ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2440/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2440/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău la data de 18 martie 2005, F.P.N., în numele și pentru reclamanta C.P.N.,

a chemat în judecată pe pârâtul C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N., solicitând anularea Raportului

de inspecție fiscală din 14 decembrie 2004 și a Deciziei de impunere din 16

decembrie 2004 și suspendarea executării titlului executoriu din 15 februarie

2005, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin Raportul de inspecție fiscală contestat s-a

stabilit în mod eronat, în sarcina sa, un debit de 5.867.731.336 lei,

reprezentând lipsa de folosință pentru suprafața de 15.286,24 m.p. teren.

Reclamanta a mai arătat că

terenul în discuție i-a fost transmis în folosință în baza avizului de

principiu din 12 martie 1971 al fostului C.P.J.N., pentru suprafața de 20.000 m.p., conform prevederilor Decretelor nr. 244/1955 și nr. 409/1955, având regimul juridic

reglementat prin art. 187 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea

cooperației de consum, care stipulează că „Terenurile aflate în folosință pe

durată nedeterminată și fără plată în vederea realizării cooperației de consum,

își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor

respective în proprietatea organizațiilor cooperatiste”, prevedere ce se

regăsește și în art. 170 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și

funcționarea cooperației, intrată în vigoare la data de 4 martie 2005.

Detaliind situația

terenurilor pe care le are efectiv în folosință, a celor pentru care a achitat

taxa de folosință și a celor care la data controlului nu se mai aflau în

posesia sa, deși sunt cuprinse în avizul de principiu, reclamanta a arătat că

potrivit declarațiilor de impunere confirmate de D.T.I.M.P.N., pentru perioada 2000

- 2003 a achitat taxa de folosință pentru o suprafață de teren de 7896 m.p., iar în fapt a deținut 6517 m.p., așa cum rezultă din planul de situație înregistrat la Primăria Piatra - Neamț din 12 ianuarie 2005, diferența fiind închiriată, concesionată sau

vândută de autoritatea locală.

A precizat, de asemenea, că

pentru anul 2004 a depus declarația de impunere, înregistrată la D.T.I.M.P.N. din 23 februarie 2004, pentru impozitul pe clădiri și din 25 februarie 2004,

pentru impozitul pe teren.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe prevederile Legii nr. 554/2004 și pe dispozițiile art. 187 din Legea nr. 109/1996

privind organizarea și funcționarea cooperației de consum.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

Bacău, cu motivarea că actele atacate au fost emise de o autoritate locală,

excepția lipsei calității procesuale active a F.P.N., care a formulat acțiunea

în numele unei unități cu personalitate juridică și inadmisibilitatea contestației,

față de împrejurarea că numai Decizia nr. 13/2005, prin care autoritatea emitentă

a soluționat contestația administrativă, putea fi atacată la Instanța de contencios administrativ.

Primele două excepții au

fost respinse prin încheierea din 24 octombrie 2005, pentru motivele arătate în

încheiere, conform art. 268 alin. (4) C. proc. civ., iar cererea de suspendare

a executării formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost

respinsă prin încheierea din data de 28 noiembrie 2005.

Prin sentința nr. 110 din 24

mai 2006, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și contencios administrativ,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea și a anulat actele

administrative atacate.

În considerentele sentinței,

Instanța a reținut că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere pot fi

supuse controlului de legalitate al Instanței de vreme ce împotriva lor a fost

exercitată, în prealabil, contestația administrativă prevăzută de art. 174 C. proc. fisc.

Având în vedere și concluziile

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, Instanța a mai reținut că

actele contestate sunt netemeinice, pentru că stabilesc, în sarcina

reclamantei, obligația de plată a taxei pentru un teren de 7390,24 m.p. ocupat de terțe persoane, iar după intrarea în vigoare a C. fisc., taxa pentru lipsa de folosință

a terenurilor nu mai este reglementată nici în enumerarea cuprinsă în art. 24

nici ca posibilitate de a fi instituită de autoritățile administrației publice

locale, în baza art. 282 și art. 283. Reclamanta, care deține o suprafață de

teren în temeiul art. 187 din Legea nr. 109/1996 (în vigoare până la data de 4

martie 2005, când a fost abrogată prin Legea nr. 1/2005), datorează impozit pe

teren abia de la data de 1 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare O.G. nr. 83/2004,

în baza art. 256 alin. (3) din C. fisc., modificat prin această ordonanță.

Sentința menționată a fost atacată

cu recurs, în termenul legal, de către pârât, pentru motive pe care le-a

încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs,

recurentul - pârât a arătat că sentința atacată este nulă absolut, pentru

faptul că Instanța nu a stabilit cadrul procesual legal, în sensul că nu a

reținut că reclamanta este C.P.N., unitate cooperatistă cu personalitate

juridică și capacitate de exercițiu deplină, care poate sta în proces în nume

propriu.

Recurentul - pârât a mai

arătat că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză nu i-a fost comunicat,

astfel încât a fost în imposibilitate de a-i cunoaște conținutul și de a formula

obiecțiuni.

O altă critică formulată

împotriva sentinței se referă la împrejurarea că reclamanta nu a contestat și Decizia

nr. 13 din 14 februarie 2005, emisă în soluționarea contestației

administrative, precizându-și acțiunea în acest sens abia la data de 13 martie

2006, după termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. pentru modificarea acțiunii.

În acest context, recurentul

- pârât a arătat că reclamanta a optat pentru jurisdicția administrativă

prealabilă obligatorie, pe care a urmat-o în integralitatea sa, astfel încât Decizia

nr. 13/2005 era singurul act administrativ ce putea fi atacat la Instanța de contencios administrativ.

Totodată, recurentul - pârât

a arătat că sentința este lipsită de orice text și argument juridic și că Instanța

de Fond, care avea îndatorirea să cerceteze toate capetele de cerere și toate

probele administrate, a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că a pus

în vedere reclamantei să-și precizeze acțiunea la al zecelea termen de

judecată, încălcând prevederile art. 129 C. proc. civ., în virtutea cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii în exercitarea controlului de

legalitate.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, intimata - reclamantă a arătat, în esență, că sentința atacată este

temeinică și legală, motivele de recurs fiind nefondate.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul - pârât și în raport cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, iar așa – numita excepție

de nulitate absolută a sentinței reprezintă, în realitate, unul dintre motivele

de recurs, prin Decizia nr. 4187 din 24 noiembrie 2006.

În motivarea deciziei se

arată că așa cum rezultă din dispozitivul sentinței, Instanța de Fond a hotărât

numai asupra obiectului cererii deduse judecății, conform art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu a fost găsit întemeiat.

În ceea ce privește

admisibilitatea acțiunii, Înalta Curte a constatat că Instanța de Fond a

reținut în mod corect că a fost legal investită cu exercitarea controlului de

legalitate asupra deciziei de impunere și asupra raportului de inspecție

fiscală care a stat la baza emiterii ei, după ce reclamanta a parcurs, în

prealabil, procedura administrativă de contestare prevăzută de Titlul al IX-lea

al C. proc. fisc., neexistând o precizare a acțiunii peste termenul prevăzut de

art. 132 C. proc. civ., așa cum s-a susținut în motivele de recurs.

S-a mai reținut că, potrivit

art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile Legii contenciosului administrativ

se completează cu prevederile C. proc. civ. numai în măsura în care acestea din

urmă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre

autoritățile publice, pe de o parte și persoanele vătămate în drepturile sau în

interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată

de prezenta lege.

Contestația împotriva

actelor administrative fiscale este definită de art. 175 C. proc. fisc. (art. 174, înainte de ultima republicare făcută în M. Of. nr. 863 din 26

septembrie 2005) drept o cale administrativă de atac, care nu se confundă cu

jurisdicțiile speciale administrative, facultative și gratuite, potrivit art. 21

alin. (4) din Constituția României, Curtea Constituțională pronunțându-se

constant în acest sens.

Prevederea cuprinsă în art. 188

alin. (2) (fostul art. 187 alin. (2)) C. proc. fisc., potrivit căreia

„Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța

judecătorească de contencios administrativ competentă” nu poate fi interpretată

decât în sensul că Instanța poate fi sesizată numai după finalizarea procedurii

administrative prin emiterea unei decizii, iar nu în sensul că acea decizie

formează în mod exclusiv obiectul controlului de legalitate exercitat de Instanță.

Înalta Curte a constatat, de

asemenea, că nici critica privind nelegala stabilire a cadrului procesual și a calității

procesuale active nu a fost întemeiată, cererea de chemare în judecată fiind

formulată de F.P.N., în numele și pentru reclamanta C.P.N. așa cum s-a menționat

și în dispozitivul sentinței.

Dreptul de reprezentare

izvorăște din lege, art. 87 lit. a) al Legii nr. 109/1996 prevăzând expres că

federația teritorială a cooperativelor de consum și de credit reprezintă

interesele economice, financiare, juridice și social - culturale ale cooperativelor

de consum și ale casei teritoriale a cooperativelor de credit în fața

instituțiilor publice și a Instanțelor judecătorești.

Referitor la respectarea

normelor de procedură privind administrarea probei cu expertiză tehnică, Înalta

Curte a constatat că raportul de expertiză a fost întocmit cu participarea

reprezentanților ambelor părți și a fost depus la dosar la data de 8 mai 2006,

iar obiecțiunile puteau fi formulate la primul termen după depunerea lucrării,

în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ. Cum la termenul din 22 mai 2006,

pârâtul, care solicitase judecarea în lipsă prin întâmpinare, nu s-a prezentat

și nu a formulat o cerere de amânare, Instanța de Fond a procedat corect pășind

la judecarea cauzei, atâta vreme cât în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească

desfășurarea și finalizarea procesului.

Examinând cauza sub toate

aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constatat

că sentința recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

Instanței, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reflectând analiza cuprinzătoare a tuturor probelor administrate și interpretarea corectă a normelor

juridice aplicabile.

De altfel, recurentul - pârât

nici nu a formulat expres critici întemeiate în fapt și în drept cu privire la

modul în care prima Instanță a soluționat fondul raportului de drept

administrativ dedus judecății, susținând, nefondat, că sentința atacată ar fi

lipsită de orice text și argument juridic și afirmând generic că ar fi fost încălcate

dispozițiile art. 129 C. proc. civ., în virtutea cărora judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii.

În consecință, Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii potrivit art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, și art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

s-a formulat contestație în anulare de către C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N.,

întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1, alin. (2) și ale art. 318

alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestației în

anulare se arată că intimata - reclamantă avea obligația de a identifica

proprietarul terenului și de a încheia un act în formă scrisă, iar

nerespectarea acesteia duce la încălcarea art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003.

Cu toate că Raportul de

inspecție fiscală și Decizia de impunere au fost contestate în procedura

prealabilă și, prin decizie, contestația sa a fost respinsă, totuși, Instanța a

anulat Raportul de inspecție fiscală și Decizia de impunere, dar decizia emisă

în procedura prealabilă nu a fost anulată.

Este criticată sentința Instanței

de Recurs că nu a analizat toate motivele de casare invocate, nu a analizat

excepțiile invocate.

C.P.N. a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare.

Contestația în anulare va fi

respinsă pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este

o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care însăși Instanța ce a

pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să

își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

În art. 317 C. proc. civ., sunt reglementate două motive de contestație în anulare, fiind numită și

contestația în anulare de drept comun.

Din modul de redactare al

motivelor contestației în anulare nu rezultă că ar fi îndeplinite vreunul din

motivele prevăzute de art. 317 C. proc. civ. pentru anularea hotărârii Instanței

de Recurs, pentru că nu se invocă nici neregularitatea procedurii de citare (art.

317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) și nici necompetența absolută a Instanței (art.

317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.).

În art. 318 C. proc. civ. este reglementată contestația în anulare specială, iar motivele pentru care poate

fi formulată sunt legate de faptul că Instanța de Recurs a pronunțat o hotărâre

care este rezultatul unei greșeli materiale sau când Instanța respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de recurs.

Din redactarea motivelor de

contestație în anulare și fiind întemeiată și pe dispozițiile art. 318 alin. 1 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare pentru că nu s-a făcut dovada existenței unui

greșeli materiale.

Legea are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural, care să fi dus la pronunțarea unei soluții

eronate, greșeli pe care Instanța le-a comis prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale, dar nu vizează stabilirea eronată a

situației de fapt, modul în care Instanța a înțeles să interpreteze un text de

lege, pentru că s-ar ajunge la judecarea încă odată a recursului.

Nici susținerea că Instanța

de Recurs nu ar fi analizat toate motivele de recurs invocate nu este fondată.

Instanța de Recurs a

analizat, pe larg, excepțiile invocate, a cercetat motivele de recurs.

Textul de lege se referă la

motivele de recurs și nu la argumente, care nu fac altceva decât să se înscrie

într-un motiv sau altul de recurs.

Nu poate fi admisă o

contestație în anulare numai pentru că Instanța de Recurs nu și-a însușit un

motiv de recurs invocat de părți.

Prin urmare, se constată că

nu există nici unul dintre motivele de contestație în anulare invocate de

contestatar și contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de C.L.M.P.N. – D.T.I.M.P.N., împotriva Deciziei nr. 4187 din

24 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2007.