ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5017/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la 6 mai 2005, contestatoarea O.G. a

solicitat, în contradictoriu cu Primăria municipiului București, anularea

Dispoziției nr. 4034 din 7 martie 2005 prin care i-a fost respinsă solicitarea

de restituire în natură a terenului în suprafață de 1200 mp situat în

București.

În motivarea contestației s-a arătat că terenul

susmenționat, ca și construcția aflată pe el, au aparținut în proprietate

părinților reclamantei, până la exproprierea din anul 1973.

Prin sentința civilă nr. 1129 din 12 octombrie 2005

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

la dosarul cauzei nu a fost depus actul administrativ sau de autoritate prin

care imobilul în litigiu a fost preluat de stat. Prezumția legală asupra

existenței dreptului de proprietate, instituită de art. 24 din Legea nr.

10/2001, este una relativă, putând fi răsturnată prin probe contrare.

La dosarul format pentru soluționarea notificării nu

a fost depus titlul de proprietate al contestatoarei cu privire la imobil iar

certificatul emis de Circumscripția Financiară nu se încadrează în dispozițiile

art. 24.

Apelul declarat de contestatoare a fost admis prin

decizia civilă nr. 678 A din 23 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă. Sentința a fost schimbată în tot în sensul că

a fost admisă contestația, a fost anulată Dispoziția nr. 4034/2005 și a fost

obligată Primăria municipiului București să emită o nouă dispoziție.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a

arătat că în etapa apelului au fost depuse o serie de acte, astfel încât în

cauză sunt incidente prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de

către pârât critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizând următoarele aspecte:

În momentul depunerii notificării contestatoarea era

obligată să depună toate actele pe care aceasta înțelegea să se sprijine în

demersurile sale. În tot timpul acordat de lege completării dosarelor,

contestatoarea nu a pus la dispoziția comisiei acte din care să reiasă cu

claritate calitatea sa de persoană îndreptățită asupra imobilului revendicat.

Aceste dovezi trebuiau depuse la Comisie și nu în

fața instanței, care este învestită numai cu privire la temeinicia dispoziției

emise pe baza actelor depuse până în acel moment.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii

formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate

înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este

întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data

soluționării notificării.

Expresia „soluționarea notificării” trebuie înțeleasă

în sensul că vizează soluționarea acesteia în oricare din cele două etape,

administrativă, înaintea persoanei juridice notificate sau judiciară, prin

hotărâre irevocabilă a instanței de judecată.

Nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice

completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel, ar însemna a

aduce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21

din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor

administrate în fața persoanei juridice notificate, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de lege, care atrage pierderea dreptului persoanei

îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent,

este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de

trimitere a notificării.

Având în vedere cele mai sus arătate, critica

formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru

care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca

nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 678

A din 23 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă.

Obligă pe recurent la 400 lei cheltuieli de judecată

către intimata O.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2007.