ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4507/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 3993/59/2006, reclamantul T.I., judecător la Tribunalul Arad, a chemat în judecată pe pârâții C.S.M., Comisia de disciplină pentru procurori din cadrul C.S.M., D.N.C., M.L. și F.D., solicitând să se dispună anularea rezoluției nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, emisă de pârâtul I, prin care s-a clasat sesizarea reclamantului urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare, obligarea pârâților la emiterea actului administrativ referitor la soluționarea lucrării privind memoriul formulat de domnul T.I., prin care să propună Secției de disciplină pentru procurori a C.S.M.

începerea acțiunii disciplinare împotriva procurorilor V.G. și M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, și acordarea de daune morale în sumă de 300.000 RON. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că, începând cu data de 9 noiembrie 2004, a făcut repetate sesizări la C.S.M. pentru a se dispune începerea acțiunii disciplinare față de numiții V.G. și M.B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care au anchetat moartea violentă a fiului său, T.T.A., în vârstă de 20 de ani. Cu toate acestea, C.S.M.

s-a considerat sesizat numai prin memoriul din data de 19 ianuarie 2006. Reclamantul a arătat că, deși în considerentele actului administrativ atacat s-au reținut două motive ale rezoluției de clasare, împlinirea termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere disciplinară și imposibilitatea începerii acțiunii disciplinare pe motiv că nu s-a soluționat dosarul penal, format pentru săvârșirea unor infracțiunii de serviciu de către aceeași procurori, în dispozitivul acestuia a fost menționată doar prescrierea dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare. Reclamantul a apreciat că actul administrativ, intitulat „rezoluția de clasare” este lovit de nulitate, din următoarele considerente: Acțiunea disciplinară nu era prescrisă, în raport cu data formulării primei plângerii, respectiv 9 noiembrie 2004 și nici a plângerilor ulterioare.

C.S.M. nu poate invoca propria culpă ca temei al neexercitării acțiunii disciplinare în termenul legal de un an, respectiv că nu a dat curs numeroaselor memorii anterioare ale acestuia, exercitate în termen, pentru că prin această procedură se încalcă dreptul la un proces echitabil și liberul acces la justiție. Pe de altă parte, reclamantul a arătat că nu poate fi invocat nici faptul că actuala componență a C.S.M. nu a cunoscut sesizările anterioare înregistrate la acest organ, întrucât cererile au fost adresate autorității care este titulara acțiunii disciplinare și nu unor persoane care vremelnic compun autoritatea respectivă. În opinia reclamantului, rezoluția este lovită de nulitate și în ceea ce privește temeiul legal al acesteia.

Pe acest aspect, reclamantul arată că temeiul legal al soluției este art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, ori acest text nu se aplică în cazul sesizărilor făcute împotriva procurorilor din cadrul structurilor teritoriale ale Ministerului Public, ci doar în situația sesizărilor făcute împotriva judecătorilor și procurorilor ce compun C.S.M. Reclamantul a arătat că actul intitulat „rezoluție" nu este reglementat legal de nici un text, după cum nici un text legal nu conferă competența Comisiei de disciplină din cadrul C.S.M. de a adopta „ rezoluții". În concepția reclamantului, măsura adoptată prin actul în discuție, respectiv clasarea dosarului, se poate dispune numai atunci când acțiunea disciplinară nu se justifică, conform art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, actul administrativ contestat este lovit de nulitate, întrucât conține o măsură ce nu se putea dispune în raport cu considerentele sale, prescrierea dreptului la acțiune disciplinară. De asemenea, reclamantul a precizat că motivele actului administrativ sunt contradictorii. Conform reclamantului, actul administrativ este lovit de nulitate, întrucât este emis cu nerespectarea procedurii stabilite de art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare al C.S.M., care arată că, în vederea exercitării acțiunii disciplinare, este obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de titularul acestei acțiuni. Reclamantul susține că, în speța de față, nu s-a realizat o asemenea cercetare.

Mai mult, nu s-a respectat nici procedura privind conținutul cercetării prealabile, reglementate de art. 30 alin. (3) din Regulament: „ în cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia existența sau inexistența vinovăției. Ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin procesul-verbal și nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să solicite probe în apărare.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 46 din Legea nr. 317/2004. Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată. Curtea de Apel Timișoara, prin sentința nr. 347 din 13 decembrie 2006, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. În considerentele hotărârii, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamantul T.I. a formulat plângere la pârâtul C.S.M., Comisia de disciplină pentru procurori solicitând pornirea acțiunii disciplinare față de procurorii V.G. și M.B., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care au anchetat dosarul privind moartea violentă a fiului său, în vârstă de 20 de ani; prin rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, s-a dispus clasarea dosarului, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare, soluție întemeiată pe prevederile art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind C.S.M.

Prin rezoluție, s-a reținut că actele de cercetare penală efectuate de procurorii V.G. și M.B. au fost realizate până la data de 30 septembrie 2004, când dosarul nr. 269/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad a fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform ordonanței nr. 2215/C/2527 din 30 septembrie 2004 și, cum sesizarea reclamantului împotriva celor doi procurori s-a înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, s-a constatat prescris dreptul la exercitarea acțiunii, în temeiul art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevede că această acțiune poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Raportat la împrejurarea că activitatea defectuoasă a celor doi procurori s-a limitat în timp la data de 30 septembrie 2004, când dosarul penal s-a preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sesizarea reclamantului s-a înregistrat la pârât la data de 19 ianuarie 2006, dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare este prescris, așa cum prevede art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, care privește reglementarea acțiunii disciplinare împotriva magistraților, alții decât cei din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împrejurarea că, în rezoluția pârâtului C.S.M., s-a menționat art. 54 pct. 8 din Legea nr. 317/2004, care vizează răspunderea disciplinară a membrilor C.S.M., este lipsită de relevanță juridică, pentru că reglementarea termenului pentru exercitarea acțiunii disciplinare este identic și anume de un an de la data săvârșirii abaterii, deci în ambele ipoteze, dreptul la acțiune este prescris.

Cu toate că reclamantul a susținut prin acțiune că a înaintat sesizarea pentru tragerea la răspunderea disciplinară aflată în litigiu la data de 9 noiembrie 2004, nu a dovedit prin probe acest fapt. Depunerea borderoului de corespondență cu nr. 114 din 9 noiembrie 20004, care privește o lucrare înregistrată cu nr. 118, expediată C.S.M. nu face dovada comunicării plângerii reclamantului pentru pornirea acțiunii disciplinare, pentru că, în primul rând, borderoul nu individualizează conținutul corespondenței și, în al doilea rând, pârâtul C.S.M. a comunicat instanței că reclamația pe care pretinde reclamantul că a depus-o la acesta la 9 noiembrie 2004, nu se regăsește în evidențele de intrare-ieșire a documentelor la Biroul de registratură, Secretariat și protocol al C.S.M.

(fila 91). Privitor la invocarea nulității absolute a rezoluției nr. 4/CDP din 6 februarie 2006, emisă de pârât, motivată de împrejurarea că nici un text legal nu reglementează acest act și nu conferă pârâtului, prin Comisia de disciplină pentru procurori, competența de a o adopta, instanța constată că, prin art. 30 alin. (6) din Hotărârea nr. 326/2005 emisă de C.S.M., se prevede expres că, după primirea rezultatului cercetării disciplinare, în cazul când Comisia de disciplină consideră că exercitarea actului disciplinar nu se justifică, dispune clasarea prin rezoluție. Deci, raportat la această dispoziție legală, rezoluția atacată nu este nulă absolut, cum se susține de către reclamant prin acțiune, concluzia desprinzându-se și din cuprinsul prevederilor art. 46 pct. 6 din Legea nr. 317/2004.

Sintagma folosită de legiuitor în sensul că „acțiunea disciplinară nu se justifică", acoperă și ipoteza soluționării unor asemenea acțiuni pe excepție și nu numai în mod limitativ, pe fondul cauzei, cum nejustificat susține reclamantul. Privitor la încălcarea prevederilor art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare al C.S.M., pentru lipsa efectuării cercetării prealabile acțiunii disciplinare, instanța a constatat că, față de soluția dată pe excepția prescripției dreptului la acțiune disciplinară, nu se mai pune problema respectării acestei proceduri, excepția avânt caracter dirimant. În opinia instanței, este nefondată și susținerea legată de caracterul contradictoriu al motivării rezoluției, când rezultă expres soluționarea sesizării pe excepție și cu indicarea temeiului legal aferent.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1519 din 13 martie 2007, pronunțată în dosar nr. 3993/59/2006, a admis recursul declarat de reclamant, a dispus casarea sentinței anterior individualizate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de control judiciar a arătat că, din moment ce reclamantul a precizat în mod constant pe parcursul desfășurării procesului că sesizarea inițială a fost comunicată C.S.M.

la data de 9 noiembrie 2004 și în dosarul cauzei există borderoul de expediție a corespondenței prin intermediul Serviciului Român de Informații, ca un început de dovadă scrisă, instanța de fond trebuia să verifice prin probe suplimentare ordonate chiar din oficiu dacă într-adevăr, plângerea penală și actul de sesizare disciplinară au fost predate efectiv autorității publice destinatare, solicitând atât relații de la organul prin care s-a realizat expedierea, cât și dosarul de cercetare disciplinară întocmit în cauză care, în mod firesc, ar trebui să conțină toate revenirile ulterioare ale reclamantului, datele lor de înregistrare, precum și orice alte înscrisuri necesare în efectuarea cercetării disciplinare.

Obligativitatea acestei proceduri a cercetării prealabile rezultă din reglementarea conținută în art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M. și art. 30 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., iar neîndeplinirea ei este de natură să atragă sancțiunea nulității actului administrativ sancționator ori a altor acte juridice, cum ar fi rezoluția de clasare emisă de comisia de disciplină în ipoteza în care consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică. Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că dosarul Comisiei de disciplină pentru procurori nu a fost atașat la dosarul cauzei, deși a fost cerut la două termene de judecată, și, drept urmare, unei probe cu înscrisuri, administrată la stăruința reclamantului, instanța i-a opus o simplă afirmație a pârâților, care neagă primirea primei sesizări.

Instanța de control judiciar a concluzionat că, procedând în modul arătat și respingând acțiunea în contencios administrativ cu o motivare contradictorie și neconvingătoare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, ce nu-și găsește suport probator în actele și lucrările din dosar. În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că, la momentul rejudecării cauzei, instanța de trimitere va cere pârâtului C.S.M.

o copie după întregul dosar al Comisiei de disciplină pentru procurori, care conține toate memoriile și sesizările formulate de reclamant, de organele Serviciului Român de Informații, relații privind data predării corespondenței menționate în borderoul depus la dosar, iar Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, informații privind stadiul lucrărilor de urmărire penală care se efectuează în dosarul nr. 698/P/2004, inclusiv copii ale unor înscrisuri ce vor fi considerate concludente pentru corecta soluționare a acțiunii disciplinare.

În concepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, utilitatea înscrisurilor respective rezultă nu numai din natura litigiului dintre părți sau din apărările lor contradictorii, ci și din dezbateri, inclusiv din trăsătura ce caracterizează răspunderea disciplinară, și anume aceea de a putea coexista alături de alte forme ale răspunderii juridice, inclusiv cea penală, pentru fapte calificate în același timp ca infracțiuni și abateri disciplinare. În fond după casare, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința 40 din 20 februarie 2008, a admis în parte acțiunea reclamantului, a anulat Rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă de Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. și a obligat pârâții C.S.M.

și Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. să emită actul administrativ de soluționare a memoriului prin care reclamantul a solicitat exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorii M.B. și V.G. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 4/CDP din 6 februarie 2006 emisă de Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M. s-a dispus clasarea lucrării privind memoriul formulat de domnul T.I., judecător la Tribunalul Arad, întrucât s-a apreciat că este prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva procurorilor M.B. și V.G. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în raport cu dispozițiile art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, privind C.S.M., potrivit cărora „acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii." Comisia de Disciplină pentru Procurori din cadrul C.S.M.

a arătat că acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârșirii abaterii disciplinare, iar în această cauză actele de cercetare efectuate în mod necorespunzător de procurorii V.G. și M.B. au fost efectuate până la data de 30 septembrie 2004, când dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că termenul de exercitare a acțiunii era împlinit la data de 19 ianuarie 2006, când s-a înregistrat sesizarea la C.S.M. Potrivit Rezoluției a cărei anulare se solicită, reclamantul a sesizat Comisia de Disciplină pentru Procurori la data de 19 ianuarie 2006, iar nu la data de 9 noiembrie 2004, cum a susținut reclamantul.

Prima instanță a menționat faptul că, potrivit borderoului nr. 114 din 9 noiembrie 2004 (atașat în copie la fila 86 din dosarul de fond), la data de 9 noiembrie 2004, reclamantul a transmis, în vederea comunicării, două înscrisuri adresate C.S.M. și, respectiv, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamantul a susținut că înscrisul transmis C.S.M. la data respectivă viza tocmai sesizarea C.S.M. cu exercitarea acțiunii disciplinare față de domnii V.G. și M.B. Instanța a reținut că probatoriul administrat în cauză nu a permis identificarea conținutului înscrisului respectiv, deoarece Ministerul Justiției, care avea competența asigurării transportului acestei corespondențe la data respectivă, a refuzat să ofere relații despre modalitatea de predare înscrisurilor menționate în borderoul nr. 114 din 9 noiembrie 2004 către instituțiile destinatare.

Pe de altă parte, instanța a constatat că nu s-a probat faptul că înscrisul transmis spre comunicare C.S.M. la data de 9 noiembrie 2004 avea un alt conținut decât cel învederat de reclamant. În această privință, instanța a reținut faptul că instituția pârâtă nici nu a susținut că reclamantul a formulat alte cereri la C.S.M., în legătură cu o altă chestiune decât solicitarea de declanșare a acțiunii disciplinare față de domnii V.G. și M.B. Prin urmare, dată fiind această situație, instanța a apreciat că reclamantul a dovedit că a transmis în mod legal spre comunicare, la data de 9 noiembrie 2004, memoriul său prin care a solicitat C.S.M. exercitarea acțiunii disciplinare față de procurorii V.G.

și M.B. Instanța a reținut faptul că, la data respectivă, nu era împlinit termenul de 1 an, prevăzut de art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.. Efectul depunerii acestui memoriu la data de 9 noiembrie 2004 constă în întreruperea termenului de 1 an, prevăzut de art. 46 alin. (8) din legea anterior menționată. Pe acest aspect, prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Instanța de fond a menționat că nu este imputabilă reclamantului împrejurarea că acest memoriu nu a fost înregistrat în evidența C.S.M., în condițiile în care acesta a făcut dovada formulării în termen a sesizării respective.

Așadar, reclamantul nu poate fi sancționat datorită existenței unor disfuncționalități referitoare la modul de transmitere sau de înregistrare a corespondenței adresate unor autorități publice, în condițiile în care acesta a transmis corespondența respectivă în mod legal. Pe de altă parte, instanța a susținut, pe aspectul că pentru aceleași fapte au fost sesizate organele de urmărire penală, faptul că exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență constituie abatere disciplinară, numai dacă fapta nu constituie infracțiune. În concepția instanței de fond, sesizarea concomitentă a organelor de urmărire penală nu poate conduce la concluzia că nu mai poate fi exercitată acțiunea disciplinară, câtă vreme nu s-a reținut, printr-o hotărâre penală definitivă, că faptele respective constituie, într-adevăr, infracțiuni.

De asemenea, instanța a subliniat faptul că, din acest punct de vedere, simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu poate constitui un motiv de respingere a solicitării de cercetare disciplinară, ci numai un motiv de suspendare a derulării procedurii de cercetare disciplinară până la finalizarea anchetei și judecății penale. Prima instanță a concluzionat în sensul că nu se poate reține legalitatea clasării sesizării formulate de reclamant pe considerentul că au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la aceleași fapte. Cu privire la cererea de obligare a instituțiilor și funcționarilor pârâți, în calitate de emitenți ai actului administrativ atacat, la plata unor daune, instanța a arătat faptul că refuzul C.S.M.

de a da curs sesizării formulate de reclamant l-a pus pe acesta într-o situație delicată și a prejudiciat demersurile legale declanșate de acesta în vederea lămuririi circumstanțelor în care s-a produs decesul fiului său. Cu toate acestea, instanța a apreciat că nu poate reține temeinicia obligării funcționarilor emitenți ai actului atacat la plata unor despăgubiri, având în vedere că probatoriul nu a confirmat existența unei neglijențe a acestora în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Pe acest aspect, instanța a arătat că probatoriul nu a confirmat că memoriul de sesizare a C.S.M. formulat de reclamant a fost transmis acestei instituții de către delegații Ministerului Justiției, care aveau competența transportării corespondenței respective.

De aceea, nu se poate reține existența unei neglijențe din partea C.S.M. în înregistrarea memoriului respectiv și, cu atât mai mult, în soluționarea cererii formulate de reclamant. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul și pârâtul C.S.M. Recurentul T.I. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 300.000 lei și a cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale. În motivare, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susține faptul că soluția pronunțată cu privire la cele două capete de cerere anterior menționate este nelegală. Recurentul face o prezentare a evoluției acestei spețe și concluzionează în sensul că intimatul C.S.M.

și Ministerul Justiției se află în culpă în legătură cu modul în care a organizat circulația documentelor. Totodată, recurentul a precizat faptul că refuzul C.S.M. de a da curs cererii sale i-a adus o atingere concretă onoarei și demnității sale. Recurentul C.S.M. a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca nefondată În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., recurentul arată că motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorească atacată sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, arată că reclamantul a dovedit transmiterea memoriului său către această instituție la data de 9 noiembrie 2004, iar pe de altă parte, precizează că, din probatoriul administrat, nu rezultă că acesta i-a fost transmis la termenul anterior indicat.

În cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale speciale, întrucât legiuitorul a acordat comisiei de disciplină posibilitatea de a dispune clasarea unei sesizări atunci când apreciază că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică. În opinia recurentului, rezoluția de clasare a memoriului reclamantului a fost dată în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 317/2004, modificată, și ale Hotărârii nr. 326/2005 a C.S.M. privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a acestei instituții. Recurentul T.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de C.S.M.

ca nefondat. În plus, recurentul a invocat excepția tardivității recursului părții adverse și excepția nulității recursului, urmare a netimbrării acestuia (fila 32 dosar). Verificând actele dosarului, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului formulat de C.S.M., întrucât hotărârea atacată i-a fost comunicată la data de 8 aprilie 2008 (conform dovezii de comunicare aflată la fila 111 dosar fond), iar acesta a înregistrat cererea de recurs la data de 17 aprilie 2008, în interiorul termenului de 15 zile de la comunicare, reglementat de art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată. Nici excepția nulității recursului nu este fondată, întrucât recurentul C.S.M. a depus la dosar dovada consemnării taxei de timbru și a timbrului judiciar în cuantumul legal (filele 45,46 dosar recurs).

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În ceea ce privește recursul formulat de C.S.M., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile în legătură cu motivarea contradictorie a hotărârii judecătorești atacate în prezenta cauză.

Așa cum a reținut și prima instanță, reclamantul a înaintat un înscris C.S.M. la data de 9 noiembrie 2004, așa cum rezultă din borderoul indicat în motivarea sentinței recurate (mai precis, înscrisul aflat la fila 86 dosar fond). Pe de altă parte, deși instanța de fond a solicitat relații de la Ministerul Justiției, în calitate de instituție competentă să asigure transportul corespondenței între instanțele judecătorești și C.S.M., cu privire la conținutul actului aflat în discuție, aceste demersuri au rămas fără rezultat: instituția în cauză a comunicat instanței faptul că nu are cunoștință de cercetarea disciplinară; așadar, nu este în măsură să facă precizările ce i-au fost solicitate. Prin urmare, este firească concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul că nu s-a probat împrejurarea că înscrisul transmis la data de 9 noiembrie 2004 C.S.M.

ar avea un alt conținut decât cel menționat de reclamant. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentul C.S.M. nu este fondat. Așa cum s-a arătat anterior, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, C.S.M. a susținut că prima instanță a realizat o aplicare greșită a legilor speciale, deoarece Comisia de disciplină avea posibilitatea conferită de lege de dispune clasarea unei sesizări atunci când aprecia că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifica. Înalta Curte constată că susținerile recurentului ar putea fi primite doar în ipoteza unei soluții care se referă la fondul cauzei ce are ca obiect cercetarea disciplinară. Or, în speță, soluția Comisiei de disciplină a fost de clasare a lucrării, întrucât s-a prescris dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare (a se vedea filele 19-23 dosar fond).

Pe de altă parte, instanța de control judiciar apreciază că solicitarea recurentului-reclamant de acordare a daunelor morale este neîntemeiată, nefiind întrunite cerințele impuse de art. 998 și urm. C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. Mai precis, culpa părții adverse nu a fost probată, în sensul existenței unei neglijențe a reprezentanților săi în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. De altfel, necesitatea administrării probatoriilor în acest sens este impusă de prevederile art. 1169 C. civ. Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile nulității și tardivității recursului formulat de C.S.M., invocate de T.I. Respinge recursurile formulate de T.I. și C.S.M. împotriva sentinței civile nr. 40 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2008.