ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1519/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1519/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

data de 21 iunie 2006, T.I. a chemat în judecată Consiliul Superior al

Magistraturii, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul acestei

autorități publice, pe procurorii D.N.C., M.L., și F.D., în calitate de

persoane care au compus organul administrativ emitent al actului, solicitând:

- anularea rezoluției nr. 4/

CDP din 6 februarie 2006, emisă de Comisia de disciplină pentru procurori prin

care s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul formulat de reclamant,

întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare;

- obligarea pârâților să

emită actul administrativ referitor la soluționarea aceleiași lucrări, prin

care să propună secției de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului

Superior al Magistraturii, începerea urmăririi penale împotriva procurorilor V.G.

și M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad;

- obligarea pârâților la

plata unor daune morale în valoare de 300.000 RON și a cheltuielilor de

judecată.

Reclamantul și motivat

acțiunea, arătând că a formulat cu începere de la 9 noiembrie 2004, repetate

sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanșarea

acțiunii disciplinare fată de cei doi procurori care au anchetat moartea

violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 ani, dar pârâții s-au considerat

sesizați numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006.

Pe de altă parte, în

cuprinsul rezoluției atacate s-au reținut două motive de clasare, anume

împlinirea termenului de prescripție pentru acțiunea disciplinară și

imposibilitatea declanșării acestei acțiuni datorită nefinalizării cauzei

penale având ca obiect unele infracțiuni de serviciu săvârșite de procurori. Cu

toate acestea, în dispozitivul rezoluției s-a reținut un singur motiv de

clasare, respectiv prescrierea dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare.

În opinia reclamantului,

acțiunea disciplinară nu este prescrisă în raport de data formulării primei

plângeri 9 noiembrie 2004 și nici a celor ulterioare;

De asemenea, pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii nu poate invoca ca temei al neexercitării

acțiunii, propria culpă, constând în nesoluționarea numeroaselor memorii

anterioare, formulate în termen, pentru că prin această procedură se încalcă

dreptul său la un proces echitabil și liberul acces la justiție.

În același timp, nu poate fi

invocat nici faptul că magistrații în funcție ai Consiliului Superior al

Magistraturii nu au cunoscut existența sesizărilor anterioare înregistrate la

această autoritate publică, întrucât ele au fost adresate autorității publice

ca titulară a acțiunii disciplinare iar nu unor persoane ce compun, vremelnic,

autoritatea respectivă.

Rezoluția de clasare este

lovită de nulitate și în privința temeiului legal invocat, anume dispozițiile

art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, deoarece acest text legal nu se aplică

procurorilor din structurile teritoriale ale Ministerului Public, ci

sesizărilor formulate împotriva judecătorilor și procurorilor care alcătuiesc

Consiliul Superior al Magistraturii.

Reclamantul a mai arătat că

actul intitulat „Rezoluție” nu este reglementat de nici un text legal și ca

atare, instanța trebuia să constate nulitatea lui absolută, iar soluția de

clasare poate fi dispusă numai în ipoteza în care acțiunea disciplinară nu se

justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.

Cât privește conținutul

actului administrativ, T.I. a invocat caracterul contradictoriu al

argumentelor, deficiență care face imposibilă stabilirea motivelor reale avute

în vedere pentru emiterea lui.

În sfârșit, reclamantul a

invocat nulitatea actului administrativ, sancțiune care decurge din emiterea

lui cu nesocotirea procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

A precizat că în cazul său

nu s-a efectuat procedura cercetării prealabile și că Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii nu i-a soluționat contestația formulată împotriva

actului administrativ, apreciind că o asemenea cale de atac nu a fost

prevăzută.

Prin sentința civilă nr. 347

din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că o atare

soluție se impune întrucât, raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă

a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când

dosarul penal a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar sesizarea reclamantului s-a înregistrat la primul

pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare

este prescris, conform art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004.

Împrejurarea că prin

rezoluția de clasare a lucrării s-au invocat prevederile art. 54 pct. 8 din

lege, referitoare la răspunderea disciplinară a membrilor Consiliului Superior

al Magistraturii nu are relevanță juridică, deoarece reglementarea termenului

pentru exercitarea acțiunii disciplinare este identică cu cea instituită pentru

magistrații judecători și procurori, în privința termenului de un an de la data

săvârșirii abaterii.

De asemenea, s-a motivat că

deși a susținut în acțiune că a înaintat sesizarea pentru declanșarea

răspunderii disciplinare a celor doi procurori la data de 9 noiembrie 2004,

reclamantul nu a făcut dovada realității afirmației sale.

Că, borderoul de expediere a

corespondenței din aceeași dată, nu demonstrează faptul comunicării plângerii

reclamantului, de vreme ce nu individualizează conținutul corespondenței și

oricum, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat instanței că

reclamația ce se pretinde a fi depusă la 9 noiembrie 2004, nu se regăsește în

evidențele biroului registratură, secretariat și protocol.

Referitor la rezoluția de

clasare, instanța a apreciat că față de reglementarea instituită prin art. 30

alin. (6) din H.C.S.M. nr. 326/2005, privind aprobarea propriului regulament de

organizare și funcționare, actul juridic nu este lovit de nulitate absolută și

sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acțiunea disciplinară nu se

justifică”, acoperă și ipoteza soluționării unei asemenea acțiuni pe cale de

excepție.

Pe de altă parte, față de

rezolvarea dată excepției privitoare la prescrierea dreptului la acțiune

disciplinară, nu se mai pune problema respectării acestei proceduri deoarece

excepția respectivă are un caracter dirimant.

În fine, curtea de apel a

considerat că este neîntemeiată apărarea reclamantului privind caracterul

contradictoriu al motivării rezoluției, „când rezultă expres soluționarea

sesizării pe excepție și cu indicarea temeiului legal aferent”.

Recursul nu este fondat în

sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Urmare a sesizării formulate

de T.I., președintele secției civile a Tribunalului Arad, Comisia de disciplină

pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin

rezoluția din 23 ianuarie 2006 a dispus efectuarea unor verificări preliminare

față de procurorii V.G. și M.B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Arad pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și

i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată.

În memoriul respectiv,

petiționarul a sesizat că cei doi procurori prin activitatea desfășurată au dat

dovadă de neglijență gravă și întârziere nejustificată în efectuarea unor acte

procesuale ceea ce a condus la neaflarea adevărului în dosarul nr. 698/P/2004

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 6

februarie 2006, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului

Superior al Magistraturii a dispus clasarea lucrării privind memoriul înaintat

de T.I., întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare.

Din considerentele acestei

rezoluții rezultă că în cauză, actele de urmărire penală au fost îndeplinite de

procurorii V.G. și M.B., în mod necorespunzător, la data de 30 septembrie 2004,

când dosarul a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Ca atare, s-a considerat că

termenul de un an, pentru exercitarea acțiunii disciplinare prevăzut de art. 54

pct. 8 din Legea nr. 317/2004, era împlinit la data de 19 ianuarie 2006, când

s-a înregistrat sesizarea la Consiliul Superior al Magistraturii.

Pe de altă parte, Comisia de

disciplină a motivat că judecătorul T.I. a formulat, cu privire la aceleași

aspecte calificate ca abateri disciplinare, plângere penală în care faptele

comise de procurori au fost calificate ca infracțiuni.

S-a apreciat totodată, că

până la soluționarea cauzei penale, cercetarea disciplinară a pretinselor abateri

nu se putea efectua.

Legalitatea acestei

rezoluții a fost contestată în justiție de către judecătorul T.I.

Prin acțiunea formulată la

data de 21 iunie 2006, el a arătat că începând cu data de 9 noiembrie 2004 a făcut repetat sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanșarea

acțiunii disciplinare împotriva celor doi procurori care au anchetat moartea

violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 de ani, dar pârâții s-au

considerat sesizați numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006.

De asemenea, a invocat

caracterul contradictoriu al motivării actul administrativ și nulitatea sa

absolută, derivând din neefectuarea cercetării prealabile, obligatorie conform

art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului

Superior al Magistraturii adoptat prin Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005.

Curtea de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 347 din 13

decembrie 2006 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că, raportat la împrejurarea că activitatea

defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie

2004, când dosarul penal a fost preluat de Parchetul de pe lângă de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizarea înregistrată abia la 19 ianuarie

2006 nu putea primi o altă rezolvare, decât cea adoptată prin rezoluția de

clasare, ca efect al prescrierii dreptului la exercitarea acțiunii

disciplinare.

Pe de altă parte, borderoul

de expediere al corespondenței, depus de reclamant, nu face dovada comunicării

plângerii sale pentru pornirea acțiunii disciplinare, deoarece nu

individualizează conținutul corespondenței, iar Consiliul Superior al

Magistraturii a comunicat că pretinsa reclamație nu se regăsește în evidențele

de intrare - ieșire a documentelor la Biroul registratură, secretariat și

protocol.

S-a mai considerat, că în

raport de reglementarea conținută în art. 30 alin. (6) și art. 46 pct. 6 din

același regulament, rezoluția atacată este lovită de nulitate absolută și

sintagma folosită de legiuitor în sensul că acțiunea disciplinară nu se justifică,

acoperă și ipoteza soluționării unor asemenea acțiuni pe cale de excepție, nu

doar în fond.

În sfârșit, instanța a

reținut că față de rezolvarea dată actului de sesizare în baza excepției de

prescripție a dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare în termenul de un

an de la data săvârșirii abaterii, nu se mai pune problema respectării

procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și

funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, iar susținerea legată de

caracterul contradictoriu al motivării rezoluției este nefondată.

Hotărârea a fost atacată cu

recurs de către reclamantul T.I.

În cadrul unei prime

critici, recurentul a susținut că sentința a fost pronunțată cu interpretarea

greșită a probelor din dosar, în sensul că deși el a făcut dovada sesizării

autorității disciplinare prin depunerea copiei acestui act și a borderoului de

expediție din data de 9 noiembrie 2004, prima instanță a apreciat în mod eronat

că nu s-a demonstrat faptul depunerii plângerii la această dată.

Critica este întemeiată

pentru motivele ce se vor dezvolta în cele ce urmează.

Așa cum rezultă din

cuprinsul sesizării adresate președintelui Consiliului Superior al

Magistraturii, datată 9 noiembrie 2004, reclamantul T.I. a comunicat acestei

autorități publice, spre știință, plângerea penală formulată împotriva

procurorilor M.B. și V.G., procurori la Parchetul de pe lângă de pe lângă Tribunalul Arad.

El a solicitat sprijinul

Consiliului Superior al Magistraturii pentru stabilirea adevărului în cauza

privind moartea violentă a fiului său, precum și analizarea conduitei

procurorilor mai sus menționați care au efectuat acte de urmărire penală în

dosarul nr. 269/2004, cu finalitatea îndepărtării din magistratură a acestora,

pentru exercitarea cu rea credință a funcției, potrivit dispozițiilor art. 44

din Legea nr. 317/2004.

În sprijinul acțiunii,

reclamantul a anexat copia borderoului de expediție prin poșta specială a

acelei sesizări adresate Consiliului Superior al Magistraturii și care, la

rândul său, poartă data de 9 noiembrie 2004.

Curtea de Apel Timișoara

și-a însușit însă, apărarea formulată de pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii și preluată din rezoluția de clasare, apreciind că în realitate,

înscrisurile depuse nu fac dovada înregistrării memoriului reclamantului la

data de 9 noiembrie 2004.

S-a concluzionat, în baza

răspunsului comunicat cu adresa din 4 decembrie 2006 că, întrucât reclamația nu

se regăsește în evidențele de intrare-ieșire a documentelor la Biroul de registratură, secretariat și protocol al Consiliului Superior al Magistraturii,

trebuie avută în vedere doar sesizarea înregistrată la data de 19 ianuarie

2006, în raport de care dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva

magistraților procurori s-a prescris.

Ori, din moment ce

reclamantul a precizat în mod constant pe parcursul desfășurării procesului că

sesizarea inițială a fost comunicată Consiliului Superior al Magistraturii la

data de 9 noiembrie 2004 și în dosarul cauzei există borderoul de expediție a

corespondenței prin intermediul S.R.I., ca un început de dovadă scrisă,

instanța de judecată trebuia să verifice prin probe suplimentare ordonate chiar

din oficiu dacă în adevăr, plângerea penală și actul de sesizare disciplinară

au fost predate efectiv autorității publice destinatară, solicitând atât

relații de la organul prin care s-a realizat expedierea, cât și dosarul de

cercetare disciplinară întocmit în cauză, care în mod firesc ar trebui să

conțină toate revenirile ulterioare ale reclamantului, datele lor de înregistrare,

precum și orice alte înscrisuri necesare în efectuarea cercetării disciplinare.

Obligativitatea acestei

proceduri a cercetării prealabile, rezultă din reglementarea conținută în art.

46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

și art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare a

Consiliului Superior al Magistraturii și neîndeplinirea ei, este de natură să

atragă sancțiunea nulității actului administrativ sancționator, ori a altor

acte juridice, cum ar fi rezoluția de clasare emisă de comisia de disciplină în

ipoteza în care consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică.

Deși a fost cerut la două

termene de judecată, dosarul Comisiei de disciplină pentru procurori nu a fost

atașat la dosarul cauzei și drept urmare, unei probe cu înscrisuri administrată

la stăruința reclamantului, instanța i-a opus o simplă afirmație a pârâților,

care neagă primirea primei sesizări.

Procedând în modul arătat și

respingând acțiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie,

neconvingătoare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică,

ce nu-și găsește suport probator în actele și lucrările din dosar.

De aceea, în vederea

evitării oricărei erori în stabilirea situației de fapt reale și pentru justa

soluționare a litigiului, este necesară admiterea recursului și casarea

sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în

vederea suplimentării probelor.

Cu prilejul rejudecării,

instanța de trimitere va cere pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii,

copie după întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care

conține toate memoriile și sesizările formulate de reclamant; de la organele S.R.I.,

relații privind data predării corespondenței menționate în borderoul depus la

dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

informații privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se efectuează în

dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv copii ale unor înscrisuri ce vor fi

considerate concludente pentru corecta soluționare a acțiunii disciplinare.

Utilitatea înscrisurilor

respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părți sau apărările

lor contradictorii, ci și din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce caracterizează

răspunderea disciplinară, anume aceea de a putea coexista alături de alte forme

ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru fapte calificate în

același timp ca infracțiuni și abateri disciplinare.

Ținând seama de rezolvarea

dată primului motiv de recurs, devine inutilă examinarea celorlalte critici în

această fază procesuală. Ca atare, ele vor fi analizate de către instanța de

trimitere sub forma unor apărări de fond, în funcție de ansamblul probelor

administrate.

Văzând și dispozițiile art. 129

alin. (5) și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul T.I., împotriva sentinței civile nr. 347 din 13 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2007.