ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1519/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 21 iunie 2006, T.I. a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul acestei autorități publice, pe procurorii D.N.C., M.L., și F.D., în calitate de persoane care au compus organul administrativ emitent al actului, solicitând: - anularea rezoluției nr. 4/ CDP din 6 februarie 2006, emisă de Comisia de disciplină pentru procurori prin care s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul formulat de reclamant, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare; - obligarea pârâților să emită actul administrativ referitor la soluționarea aceleiași lucrări, prin care să propună secției de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, începerea urmăririi penale împotriva procurorilor V.G.

și M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad; - obligarea pârâților la plata unor daune morale în valoare de 300.000 RON și a cheltuielilor de judecată. Reclamantul și motivat acțiunea, arătând că a formulat cu începere de la 9 noiembrie 2004, repetate sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanșarea acțiunii disciplinare fată de cei doi procurori care au anchetat moartea violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 ani, dar pârâții s-au considerat sesizați numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006. Pe de altă parte, în cuprinsul rezoluției atacate s-au reținut două motive de clasare, anume împlinirea termenului de prescripție pentru acțiunea disciplinară și imposibilitatea declanșării acestei acțiuni datorită nefinalizării cauzei penale având ca obiect unele infracțiuni de serviciu săvârșite de procurori.

Cu toate acestea, în dispozitivul rezoluției s-a reținut un singur motiv de clasare, respectiv prescrierea dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare. În opinia reclamantului, acțiunea disciplinară nu este prescrisă în raport de data formulării primei plângeri 9 noiembrie 2004 și nici a celor ulterioare; De asemenea, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu poate invoca ca temei al neexercitării acțiunii, propria culpă, constând în nesoluționarea numeroaselor memorii anterioare, formulate în termen, pentru că prin această procedură se încalcă dreptul său la un proces echitabil și liberul acces la justiție.

În același timp, nu poate fi invocat nici faptul că magistrații în funcție ai Consiliului Superior al Magistraturii nu au cunoscut existența sesizărilor anterioare înregistrate la această autoritate publică, întrucât ele au fost adresate autorității publice ca titulară a acțiunii disciplinare iar nu unor persoane ce compun, vremelnic, autoritatea respectivă. Rezoluția de clasare este lovită de nulitate și în privința temeiului legal invocat, anume dispozițiile art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, deoarece acest text legal nu se aplică procurorilor din structurile teritoriale ale Ministerului Public, ci sesizărilor formulate împotriva judecătorilor și procurorilor care alcătuiesc Consiliul Superior al Magistraturii.

Reclamantul a mai arătat că actul intitulat „Rezoluție” nu este reglementat de nici un text legal și ca atare, instanța trebuia să constate nulitatea lui absolută, iar soluția de clasare poate fi dispusă numai în ipoteza în care acțiunea disciplinară nu se justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004. Cât privește conținutul actului administrativ, T.I. a invocat caracterul contradictoriu al argumentelor, deficiență care face imposibilă stabilirea motivelor reale avute în vedere pentru emiterea lui. În sfârșit, reclamantul a invocat nulitatea actului administrativ, sancțiune care decurge din emiterea lui cu nesocotirea procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

A precizat că în cazul său nu s-a efectuat procedura cercetării prealabile și că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu i-a soluționat contestația formulată împotriva actului administrativ, apreciind că o asemenea cale de atac nu a fost prevăzută. Prin sentința civilă nr. 347 din 13 decembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată. Instanța a reținut că o atare soluție se impune întrucât, raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sesizarea reclamantului s-a înregistrat la primul pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare este prescris, conform art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004.

Împrejurarea că prin rezoluția de clasare a lucrării s-au invocat prevederile art. 54 pct. 8 din lege, referitoare la răspunderea disciplinară a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii nu are relevanță juridică, deoarece reglementarea termenului pentru exercitarea acțiunii disciplinare este identică cu cea instituită pentru magistrații judecători și procurori, în privința termenului de un an de la data săvârșirii abaterii. De asemenea, s-a motivat că deși a susținut în acțiune că a înaintat sesizarea pentru declanșarea răspunderii disciplinare a celor doi procurori la data de 9 noiembrie 2004, reclamantul nu a făcut dovada realității afirmației sale.

Că, borderoul de expediere a corespondenței din aceeași dată, nu demonstrează faptul comunicării plângerii reclamantului, de vreme ce nu individualizează conținutul corespondenței și oricum, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat instanței că reclamația ce se pretinde a fi depusă la 9 noiembrie 2004, nu se regăsește în evidențele biroului registratură, secretariat și protocol. Referitor la rezoluția de clasare, instanța a apreciat că față de reglementarea instituită prin art. 30 alin. (6) din H.C.S.M. nr. 326/2005, privind aprobarea propriului regulament de organizare și funcționare, actul juridic nu este lovit de nulitate absolută și sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acțiunea disciplinară nu se justifică”, acoperă și ipoteza soluționării unei asemenea acțiuni pe cale de excepție.

Pe de altă parte, față de rezolvarea dată excepției privitoare la prescrierea dreptului la acțiune disciplinară, nu se mai pune problema respectării acestei proceduri deoarece excepția respectivă are un caracter dirimant. În fine, curtea de apel a considerat că este neîntemeiată apărarea reclamantului privind caracterul contradictoriu al motivării rezoluției, „când rezultă expres soluționarea sesizării pe excepție și cu indicarea temeiului legal aferent”. Recursul nu este fondat în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Urmare a sesizării formulate de T.I., președintele secției civile a Tribunalului Arad, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin rezoluția din 23 ianuarie 2006 a dispus efectuarea unor verificări preliminare față de procurorii V.G.

și M.B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. În memoriul respectiv, petiționarul a sesizat că cei doi procurori prin activitatea desfășurată au dat dovadă de neglijență gravă și întârziere nejustificată în efectuarea unor acte procesuale ceea ce a condus la neaflarea adevărului în dosarul nr. 698/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin rezoluția din 6 februarie 2006, Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus clasarea lucrării privind memoriul înaintat de T.I., întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare.

Din considerentele acestei rezoluții rezultă că în cauză, actele de urmărire penală au fost îndeplinite de procurorii V.G. și M.B., în mod necorespunzător, la data de 30 septembrie 2004, când dosarul a fost preluat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca atare, s-a considerat că termenul de un an, pentru exercitarea acțiunii disciplinare prevăzut de art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, era împlinit la data de 19 ianuarie 2006, când s-a înregistrat sesizarea la Consiliul Superior al Magistraturii. Pe de altă parte, Comisia de disciplină a motivat că judecătorul T.I. a formulat, cu privire la aceleași aspecte calificate ca abateri disciplinare, plângere penală în care faptele comise de procurori au fost calificate ca infracțiuni.

S-a apreciat totodată, că până la soluționarea cauzei penale, cercetarea disciplinară a pretinselor abateri nu se putea efectua. Legalitatea acestei rezoluții a fost contestată în justiție de către judecătorul T.I.

Prin acțiunea formulată la data de 21 iunie 2006, el a arătat că începând cu data de 9 noiembrie 2004 a făcut repetat sesizări la Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la declanșarea acțiunii disciplinare împotriva celor doi procurori care au anchetat moartea violentă a fiului său T.T.A., în vârstă de 20 de ani, dar pârâții s-au considerat sesizați numai prin memoriul din 19 ianuarie 2006. De asemenea, a invocat caracterul contradictoriu al motivării actul administrativ și nulitatea sa absolută, derivând din neefectuarea cercetării prealabile, obligatorie conform art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii adoptat prin Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 347 din 13 decembrie 2006 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal a fost preluat de Parchetul de pe lângă de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizarea înregistrată abia la 19 ianuarie 2006 nu putea primi o altă rezolvare, decât cea adoptată prin rezoluția de clasare, ca efect al prescrierii dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare. Pe de altă parte, borderoul de expediere al corespondenței, depus de reclamant, nu face dovada comunicării plângerii sale pentru pornirea acțiunii disciplinare, deoarece nu individualizează conținutul corespondenței, iar Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat că pretinsa reclamație nu se regăsește în evidențele de intrare - ieșire a documentelor la Biroul registratură, secretariat și protocol.

S-a mai considerat, că în raport de reglementarea conținută în art. 30 alin. (6) și art. 46 pct. 6 din același regulament, rezoluția atacată este lovită de nulitate absolută și sintagma folosită de legiuitor în sensul că acțiunea disciplinară nu se justifică, acoperă și ipoteza soluționării unor asemenea acțiuni pe cale de excepție, nu doar în fond. În sfârșit, instanța a reținut că față de rezolvarea dată actului de sesizare în baza excepției de prescripție a dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare în termenul de un an de la data săvârșirii abaterii, nu se mai pune problema respectării procedurii prevăzute de art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, iar susținerea legată de caracterul contradictoriu al motivării rezoluției este nefondată.

Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamantul T.I. În cadrul unei prime critici, recurentul a susținut că sentința a fost pronunțată cu interpretarea greșită a probelor din dosar, în sensul că deși el a făcut dovada sesizării autorității disciplinare prin depunerea copiei acestui act și a borderoului de expediție din data de 9 noiembrie 2004, prima instanță a apreciat în mod eronat că nu s-a demonstrat faptul depunerii plângerii la această dată. Critica este întemeiată pentru motivele ce se vor dezvolta în cele ce urmează. Așa cum rezultă din cuprinsul sesizării adresate președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, datată 9 noiembrie 2004, reclamantul T.I. a comunicat acestei autorități publice, spre știință, plângerea penală formulată împotriva procurorilor M.B.

și V.G., procurori la Parchetul de pe lângă de pe lângă Tribunalul Arad. El a solicitat sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii pentru stabilirea adevărului în cauza privind moartea violentă a fiului său, precum și analizarea conduitei procurorilor mai sus menționați care au efectuat acte de urmărire penală în dosarul nr. 269/2004, cu finalitatea îndepărtării din magistratură a acestora, pentru exercitarea cu rea credință a funcției, potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 317/2004.

În sprijinul acțiunii, reclamantul a anexat copia borderoului de expediție prin poșta specială a acelei sesizări adresate Consiliului Superior al Magistraturii și care, la rândul său, poartă data de 9 noiembrie 2004. Curtea de Apel Timișoara și-a însușit însă, apărarea formulată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și preluată din rezoluția de clasare, apreciind că în realitate, înscrisurile depuse nu fac dovada înregistrării memoriului reclamantului la data de 9 noiembrie 2004. S-a concluzionat, în baza răspunsului comunicat cu adresa din 4 decembrie 2006 că, întrucât reclamația nu se regăsește în evidențele de intrare-ieșire a documentelor la Biroul de registratură, secretariat și protocol al Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie avută în vedere doar sesizarea înregistrată la data de 19 ianuarie 2006, în raport de care dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva magistraților procurori s-a prescris.

Ori, din moment ce reclamantul a precizat în mod constant pe parcursul desfășurării procesului că sesizarea inițială a fost comunicată Consiliului Superior al Magistraturii la data de 9 noiembrie 2004 și în dosarul cauzei există borderoul de expediție a corespondenței prin intermediul S.R.I., ca un început de dovadă scrisă, instanța de judecată trebuia să verifice prin probe suplimentare ordonate chiar din oficiu dacă în adevăr, plângerea penală și actul de sesizare disciplinară au fost predate efectiv autorității publice destinatară, solicitând atât relații de la organul prin care s-a realizat expedierea, cât și dosarul de cercetare disciplinară întocmit în cauză, care în mod firesc ar trebui să conțină toate revenirile ulterioare ale reclamantului, datele lor de înregistrare, precum și orice alte înscrisuri necesare în efectuarea cercetării disciplinare.

Obligativitatea acestei proceduri a cercetării prealabile, rezultă din reglementarea conținută în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 30 alin. (1) din regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii și neîndeplinirea ei, este de natură să atragă sancțiunea nulității actului administrativ sancționator, ori a altor acte juridice, cum ar fi rezoluția de clasare emisă de comisia de disciplină în ipoteza în care consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică. Deși a fost cerut la două termene de judecată, dosarul Comisiei de disciplină pentru procurori nu a fost atașat la dosarul cauzei și drept urmare, unei probe cu înscrisuri administrată la stăruința reclamantului, instanța i-a opus o simplă afirmație a pârâților, care neagă primirea primei sesizări.

Procedând în modul arătat și respingând acțiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie, neconvingătoare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, ce nu-și găsește suport probator în actele și lucrările din dosar. De aceea, în vederea evitării oricărei erori în stabilirea situației de fapt reale și pentru justa soluționare a litigiului, este necesară admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în vederea suplimentării probelor.

Cu prilejul rejudecării, instanța de trimitere va cere pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, copie după întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care conține toate memoriile și sesizările formulate de reclamant; de la organele S.R.I., relații privind data predării corespondenței menționate în borderoul depus la dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, informații privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se efectuează în dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv copii ale unor înscrisuri ce vor fi considerate concludente pentru corecta soluționare a acțiunii disciplinare.

Utilitatea înscrisurilor respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părți sau apărările lor contradictorii, ci și din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce caracterizează răspunderea disciplinară, anume aceea de a putea coexista alături de alte forme ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru fapte calificate în același timp ca infracțiuni și abateri disciplinare. Ținând seama de rezolvarea dată primului motiv de recurs, devine inutilă examinarea celorlalte critici în această fază procesuală. Ca atare, ele vor fi analizate de către instanța de trimitere sub forma unor apărări de fond, în funcție de ansamblul probelor administrate. Văzând și dispozițiile art. 129 alin. (5) și art. 313 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul T.I., împotriva sentinței civile nr. 347 din 13 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2007.