ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii penale de față, În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Registratura Generală a Î.C.C.J. sub nr. 2118 la 27 mai 2009 și la Secția penală a Î.C.C.J. la 28 mai 2009 sub nr. 4598/1/2009 petiționarul A.I. a formulat plângere penală împotriva procurorului P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual și complicitate la infracțiunea de omor. În motivarea plângerii, petiționarul învederează că la 27 aprilie 2009 a înaintat o plângere la Ministerul Public împotriva rezoluției adoptate în Dosarul nr. 1131/P/2008 și întrucât nu a primit nici un răspuns s-a adresat instanței de judecată.

Petiționarul A.I. a atașat copia plângerii împotriva rezoluției din 15 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1131/P/2008. Înalta Curte a dispus atașarea dosarelor în care s-au pronunțat rezoluțiile 1131/P/2008 și, respectiv 488/2325 din 4 februarie 2009. La termenul de judecată din 01 iulie 2009 au lipsit atât petiționarul A.I., cât și intimatul P.G., deși, în mod legal s-a dispus citarea acestora. Înalta Curte analizând plângerea formulată de petiționarul A.I. o constată nefondată pentru următoarele considerente: La data de 01.08-2008 A.I. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o plângere .solicitând tragerea la răspundere penală a mai multor procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad și, respectiv, judecătorilor de la Tribunalul Arad, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 258 C. pen., art. 259 C. pen., 261 1 C. pen.

Cu adresa 1/22993/1154/08 lucrarea a fost trimisă spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, unde a fost înregistrată ca Dosar penal cu nr. 327/P/2008. Prin ordonanța 327/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara din 26 august 2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de mai mulți magistrați de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad și tribunalul Arad, prin același act procedural, dispunându-se disjungerea și declinarea cauzei privind pe procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în favoarea Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. Petiționarul A.I. se plânge împotriva magistratului procuror P.G. deoarece prin rezoluția 293/P/07 emisă la 25 iunie 2007 a dispus neînceperea urmăririi penală față de mai mulți procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, magistrați împotriva cărora petiționarul A.I.

formulase plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. Prin rezoluția 1131/P/08 din 15 aprilie 09 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen., deoarece din actele dosarului fapta nu există, neputându-se reține săvârșirea vreunei infracțiuni de către magistrat având ca temei nemulțumirea petiționarului cu privire la soluția dispusă, acesta având posibilitatea de a se plânge împotriva soluției adoptate de procuror, conform dispozițiilor art. 278 C. proc.

pen. și 278 1 C. proc. pen. Soluția a fost confirmată prin rezoluția 4889/2325/4/2/09 emisă de procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., respingând ca neîntemeiată plângerea petiționarului A.I. formulată conform art. 278 C. proc. pen. În termen legal, petiționarul s-a adresat instanței, cu plângere formulată, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., solicitând desființarea rezoluției. Verificând legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, Înalta Curte constată nefondată plângerea petiționarului. Începerea urmăririi penale este condiționată de existența unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârșirea unei infracțiuni.

Totodată trebuie să se constate că nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale era împiedicată. Instanța constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus o soluție legală și temeinică, în cauză neexistând date care să justifice începerea urmăririi penale împotriva magistratului procuror P.G., pentru săvârșirea infracțiunii sesizate în plângerea adresată de petiționar. Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din aceasta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Soluțiile adoptate de procuror în virtutea dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen. au făcut cu respectarea prevederilor legale, petiționarul înțelegând să valorifice criticile și nemulțumirile față de acestea, nu prin exercitarea unui control judiciar efectuat exclusiv de instanța competentă, ci formulând direct plângere penală împotriva magistratului. Legalitatea și temeinicia rezoluțiilor adoptate și, respectiv a hotărârilor pronunțate se verifică de către instanțele de control judiciar, competente material să aprecieze inclusiv asupra respectării normelor procedurale ce asigură exercitarea dreptului la un proces echitabil.

Actele premergătoare efectuate în dosarul de urmărire penală, nu confirmă susținerile petiționarului, așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimat. În activitatea pe care o desfășoară, procurorii, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sunt datori să asigure supremația legii, de aceea măsurile adoptate de aceștia în cauzele repartizate, motivarea lor se bazează pe actele procedurale și probele administrate, și nu reprezintă prin ele însele temei legal care să justifice reținerea intenției sau culpei în comiterea acțiunilor reclamate de petiționar. Altfel spus, îndeplinirea de către intimat, în cadrul atribuțiilor de serviciu a actelor procedurale, cenzurabile în calea de atac prevăzută de lege, în lipsa unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna credință nu poate constitui temei pentru începerea urmăririi penale pentru comiterea infracțiunilor sesizate.

Față de cele arătate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. , plângerea petiționarului va fi respinsă ca nefondată, menținându-se rezoluția atacată ca legală și temeinică. în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de această faptă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, și menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs în 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi 01 iulie 2009.