de depunerea de către reclamant a declarațiilor de avere și de interese abia la data de 16 noiembrie 2005. Pe cale de consecință, se reține că reclamantul nu a făcut dovada respectării termenului prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005 și că, sub acest aspect, este legal și temeinic ordinul ce face obiectul cauzei.

Nu se poate reține nulitatea absolută a ordinului contestat, invocată de reclamant, întrucât fapta de a nu depune declarația de avere și de interese are caracter continuu, astfel că atât termenul de 2 luni prevăzut de art. 24 alin. (4) din H.G. nr. 1210/2003 pentru sesizarea Comisiei de disciplină, cât și termenul de 6 luni prevăzut de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată, încep să curgă de la data la care P.P. a depus documentele în discuție, și anume de la data de 16 noiembrie 2005, confirmată de susținerile ambelor părți. Înalta Curte urmează a primi și criticile din recurs referitoare la faptul că unele din considerente sentinței atacate abordează situația funcționarului public P.C., analizată în Nota din 17 noiembrie 2055, fiind astfel străine de obiectul cauzei, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Totodată, Înalta Curte constată că în mod greșit Instanța de Fond a reținut că nu poate fi reținută ca abatere disciplinară simpla necompletare în termen a declarațiilor de avere și de interese potrivit formularelor prevăzute de O.U.G. nr. 14/2005, întrucât în această privință nu este posibilă realizarea de interpretări permisive în condițiile în care legea dispune expres că nerespectarea prevederilor referitoare la îndatoririle funcționarilor publici (în speță, art. 4 din O.U.G. nr. 14/2005) constituie abatere disciplinară (art. 65 alin. (2) lit. j)) din Legea nr. 188/1999, republicată). Având în vedere scopul și specificul legislației în materia declarării și controlului averii, transparenței în exercitarea funcțiilor publice și în domeniul prevenirii și sancționării corupției, Înalta Curte reține că reclamantului P.P.

i-a fost aplicată, cu respectarea principiului proporționalității, sancțiunea disciplinară cea mai ușoară dintre cele prevăzute de art. 65 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată. În concluzie, se reține că, în mod legal și temeinic, în raport cu situația de fapt și cu aplicarea corectă a reglementărilor incidente, prin ordinul contestat a fost aplicată reclamantului P.P. sancțiunea disciplinară constând în mustrare scrisă. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A.N.A.F., va modifica în tot sentința atacată și, în fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A. F. împotriva sentinței civile nr. 3245 din 29 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de P.P. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2007.