ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8010/2006

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Cu notificarea

nr. 202 din 8 august 2001, a B.E.J. C.P., petenții L.E.T. și L.G. au solicitat

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul casă de locuit și cca. 500 mp,

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cu mențiunea că în prezent terenul

este ocupat de un bloc de locuințe.

Prin dispoziția nr. 5406 din 5

noiembrie 2004, Primarul Municipiului Tulcea a respins notificarea, reținând că

petenții nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu

și pe cale de consecință nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul

Legii nr. 10/2001.

Prin cererea formulată la 13

decembrie 2004, reclamanții L.E.T., L.G. și L.A. au cerut anularea dispoziției

menționate și restituirea în natură a imobilului sau, în caz de imposibilitate,

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea cererii reclamanții au

susținut că au calitatea de succesori legali ai fostului proprietar L.G. al

imobilului în litigiu, care era situat în Municipiul Tulcea, și din patrimoniul

căruia acesta a fost preluat în mod abuziv de stat împrejurare în care sunt

persoane îndreptățite să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 503 din 17

martie 2005 Tribunalul Tulcea, secția civilă, a respins cererea formulată de

reclamanta L.A., pentru lipsa calității procesuale active iar cererea formulată

de L.E.T. și L.G. ca nefondată.

În motivarea sentinței s-a reținut

că atâta timp cât nu a formulat notificare în procedura administrativă

reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta L.A. nu are

calitate procesuală activă să conteste dispoziția emisă de pârât.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că reclamanții L.G. și L.E.T. nu au calitatea de persoane îndreptățite în

sensul art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atâta timp

cât nu au depus înscrisuri cu care să probeze că autorul invocat, L.G., ar fi

fost proprietarul imobilului în litigiu, certificatul eliberat de Direcția

Generală a Arhivelor Statului neputând fi considerat un act doveditor al

dreptului pretins.

Prin decizia civilă nr. 804/C din 21

septembrie 2005, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanții L.E.T. și L.G., pentru aceleași considerente

reținute și de prima instanță.

În motivarea deciziei, instanța a

apreciat că certificatul emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului face

dovada doar cu privire la preluarea abuzivă a imobilului dar că acesta nu poate

fi considerat un act doveditor al dreptului de proprietate al autorului

reclamanților.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs apelanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului

reclamanții susțin că numai printr-o interpretare greșită a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, instanțele de fond le-au respins cererea deși și-au dovedit

calitatea de moștenitori ai proprietarului bunului precum și faptul că acesta a

fost preluat de stat, în mod abuziv prin naționalizare, preluarea fiind

evidențiată în anexa la Decretul nr. 92/1950, la lit. l), poziția 303, astfel

cum rezultă din certificatul emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului,

Filiala Arhivelor Statului a Județului Galați.

Analizând critica formulată și care

se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct.9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

În drept, înscrisul prin care se

atestă dobândirea unui drept subiectiv constituie, într-adevăr, proba cea mai

demnă de a fi crezută, întrucât, fiind o probă preconstituită, va arăta

raportul juridic intervenit într-o manieră cât mai precisă.

Deși constituie o probă exactă și

fidelă a raportului juridic pe care îl constată, înscrisurile, cu trecerea

anilor, se degradează sau pot fi pierdute ori distruse, caz în care,

legiuitorul este în drept să deroge și să permită titularilor anumitor

raporturi juridice să invoce, pe lângă înscrisurile constatatoare, și alte

mijloace de probă în dovedirea acestora.

Este și cazul Legii nr. 10/2001 prin

care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, act normativ care, în redactarea inițială,

impunea persoanelor îndreptățite să prezinte, în dovedirea dreptului de

proprietate, înscrisurile constatatoare ale raporturilor juridice intervenite

în perioada de timp mai sus arătată și, uneori, chiar anterior datei de 6 martie

1945.

Or, era de presupus că astfel de

înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp în care bunurile s-au aflat în

proprietatea statului comunist fără ca foștii proprietari să poată prevedea

apariția sau evoluția evenimentelor viitoare, prin trecerea anilor, s-au

deteriorat grav sau au fost pierdute de către titularii drepturilor sau

moștenitorii acestora.

În complinirea dificultății

prezentării unor astfel de înscrisuri probatorii, legea a fost modificată și,

prin dispozițiile art. 24 alin. (1), în redactarea actuală, legiuitorul a

statuat că, în absența unor probe contrare, existența și după caz întinderea,

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care

s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

În speță, în listele anexă la

Decretul de naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 303, este evidențiat ca

proprietar al imobilului în litigiu autorul invocat prin cererea de chemare în

judecată, L.G., din patrimoniul căruia s-au naționalizat 8 apartamente situate

în Galați.

Așa fiind, cum instanțele de fond,

pentru motivul reținut în mod greșit, anume lipsa înscrisului doveditor al

dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu al autorului invocat de

reclamanți, nu au intrat în cercetarea fondului pricinii, în baza art. 312

alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile

date în primă instanță și apel și va trimite cauza spre rejudecare în fond

aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții L.E.T. și L.G. împotriva deciziei nr. 804/C din 21 septembrie 2005

a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia precum și sentința

nr. 503 din 17 martie 2005 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, și trimite

cauza aceleeași instanțe spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 octombrie 2006.