ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1364/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 11 iulie 2006, contestatorii D.A. și D.V. au formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., solicitând anularea tuturor formelor de executare cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că executarea silită pornită de A.V.A.S. este prescrisă deoarece contractul de credit încheiat de SC A.E. SRL datează din 30 noiembrie 1993, fiind de mult împlinit termenul de 3 ani sau respectiv 5 ani. Chiar dacă ne raportăm la 16 decembrie 1999, dată la care s-a încheiat contractul de cesiune de creanță între B.A. și A.V.A.S., este de observat că au trecut mai mult de 6 ani.

B.A. avea posibilitatea să se îndrepte oricând împotriva contestatorilor care aveau calitatea de fidejusori, independent de procedura de faliment. Prin sentința comercială nr. 183 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins excepția tardivității, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, s-a admis contestația la executare formulată de contestatori și s-au anulat formele de executare efectuate de A.V.A.S București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut că între B.A. SA, sucursala Bihor și SC A.E. SRL s-a încheiat contractul de credit nr. 12/8003 din 30 noiembrie 1993 privind suma de 20.000.000 lei. Împrumutul a fost garantat printr-un contract de cauțiune (fidejusiune) încheiat la 28 decembrie 1993 de D.A.

și D.V. Prin contractul de cesiune de creanță nr. 720624 din 16 decembrie 1999, A.V.A.S. a preluat o creanță la valoarea nominală de 55.943.504 lei, rezultată din contractul de mai sus. Pentru valorificarea acesteia, a emis adresa nr. 14352 din 24 mai 2006, de comunicare a titlurilor executorii ce constată soldul creanței sale de 3.113,16 dolari S.U.A., consolidată conform art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, solicitând contestatorilor plata debitului în 5 zile lucrătoare. Adresa a fost primită la 26 iunie 2006 potrivit dovezii aflate la fila 32 iar contestația la executare a fost predată oficiului poștal la 7 iulie 2006, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de articolul 401 C. proc.

civ. Pe de altă parte, s-a constatat că ultima plată efectuată de contestatori, în contul creanței, a fost la 6 decembrie 1998, când cursul prescripției speciale de 7 ani, stipulat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 R, s-a întrerupt. Cum somația de plată emisă de A.V.A.S. a fost comunicată contestatorilor la 26 iunie 2006, rezultă că dreptul A.V.A.S. de a proceda la executarea silită în temeiul contractului de cauțiune, s-a prescris, astfel că formele de executare nu mai au suport legal și contestația la executare a fost admisă. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs intimata A.V.A.S. București invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 3, 8 și 9 și 304 C. proc. civ., respectiv art. 304 1 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea hotărârii, iar în subsidiar modificarea și respingerea contestației la executare. A arătat în dezvoltarea motivelor de recurs, în primul rând, că instanța de judecată a dat o rezolvare greșită excepției prematurității, invocată de A.V.A.S. prin întâmpinarea depusă la fond, deoarece excepția prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001, potrivit căreia reclamantul este obligat să comunice, actele pe care se întemeiază, înainte de depunerea acestora la instanță, împiedică judecata pe fond, fiind o excepție absolută, de ordine publică, în sensul art. 162 C. proc. civ., astfel că, instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., raportat la art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și să respingă contestația la executare, ca prematur introdusă. Pe fondul cauzei, a arătat că soluția este de asemenea, criticabilă deoarece, dreptul la executare silită nu s-a prescris, contestatorii având calitatea de fidejusori ai SC A.E. SRL, iar aceasta din urmă s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, R, începând din anul 1995 și până în 2005, perioadă în care dreptul la acțiune cât și de a cere executarea silită, au fost suspendate atât față de debitor cât și față de contestatori având în vedere raportul de accesorialitate încât, față și de principiul accesorium sequitur principalem, contestația la executare trebuia respinsă.

Intimații contestatori au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului și au arătat că termenul de prescripție a executării silite s-a îndeplinit anterior întocmirii formelor de executare în ceea ce îi privește, aceștia putând fi urmăriți separat și independent de debitorul principal, suspendarea acțiunilor în justiție și a executării silite, prevăzută de Legea nr. 64/1995, R, vizând exclusiv societatea aflată în procedura reglementată prin această lege. Motivele de recurs astfel cum au fost dezvoltate se subsumează doar motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Raportarea recurentei și la dispozițiile art. 304 pct. 3 și 8 C. proc. civ., este greșită, acestea vizând încălcarea competenței altei instanțe, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ceea ce nu s-a susținut, încât recursul va fi analizat în limitele motivelor din cererea de recurs doar prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică adusă hotărârii vizează soluționarea excepției prematurității contestației la executare din perspectiva aplicării art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001. Sub acest aspect, se constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pronunțându-se mai întâi asupra acestei excepții prin Încheierea din 6 iunie 2007, iar soluția dată nu se poate susține ca o vatămă pe recurentă din perspectiva dispozițiilor 46 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998 republicată, aprobată prin Legea nr. 409/2001, în condițiile în care comunicarea actelor s-a făcut, într-adevăr abia în fața instanței de judecată și nu anterior introducerii contestației la executare, dar recurenta s-a apărat în sensul respingerii contestației la executare încât, și dacă s-ar fi respectat aceste dispoziții, care nu prevăd, de altfel, nici o sancțiune, recurenta ar fi avut aceeași poziție față de cererea contestatorilor. Invocarea dispozițiilor art. 162 C. proc. civ., este greșită, deoarece acest text de lege se referă la regimul juridic al excepțiilor absolute de procedură în fața instanței de recurs, ceea ce nu este cazul, critica vizând soluționarea excepției în fața instanței de fond.

Cât privește cea de a doua critică legată de soluția dată contestației la executare se constată însă că instanța de fond a nesocotit caracterul juridic al contractului de fidejusiune de contract accesoriu în raport cu obligația principală pe care o are debitorul față de creditorul său, caracter din care decurg următoarele consecințe: fidejusiunea urmează soarta obligației principale cât privește cauzele de validitate și de stingere, nu poate depăși datoria debitorului și se întinde în cazul în care obligația principală nu este determinată și la accesoriile acelei obligații și la cheltuielile ocazionate de urmărirea silită. În cauză, între părți s-a încheiat contractul de fidejusiune (cauțiune) la data de 28 decembrie 1993 prin care contestatorii s-au obligat să garanteze creditul acordat SC A.E.

SRL de către B.A. SA, cu întreg patrimoniul prezent și viitor, inclusiv cu veniturile ce se vor realiza din orice activitate renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune. Prin sentința civilă nr. 506/ LC din 27 octombrie 1997 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. 2626/1997, contestatorii au fost obligați alături de debitorul principal la plata sumelor restante. Prin contractul de cesiune de creanță nr. 720624 din 16 decembrie 1999, recurenta A.V.A.S. a preluat de la B.A. SA creanța și garanțiile accesorii, iar față de data emiterii titlului executoriu de la care începe să curgă termenul de prescripție a executării silite, se constată că la data cesiunii nu se împlinise termenul de prescripție de a cere executarea silită, devenind, astfel, incident cel prevăzut de art. 43 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998 republicat, de 7 ani. Pe de altă parte, în perioada 1995 – 2000, debitorul principal s-a aflat sub incidența Legii nr. 64/1995, Republicată, executarea silită fiind suspendată și deci, și termenul de prescripție a executării silite, astfel că, neintervenind stingerea obligației principale nu se poate pune în discuția nici stingerea obligației accesorii. Apărarea potrivit căreia, recurenta creditoare avea posibilitatea să urmărească separat fidejusorii pe perioada cât debitorul s-a aflat în faliment ține de efectele juridice ale contractului de fidejusiune, iar stingerea pe cale directă nu poate avea loc decât prin modurile generale de stingere a obligațiilor. Așa fiind, aplicând dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis și hotărârea schimbată în sensul respingerii contestației la executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 183 din 26 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică sentința, în sensul că respinge contestația la executare, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2008.