ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii

penale de față,

În

baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Registratura Generală a Î.C.C.J. sub nr. 2118 la 27 mai 2009 și

la Secția penală a Î.C.C.J. la 28 mai 2009 sub nr. 4598/1/2009 petiționarul A.I.

a formulat plângere penală împotriva procurorului P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual și complicitate la

infracțiunea de omor.

În

motivarea plângerii, petiționarul învederează că la 27 aprilie  2009 a înaintat

o plângere la Ministerul Public împotriva rezoluției adoptate în Dosarul nr. 1131/P/2008

și întrucât nu a primit nici un răspuns s-a adresat instanței de judecată.

Petiționarul

A.I. a atașat copia plângerii împotriva rezoluției din 15 aprilie  2009

pronunțată în dosarul nr. 1131/P/2008.

Înalta

Curte a dispus atașarea dosarelor în care s-au pronunțat rezoluțiile 1131/P/2008

și, respectiv 488/2325 din 4 februarie 2009.

La termenul de

judecată din 01 iulie 2009 au lipsit atât petiționarul A.I., cât și intimatul P.G.,

deși, în mod legal s-a dispus citarea acestora.

Înalta

Curte analizând plângerea formulată de petiționarul A.I. o constată nefondată

pentru următoarele considerente:

La

data de 01.08-2008 A.I. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o

plângere .solicitând tragerea la răspundere penală a mai multor procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad și, respectiv, judecătorilor de la Tribunalul Arad, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 258 C.

pen., art. 259 C. pen., 261

1

C. pen.

Cu

adresa 1/22993/1154/08 lucrarea a fost trimisă spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, unde a fost înregistrată ca Dosar penal cu nr.

327/P/2008.

Prin

ordonanța 327/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara din 26

august 2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de mai mulți

magistrați de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad și tribunalul Arad,

prin același act procedural, dispunându-se disjungerea și declinarea cauzei

privind pe procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, în favoarea Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Petiționarul

A.I. se plânge împotriva magistratului procuror P.G. deoarece prin rezoluția

293/P/07 emisă la 25 iunie 2007 a dispus neînceperea urmăririi penală față de

mai mulți procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, magistrați

împotriva cărora petiționarul A.I. formulase plângere penală pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen.

Prin

rezoluția 1131/P/08 din 15 aprilie  09 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen., deoarece

din actele dosarului fapta nu există, neputându-se reține săvârșirea vreunei

infracțiuni de către magistrat având ca temei nemulțumirea petiționarului cu

privire la soluția dispusă, acesta având posibilitatea de a se plânge împotriva

soluției adoptate de procuror, conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen. și

278

1

C. proc. pen.

Soluția

a fost confirmată prin rezoluția 4889/2325/4/2/09 emisă de procurorul șef al

Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Î.C.C.J., respingând ca neîntemeiată plângerea petiționarului A.I. formulată

conform art. 278 C. proc. pen.

În

termen legal, petiționarul s-a adresat instanței, cu plângere formulată, în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen., solicitând desființarea rezoluției.

Verificând

legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, Înalta Curte constată nefondată

plângerea petiționarului.

Începerea urmăririi

penale este condiționată de existența unor temeiuri suficiente care să confirme

că o anumită persoană se face culpabilă de săvârșirea unei infracțiuni.

Totodată trebuie să se constate că

nu

există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. în

care

punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale era împiedicată.

Instanța

constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus

o soluție legală și temeinică, în cauză neexistând date care să justifice

începerea urmăririi penale împotriva magistratului procuror P.G., pentru

săvârșirea infracțiunii sesizate în plângerea adresată de petiționar.

Este

adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de

către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de

serviciu.

Fapta

prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în

raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind

calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea

atribuțiilor de serviciu.

Drept

urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu

contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public

care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește

un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu

referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de

infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o

acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al

infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a

intereselor legale ale petentului.

În

cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din

aceasta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Or,

potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp

și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice

persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției

sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din

economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o

activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la

răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În

acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este

singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată,

potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub

toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar,

în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în

așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele

individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte

rigorile legii.

În

acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C.

proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului

și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu

cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În

vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost

definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și

coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat

în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută

de lege.

În

anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care

confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de

urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile

reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale, este împiedicată.

În

raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,

respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire

penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se

dispune neînceperea acesteia.

În

cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat

organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Soluțiile

adoptate de procuror în virtutea dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen. au

făcut cu respectarea prevederilor legale, petiționarul înțelegând să valorifice

criticile și nemulțumirile față de acestea, nu prin exercitarea unui control

judiciar efectuat exclusiv de instanța competentă, ci formulând direct plângere

penală împotriva magistratului.

Legalitatea

și temeinicia rezoluțiilor adoptate și, respectiv a hotărârilor pronunțate se

verifică de către instanțele de control judiciar, competente material să

aprecieze inclusiv asupra respectării normelor procedurale ce asigură

exercitarea dreptului la un proces echitabil.

Actele

premergătoare efectuate în dosarul de urmărire penală, nu confirmă susținerile

petiționarului, așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de intimat.

În

activitatea pe care o desfășoară, procurorii, în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu sunt datori să asigure supremația legii, de aceea măsurile adoptate de

aceștia în cauzele repartizate, motivarea lor se

bazează pe actele procedurale și probele administrate, și nu reprezintă

prin

ele însele temei legal care să justifice reținerea intenției sau

culpei în comiterea acțiunilor reclamate de petiționar.

Altfel spus,

îndeplinirea de către intimat, în cadrul atribuțiilor de serviciu a actelor

procedurale, cenzurabile în calea de atac prevăzută de

lege, în lipsa unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna

credință nu

poate constitui temei pentru începerea urmăririi penale pentru

comiterea infracțiunilor sesizate.

Față de cele arătate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.

, plângerea petiționarului va fi respinsă ca nefondată,

menținându-se

rezoluția

atacată ca legală și temeinică.

în

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat la cheltuieli judiciare

către stat, ocazionate de această faptă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr.

1131/P/2008 din 15 aprilie 2009, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, și menține

rezoluția atacată.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Cu recurs în 10 zile

de la comunicare.

Pronunțată în ședință

publică, azi 01 iulie 2009.