ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1912/2007

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamanta C.M.M.S. a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P. solicitând anularea deciziei nr. 10 din 8 decembrie 2003 publicată în M. Of. nr. 65 din 26 ianuarie 2004, decizie prin care au fost aprobate de către C.C.F. soluții prevăzute în anexa la decizia atacata, referitoare le aplicarea unitară a prevederilor unor articole din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat faptul că nu se pot admite la 26 ianuarie 2004 (data publicării în M. Of. a deciziei atacate) soluții în aplicarea Legii nr. 345/2002, abrogată la acea dată.

Numai în materie penală legea se poate aplica retroactiv, nu și în materie civilă. Totodată, s-a susținut faptul că în condițiile în care s-ar trece, prin încălcarea Constituției, peste motivul susmenționat, decizia atacată emite soluții ce oricum nu pot fi puse în practică în nici un mod, cu atât mai mult retroactiv. Reclamanta a arătat faptul că răspunderea și drepturile (onorariile) notarilor publici sunt individuale, iar impozitarea se face, de asemenea, individual conform O.G. nr. 7/2001 privind impozitul pe venit (și în prezent la fel, dar conform Codului fiscal), fiecare notar plătind impozit pe venit la administrația financiară unde-și are domiciliul și nu la administrația financiară unde-și are sediul ca birou de notari asociați.

Impozitul pe venit, ca principiu și ca regulă, are în vedere că impozitarea este numai individuală și nu colectivă, cu o singură excepție legală de la acest principiu (respectiv aceea a asociației familiale), iar principiul impunerii individuale era reglementat de O.G. nr. 7/2001. Legea cu privire la taxa pe valoarea adăugată nu a derogat de la acest principiu, astfel încât interpretarea pârâtului în sensul că biroul de notari asociați este considerat persoană impozabilă, ar fi în afara legii. Pârâtul prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepția lipsei procedurii administrative prealabile și a solicitat respingerea acțiunii formulate ca inadmisibilă. Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 2920 din 14 noiembrie 2006 a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că legiuitorul impune parcurgerea unei proceduri administrative prealabile sesizării instanței, în ceea ce privește un act administrativ unilateral (care poate fi cu caracter individual sau normativ), procedură care nu a fost urmată de reclamantă, astfel încât cererea acesteia va fi respinsă prin admiterea excepției invocate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.M.M.S., considerând-o nelegală, netemeinică și pronunțată cu o totală desconsiderare a prevederilor Legii contenciosului administrativ. În opinia recurentei, în raport cu prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora actele normative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând, în speță nu era necesară parcurgerii procedurii prealabile, acțiunea sa fiind admisibilă.

Recursul nu este fondat. Examinând actele dosarului și criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în materie, nefiind dat în speță nici un motiv care să impună casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate. Legea nr. 554/2004 reglementează, în tradiția legislației românești, recursul administrativ prealabil obligatoriu, stabilind prin art. 7 că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, fără a distinge în raport cu caracterul său individual sau normativ.

Această reglementare este întru-totul justificată, întrucât instituie o cale mai rapidă de restabilire a legalității, având ca scop atât protecția autorității publice emitente care, prin repararea eventualelor erori săvârșite cu ocazia emiterii actului, poate evita chemarea sa în judecată în calitate de pârât, suportarea unor cheltuieli suplimentare ori plata unor daune mai mari și chiar lezarea prestigiului său prin pierderea unui proces public, cât și pe cea a particularului care are posibilitatea de a obține anularea actului printr-o procedură administrativă mai simplă și scutită de taxă de timbru. Legea nu se pronunță într-adevăr cu privire la termenul de efectuare a recursului administrativ în cazul actelor administrative normative, care se publică, nu se comunică, însă nici nu îl exclude expres sau implicit din punct de vedere al obligativității.

Prin urmare, interpretarea corectă a acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (4) din aceeași lege, nu poate fi alta decât aceea în sensul că în cazul actelor administrative cu caracter normativ, care pot fi atacate oricând în fața instanței de contencios administrativ, recursul administrativ prealabil este obligatoriu și poate fi exercitat oricând înainte de intentarea acțiunii, opinia contrară a recurentei neputând fi reținută. Întrucât în speță procedura administrativă prealabilă obligatorie nu a fost îndeplinită, singura soluție legalmente posibilă, în considerarea dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., este aceea a respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă, cum corect a statuat prima instanță.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.M.M.S., împotriva sentinței civile nr. 2920 din 14 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2007.