ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4507/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4507/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Timișoara sub nr. 3993/59/2006,

reclamantul T.I., judecător la Tribunalul Arad, a

chemat în judecată pe pârâții C.S.M., Comisia de disciplină pentru procurori

din cadrul C.S.M., D.N.C., M.L. și F.D., solicitând să se dispună anularea

rezoluției nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, emisă de pârâtul I,

prin care s-a clasat sesizarea reclamantului

urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la exercitarea acțiunii

disciplinare, obligarea pârâților la emiterea

actului administrativ

referitor la soluționarea lucrării privind memoriul formulat de domnul T.I.,

prin care să propună Secției de disciplină pentru procurori a C.S.M. începerea

acțiunii

disciplinare împotriva

procurorilor V.G. și M.B., din cadrul Parchetului de

pe lângă Tribunalul

Arad, și acordarea de daune morale în sumă de 300.000 RON.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că,

începând cu data de 9 noiembrie 2004, a făcut

repetate sesizări la C.S.M. pentru a

se dispune începerea acțiunii disciplinare față de numiții V.G. și M.B.,

procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care au anchetat

moartea violentă a fiului său, T.T.A., în vârstă de 20 de ani. Cu toate

acestea, C.S.M. s-a considerat sesizat numai prin memoriul din data de 19

ianuarie 2006.

Reclamantul

a arătat că, deși în considerentele actului administrativ atacat s-au reținut

două motive ale rezoluției de clasare, împlinirea termenului de prescripție

pentru acțiunea în răspundere disciplinară și imposibilitatea începerii

acțiunii disciplinare pe motiv că nu s-a soluționat dosarul penal, format

pentru săvârșirea unor infracțiunii de serviciu de către aceeași procurori, în

dispozitivul acestuia a fost menționată doar prescrierea dreptului la exercitarea

acțiunii disciplinare.

Reclamantul

a apreciat că actul administrativ, intitulat „rezoluția de clasare” este lovit

de nulitate, din următoarele considerente:

Acțiunea

disciplinară nu era prescrisă, în raport cu data formulării primei plângerii,

respectiv 9 noiembrie 2004 și nici a plângerilor ulterioare.

C.S.M.

nu poate invoca

propria culpă ca temei al

neexercitării acțiunii disciplinare în termenul legal de un an,

respectiv

că nu a dat curs numeroaselor memorii anterioare ale acestuia, exercitate în termen,

pentru că prin această procedură se încalcă dreptul la un proces echitabil și

liberul acces la justiție.

Pe

de altă parte, reclamantul a arătat că nu poate fi invocat nici faptul că

actuala componență a C.S.M.

nu a cunoscut

sesizările anterioare înregistrate la acest organ, întrucât

cererile au

fost adresate autorității care este titulara acțiunii disciplinare și nu unor

persoane care vremelnic compun autoritatea respectivă.

În opinia reclamantului, rezoluția este lovită de nulitate

și în ceea ce privește temeiul legal al acesteia.

Pe acest aspect, reclamantul

arată că temeiul legal al soluției este

art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, ori acest

text nu se aplică în cazul sesizărilor făcute împotriva procurorilor

din cadrul structurilor teritoriale ale Ministerului Public, ci

doar în

situația sesizărilor făcute împotriva judecătorilor și procurorilor ce compun C.S.M.

Reclamantul

a arătat că actul intitulat „rezoluție" nu este reglementat legal de

nici un text, după cum nici un text legal nu

conferă competența Comisiei de disciplină din cadrul

C.S.M.

de a adopta „ rezoluții".

În

concepția reclamantului, măsura adoptată prin actul în discuție, respectiv

clasarea dosarului, se poate dispune numai atunci când acțiunea disciplinară nu

se justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, actul

administrativ contestat este lovit de nulitate, întrucât conține o măsură ce nu

se putea dispune în raport cu considerentele sale, prescrierea dreptului la

acțiune disciplinară.

De

asemenea, reclamantul a precizat că motivele actului administrativ sunt

contradictorii.

Conform reclamantului, actul administrativ este lovit de nulitate,

întrucât este emis cu nerespectarea procedurii stabilite de art. 30 alin. (1)

din Regulamentul de

organizare și funcționare

al C.S.M., care arată că, în vederea exercitării

acțiunii disciplinare,

este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune

de titularul acestei acțiuni. Reclamantul susține

că, în speța de față, nu s-a realizat o asemenea cercetare. Mai

mult, nu

s-a respectat nici procedura privind conținutul cercetării prealabile,

reglementate de art. 30 alin. (3) din Regulament: „ în cadrul cercetării

prealabile se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au

fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată

aprecia existența sau inexistența vinovăției. Ascultarea celui în cauză și

verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt

obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face

declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin procesul-verbal

și nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are

dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art.

46 din Legea nr. 317/2004.

Pârâtul

C.S.M.

a

formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea acțiunii

reclamantului ca nefondată.

Curtea de Apel Timișoara, prin sentința nr. 347 din 13

decembrie 2006, a respins

acțiunea reclamantului ca nefondată.

În

considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamantul T.I. a formulat plângere la pârâtul C.S.M., Comisia de

disciplină pentru procurori solicitând pornirea acțiunii disciplinare față de

procurorii V.G. și M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad,

care au anchetat dosarul privind moartea violentă a fiului său, în vârstă de 20

de ani; prin rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, s-a dispus clasarea

dosarului, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare,

soluție întemeiată pe prevederile art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004,

republicată, privind C.S.M.

Prin rezoluție, s-a reținut că actele de cercetare penală efectuate de

procurorii V.G. și M.B. au fost realizate până la data de 30 septembrie 2004,

când dosarul nr. 269/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a fost

preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform

ordonanței nr. 2215/C/2527 din 30 septembrie 2004 și, cum sesizarea

reclamantului împotriva celor doi procurori s-a

înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, s-a constatat

prescris dreptul la exercitarea

acțiunii, în temeiul art. 54 pct. 8 din

Legea nr. 317/2004, republicată, care prevede că această acțiune poate fi

exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii

disciplinare.

Raportat

la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în

timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal s-a preluat de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sesizarea reclamantului

s-a înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea

acțiunii disciplinare este prescris, așa cum prevede art. 46 alin. (8) din

Legea nr. 317/2004, care privește reglementarea acțiunii disciplinare împotriva

magistraților, alții decât cei din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împrejurarea

că, în rezoluția pârâtului C.S.M., s-a

menționat

art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, care vizează răspunderea disciplinară a

membrilor

C.S.M., este lipsită de relevanță juridică, pentru că reglementarea termenului

pentru exercitarea acțiunii disciplinare este identic și anume de un an de la

data săvârșirii abaterii, deci în ambele ipoteze, dreptul la acțiune este

prescris.

Cu

toate că reclamantul a susținut prin acțiune că a înaintat sesizarea pentru

tragerea la răspunderea disciplinară aflată în litigiu la data de 9 noiembrie 2004,

nu a dovedit prin probe acest fapt.

Depunerea

borderoului de corespondență cu nr. 114 din 9 noiembrie 20004, care privește o

lucrare înregistrată cu nr. 118, expediată C.S.M. nu face dovada comunicării

plângerii reclamantului pentru pornirea acțiunii disciplinare, pentru că, în

primul rând, borderoul nu individualizează conținutul corespondenței și, în al

doilea rând, pârâtul C.S.M. a comunicat instanței că reclamația pe care

pretinde reclamantul că a depus-o la acesta la 9 noiembrie 2004, nu se

regăsește în evidențele de intrare-ieșire a documentelor la Biroul de

registratură, Secretariat și protocol al C.S.M. (fila 91).

Privitor la invocarea nulității absolute a rezoluției nr. 4/CDP din 6

februarie 2006, emisă de

pârât, motivată de

împrejurarea că nici un text legal nu reglementează acest act și nu

conferă

pârâtului, prin Comisia de disciplină pentru procurori, competența de a o

adopta, instanța constată că, prin art. 30 alin. (6) din Hotărârea nr. 326/2005

emisă de C.S.M., se prevede expres că, după primirea rezultatului cercetării

disciplinare, în cazul când Comisia de disciplină consideră că exercitarea

actului disciplinar nu se justifică, dispune clasarea prin rezoluție.

Deci,

raportat la această dispoziție legală, rezoluția atacată nu este nulă absolut,

cum se susține de către reclamant prin acțiune, concluzia desprinzându-se și

din cuprinsul prevederilor art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.

Sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acțiunea

disciplinară nu se justifică",

acoperă și ipoteza soluționării unor asemenea acțiuni pe

excepție și nu numai în mod limitativ, pe fondul cauzei, cum nejustificat

susține reclamantul.

Privitor la încălcarea prevederilor art. 30 alin. (1)

din Regulamentul de organizare al

C.S.M., pentru lipsa efectuării cercetării prealabile acțiunii

disciplinare, instanța a constatat că, față de soluția dată pe excepția

prescripției dreptului la acțiune disciplinară, nu se mai pune problema

respectării acestei proceduri, excepția avânt caracter dirimant.

În

opinia instanței, este nefondată și susținerea legată de caracterul

contradictoriu al motivării rezoluției, când rezultă expres soluționarea

sesizării pe excepție și cu indicarea temeiului legal aferent.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1519 din 13 martie 2007,

pronunțată în dosar nr. 3993/59/2006, a admis recursul declarat de reclamant,

a dispus

casarea sentinței anterior individualizate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța

de control judiciar a arătat că, din moment ce reclamantul a precizat în mod

constant pe parcursul desfășurării procesului că sesizarea inițială a

fost comunicată C.S.M. la data de 9 noiembrie

2004 și în

dosarul cauzei există borderoul de expediție a corespondenței

prin intermediul

Serviciului Român de

Informații, ca un început de dovadă scrisă, instanța de fond

trebuia să

verifice prin probe suplimentare ordonate chiar din oficiu dacă într-adevăr,

plângerea penală și actul de sesizare disciplinară au fost predate efectiv

autorității publice destinatare, solicitând atât relații de la organul prin

care s-a realizat expedierea, cât și dosarul de cercetare disciplinară întocmit

în cauză care, în mod firesc, ar trebui să conțină toate revenirile ulterioare

ale reclamantului, datele lor de înregistrare, precum și orice alte înscrisuri

necesare în efectuarea cercetării disciplinare.

Obligativitatea acestei proceduri a cercetării prealabile rezultă din

reglementarea conținută în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.

și art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M.,

iar neîndeplinirea ei este de natură să atragă sancțiunea nulității actului

administrativ sancționator ori a altor acte juridice, cum ar fi rezoluția de

clasare emisă de comisia de disciplină în ipoteza în care consideră că exercitarea

acțiunii disciplinare nu se justifică.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că dosarul Comisiei de disciplină pentru

procurori nu a fost atașat la dosarul cauzei, deși a fost cerut la două termene

de judecată, și, drept urmare, unei probe cu înscrisuri, administrată la

stăruința reclamantului, instanța i-a opus o simplă afirmație a pârâților, care

neagă primirea primei sesizări.

Instanța

de control judiciar a concluzionat că, procedând în modul arătat și respingând

acțiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie și

neconvingătoare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică,

ce nu-și găsește suport probator în actele și lucrările din dosar.

În

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că, la momentul

rejudecării cauzei, instanța de trimitere va cere pârâtului C.S.M. o copie după

întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care conține toate

memoriile și sesizările formulate de reclamant, de organele Serviciului Român

de Informații, relații privind data predării corespondenței menționate în

borderoul depus la dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, informații privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se

efectuează în dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv

copii ale unor înscrisuri ce vor fi considerate concludente pentru

corecta soluționare a

acțiunii disciplinare.

În

concepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, utilitatea înscrisurilor

respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părți sau din

apărările lor contradictorii, ci și din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce

caracterizează răspunderea disciplinară, și anume aceea de a putea coexista

alături de alte forme ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru

fapte calificate în același timp ca infracțiuni și abateri disciplinare.

În

fond după casare,

Curtea de Apel Timișoara,

prin sentința 40 din 20 februarie 2008, a admis în parte acțiunea

reclamantului, a anulat

Rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă

de Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. și a obligat

pârâții C.S.M. și Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. să

emită actul administrativ de soluționare a memoriului prin care reclamantul a

solicitat exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorii M.B. și V.G.

Pentru

a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

Rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă de Comisia de Disciplină pentru

Procurori din cadrul C.S.M. s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul

formulat de domnul T.I., judecător la Tribunalul Arad, întrucât s-a apreciat că

este prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva

procurorilor M.B. și V.G. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în

raport cu dispozițiile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, privind C.S.M.,

potrivit cărora „acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel

mult un an de la data săvârșirii abaterii."

Comisia

de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M.

a arătat că acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel

mult

un an de la data săvârșirii abaterii disciplinare, iar în această

cauză actele de cercetare efectuate în mod necorespunzător de procurorii V.G.

și M.B. au fost efectuate până la data de 30 septembrie 2004, când dosarul a

fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

astfel că termenul de exercitare a acțiunii era împlinit la data de 19 ianuarie

2006, când s-a înregistrat sesizarea la C.S.M.

Potrivit

Rezoluției a cărei anulare se solicită, reclamantul a sesizat Comisia de

Disciplină pentru Procurori la data de 19 ianuarie 2006, iar nu la data de 9

noiembrie 2004, cum a susținut reclamantul.

Prima

instanță a menționat faptul că, potrivit borderoului nr. 114 din 9 noiembrie 2004

(atașat în copie la fila 86 din dosarul de fond), la data de 9 noiembrie 2004,

reclamantul a transmis, în vederea comunicării, două înscrisuri adresate C.S.M.

și, respectiv, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamantul

a susținut că înscrisul transmis C.S.M. la data respectivă viza tocmai

sesizarea C.S.M. cu exercitarea acțiunii disciplinare față de domnii V.G. și M.B.

Instanța

a reținut că probatoriul administrat în cauză nu a permis identificarea

conținutului înscrisului respectiv, deoarece Ministerul Justiției, care avea

competența asigurării transportului acestei corespondențe la data respectivă, a

refuzat să ofere relații despre modalitatea de predare înscrisurilor menționate

în borderoul nr. 114 din 9 noiembrie 2004 către instituțiile destinatare.

Pe

de altă parte, instanța a constatat că nu s-a probat faptul că înscrisul

transmis

spre comunicare C.S.M. la data de

9 noiembrie 2004 avea un alt

conținut decât cel învederat de reclamant.

În

această privință, instanța a reținut faptul că instituția pârâtă nici nu a

susținut că reclamantul a formulat alte cereri la C.S.M., în legătură cu o altă

chestiune decât solicitarea de declanșare a acțiunii disciplinare față de

domnii V.G. și M.B.

Prin

urmare, dată fiind această situație, instanța a apreciat că reclamantul a

dovedit că a transmis în mod legal spre comunicare, la data de 9 noiembrie 2004,

memoriul său prin care a solicitat C.S.M. exercitarea acțiunii disciplinare

față de procurorii V.G. și M.B.

Instanța

a reținut faptul că, la data respectivă, nu era împlinit termenul de 1 an,

prevăzut de art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M..

Efectul

depunerii acestui memoriu la data de 9 noiembrie 2004 constă în întreruperea

termenului de 1 an, prevăzut de art. 46 alin. (8) din legea anterior

menționată.

Pe

acest aspect, prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 16

alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Instanța

de fond a menționat că nu este imputabilă reclamantului împrejurarea că acest

memoriu nu a fost înregistrat în evidența C.S.M., în condițiile în care acesta

a făcut dovada formulării în termen a sesizării respective. Așadar, reclamantul

nu poate fi sancționat datorită existenței unor disfuncționalități referitoare

la modul de transmitere sau de înregistrare a corespondenței adresate unor

autorități publice, în condițiile în care acesta a transmis corespondența

respectivă în mod legal.

Pe

de altă parte, instanța a susținut, pe aspectul că pentru aceleași fapte au

fost sesizate organele de

urmărire penală,

faptul că exercitarea funcției cu rea credință

sau gravă neglijență

constituie abatere disciplinară, numai dacă fapta nu constituie infracțiune.

În

concepția instanței de fond, sesizarea concomitentă a organelor de urmărire

penală nu poate conduce la concluzia că nu mai poate fi exercitată acțiunea

disciplinară, câtă vreme nu s-a reținut, printr-o hotărâre penală definitivă,

că faptele respective constituie, într-adevăr, infracțiuni.

De asemenea, instanța a subliniat faptul că, din acest punct de vedere,

simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu poate constitui un motiv de

respingere a solicitării de cercetare disciplinară, ci

numai un motiv de suspendare a derulării procedurii de cercetare

disciplinară până la

finalizarea anchetei și judecății penale.

Prima instanță a concluzionat în sensul că nu se poate reține

legalitatea clasării sesizării formulate de reclamant pe considerentul că au

fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la aceleași fapte.

Cu

privire la cererea de obligare a instituțiilor și funcționarilor pârâți, în

calitate de emitenți ai actului administrativ atacat, la plata unor daune,

instanța a arătat faptul că refuzul C.S.M. de a da curs sesizării formulate de

reclamant l-a pus pe acesta într-o situație delicată și a prejudiciat

demersurile legale declanșate de acesta în vederea lămuririi circumstanțelor în

care s-a produs decesul fiului său.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că nu poate reține

temeinicia obligării funcționarilor emitenți ai actului

atacat la plata unor despăgubiri,

având în vedere că probatoriul nu a confirmat existența unei neglijențe a

acestora în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Pe

acest aspect, instanța a arătat că probatoriul nu a confirmat că memoriul de

sesizare a C.S.M. formulat de reclamant a fost transmis acestei instituții de

către delegații Ministerului Justiției, care aveau competența transportării

corespondenței respective.

De

aceea, nu se poate reține existența unei neglijențe din partea C.S.M. în

înregistrarea memoriului respectiv și, cu atât mai mult, în soluționarea

cererii formulate de reclamant.

Împotriva

acestei sentințe au formulat recurs reclamantul și pârâtul C.S.M.

Recurentul

T.I. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii

capetelor de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 300.000 lei și

a cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

În

motivare, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

susține faptul că soluția pronunțată cu privire la cele două capete de cerere

anterior menționate este nelegală.

Recurentul

face o prezentare a evoluției acestei spețe și concluzionează în sensul că

intimatul C.S.M. și Ministerul Justiției se află în culpă în legătură cu modul

în care a organizat circulația documentelor.

Totodată,

recurentul a precizat faptul că refuzul C.S.M. de a da curs cererii sale i-a

adus o atingere concretă onoarei și demnității sale.

Recurentul

C.S.M. a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii în totalitate ca nefondată

În

primul motiv de recurs, încadrat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 teza a

II-a C. proc. civ., recurentul arată că motivele pe care se sprijină hotărârea

judecătorească atacată sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, arată că

reclamantul a dovedit transmiterea memoriului său către această instituție la

data de 9 noiembrie 2004, iar pe de altă parte, precizează că, din probatoriul

administrat, nu rezultă că acesta i-a fost transmis la termenul anterior

indicat.

În

cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a

prevederilor legale speciale, întrucât legiuitorul a acordat comisiei de disciplină

posibilitatea de a dispune clasarea unei sesizări atunci când apreciază că

exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică.

În

opinia recurentului, rezoluția de clasare a memoriului reclamantului a fost

dată în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 317/2004, modificată, și ale

Hotărârii nr. 326/2005 a C.S.M. privind aprobarea Regulamentului de organizare

și funcționare a acestei instituții.

Recurentul

T.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

formulat de C.S.M. ca nefondat.

În

plus, recurentul a invocat excepția tardivității recursului părții adverse și

excepția nulității recursului, urmare a netimbrării acestuia (fila 32 dosar).

Verificând

actele dosarului, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului formulat

de C.S.M., întrucât hotărârea atacată i-a fost comunicată la data de 8 aprilie 2008

(conform dovezii de comunicare aflată la fila 111 dosar fond), iar acesta a

înregistrat cererea de recurs la data de 17 aprilie 2008, în interiorul

termenului de 15 zile de la comunicare, reglementat de art. 20 din Legea nr.

554/2004, republicată.

Nici

excepția nulității recursului nu este fondată, întrucât recurentul C.S.M. a

depus la dosar dovada consemnării taxei de timbru și a timbrului judiciar în

cuantumul legal (filele 45,46 dosar recurs).

Analizând sentința recurată, în

raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în

cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În

ceea ce privește recursul formulat de C.S.M., Înalta Curte constată că nu pot

fi primite criticile în legătură cu motivarea contradictorie a hotărârii

judecătorești atacate în prezenta cauză.

Așa

cum a reținut și prima instanță, reclamantul a înaintat un înscris C.S.M. la

data de 9 noiembrie 2004, așa cum rezultă din borderoul indicat în motivarea

sentinței recurate (mai precis, înscrisul aflat la fila 86 dosar fond).

Pe

de altă parte, deși instanța de fond a solicitat relații de la Ministerul

Justiției, în calitate de instituție competentă să asigure transportul

corespondenței între instanțele judecătorești și C.S.M., cu privire la

conținutul actului aflat în discuție, aceste demersuri au rămas fără rezultat:

instituția în cauză a comunicat instanței faptul că nu are cunoștință de

cercetarea disciplinară; așadar, nu este în măsură să facă precizările ce i-au

fost solicitate.

Prin

urmare, este firească concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul că nu

s-a probat împrejurarea că înscrisul transmis la data de 9 noiembrie 2004 C.S.M.

ar avea un alt conținut decât cel menționat de reclamant.

Nici

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de

recurentul C.S.M. nu este fondat.

Așa

cum s-a arătat anterior, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, C.S.M. a

susținut că prima instanță a realizat o aplicare greșită a legilor speciale,

deoarece Comisia de disciplină avea posibilitatea conferită de lege de dispune

clasarea unei sesizări atunci când aprecia că exercitarea acțiunii disciplinare

nu se justifica.

Înalta

Curte constată că susținerile recurentului ar putea fi primite doar în ipoteza

unei soluții care se referă la fondul cauzei ce are ca obiect cercetarea

disciplinară. Or, în speță, soluția Comisiei de disciplină a fost de clasare a

lucrării, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare (a

se vedea filele 19-23 dosar fond).

Pe

de altă parte, instanța de control judiciar apreciază că solicitarea

recurentului-reclamant de acordare a daunelor morale este neîntemeiată, nefiind

întrunite cerințele impuse de art. 998 și urm. C. civ. pentru a fi antrenată

răspunderea civilă delictuală. Mai precis, culpa părții adverse nu a fost

probată, în sensul existenței unei neglijențe a reprezentanților săi în

îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. De altfel, necesitatea administrării

probatoriilor în acest sens este impusă de prevederile art. 1169 C. civ.

Prin urmare, pentru considerentele

anterior expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20

și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității și

tardivității recursului formulat de C.S.M., invocate de T.I.

Respinge recursurile formulate de T.I. și

C.S.M. împotriva sentinței civile nr. 40 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

decembrie 2008.