ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1073/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 31 octombrie 2005, reclamanta T.E.L. a

înregistrat pe rolul Curții de Apel București o acțiune în contencios

administrativ, formulată în nume propriu și ca mandatară pentru mătușa sa A.L.,

în contradictoriu cu M.E.C. și cu SC A SA (acesta din urmă fiind citat în cauză

în calitate de pârât începând cu data de 14 decembrie 2005) solicitând anularea

în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 23 august

1993, respectiv pentru suprafața de 1490,77 m

2

, emis pentru societatea SC A SA.

Reclamanta a precizat că

această suprafață de teren a fost nelegal atribuită SC A SA, întrucât a

aparținut bunicilor săi și nu a intrat niciodată în patrimoniul statului,

indicând totodată că la data de 16 noiembrie 2004 s-a adresat M.E.C. pentru

anularea actului de proprietate, însă prin adresa din 26 noiembrie 2004 i s-a

comunicat că autoritatea emitentă nu mai poate revoca certificatul emis intrat

în circuitul civil, fiind necesară sesizarea Instanței judecătorești.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 816 din 5

aprilie 2006, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei procedurii

administrative prealabile în ceea ce privește acțiunea reclamantei invocată de

pârâți, dar a admis excepția prescripției invocată de pârâta SC A SA și drept

urmare a constatat prescrisă acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel Instanța

de Fond a reținut că reclamanta a introdus acțiunea de față cu depășirea

termenului legal de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, în condițiile în care după ce a primit răspuns la plângerea sa

prealabilă, la data de 26 noiembrie 2004, s-a adresat Instanței de judecată la

data de 31 octombrie 2005, termenul de 6 luni, calificat de lege ca fiind un

termen de prescripție împlinindu-se la data de 26 iunie 2005.

În fine, Instanța de Fond a

mai reținut și împrejurarea că reclamantei nu îi este aplicabilă nici ipoteza

prevăzută de art. 11 alin. (2) teza ultimă, respectiv introducerea acțiunii nu

mai târziu de 1 an de la data emiterii actului, chiar luând în considerare data

la care a luat aceasta cunoștință de existența certificatului de atestare a

dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtului SC A SA, în anul 1993.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal a declarat recurs reclamanta T.E.L. criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept motivul de recurs prevăzut de

art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele

dezvoltate, recurenta - reclamantă a arătat că în mod greșit Instanța a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, fără a analiza susținerile sale și

ignorând împrejurarea că a cunoscut abia la data de 8 noiembrie 2004 despre

existența actului contestat, încadrându-se astfel în termenul de 1 an calculat

de la această dată, în ceea ce privește formularea acțiunii în contencios

administrativ la data de 31 octombrie 2005.

Reclamanta - recurentă a mai

susținut că întrucât a efectuat procedura prealabilă în raport de prevederile

Legii nr. 29/1990, anterior intrării în vigoare a noii legi nr. 554/2004, nu

sunt în cauză aplicabile termenele și condițiile prevăzute de art. 11 din Legea

nr. 554/2004 la care Instanța de Fond a făcut referire, ceea ce implicit

înseamnă că în nici un caz acțiunea sa nu poate fi considerată prescrisă.

Totodată, recurenta a

apreciat ca fiind inadmisibilă invocarea excepției prescripției dreptului la

acțiune de o entitate care nu este titularul dreptului, arătând că SC A SA este

doar un beneficiar, dreptul de a ridica excepția amintită revenindu-i numai M.E.C.,

ca entitate ce a emis actul a cărui anulare se solicită.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând cauza

de față în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și prin prisma criticilor recurentei, reține că acestea nu sunt

întemeiate și că hotărârea pronunțată de Instanța de Fond este corectă, astfel

că urmează a fi menținută, în sensul și pentru considerațiunile prezentate în

cele ce urmează.

Legea nr. 554/2004, ca și

actul normativ anterior, respectiv Legea nr. 29/1990, reglementează, în

tradiția legislației românești, recursul administrativ prealabil obligatoriu,

în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, cum este acțiunea de

față.

Împrejurarea că procedura

prealabilă s-a efectuat în conformitate cu prevederile Legii nr. 29/1990, în

vigoare la acel moment, nu atrage însă inaplicabilitatea legii noi apărute, nr.

554/2004, în vigoare cu începere de la data de 6 ianuarie 2005, câtă vreme

prevederile art. 27 din acest din urmă act normativ stipulează fără echivoc că

numai cauzele aflate pe rolul Instanțelor la data intrării în vigoare a Legii

nr. 554/2004, adică numai cele înregistrate anterior datei de 6 ianuarie 2005,

vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării Instanței,

ceea ce nu este însă cazul acțiunii de față, înregistrată ulterior, la data de

31 octombrie 2005. Așa fiind, nu sunt întemeiate criticile recurentei vizând

legea aplicabilă cauzei, corect determinată de altfel de Instanța de Fond.

De altfel, în raport de

succesiunea legilor în timp, strict pe această critică formulată, este de

menționat că pentru recurenta – reclamantă, Legea nouă nr. 554/2004 reprezintă

reglementarea mai favorabilă întrucât potrivit art. 11 din acest act normativ

cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se

poate introduce în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la

plângerea prealabilă, față de reglementarea anterioară, care în art. 5 din

Legea nr. 29/1990, prevedea simetric un termen mai mic de numai 30 de zile de

la comunicarea soluției la plângerea prealabilă.

Față de cele arătate rezultă

așadar că Instanța de Fond, în mod corect făcând aplicarea dispozițiilor art.

11 alin. (1) lit. a) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a reținut că acțiunea

recurentei – reclamante introdusă la data de 31 octombrie 2005 cu depășirea

termenului de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă la

26 noiembrie 2004 este prescrisă, termenul de 6 luni fiind în mod expres

calificat de lege ca termen de prescripție. Totodată corect s-a admis excepția

invocată de beneficiarul certificatului de atestare a dreptului de proprietate,

contrar celor susținute de recurentă, fiind evident interesul acestei entități

citate în cauză precum și legitimarea sa procesuală.

În fine Înalta Curte reține

că nu sunt fondate criticile recurentei - reclamante și în raport de

prevederile art. 7 alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004. În acest text

de lege se menționează expres că este îndreptățită să introducă plângere

prealabilă și persoana vătămată printr-un act administrativ cu caracter

individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat

cunoștință pe orice cale de existența acestuia, însă în limitele termenului de

6 luni prevăzut la alin. (7), respectiv nu mai târziu de 6 luni de la data

emiterii actului, și acest termen fiind calificat expres ca termen de

prescripție.

Aceste prevederi chiar dacă

nu au directă aplicabilitate în cauză demonstrează că în reglementarea Legii

nr. 554/2004 data menționată de recurenta - reclamantă ca fiind cea la care a

luat cunoștință de existența actului poate fi luată în calcul numai prin

raportare la termenul de 6 luni de la data emiterii actului atacat.

Pentru toate cele

învederate, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.E.L. împotriva sentinței civile nr. 816 din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2007.