ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3650/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3650/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3696 din

23 noiembrie 2006 dată de Tribunalul Suceava, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC C.D.H.C.

SA Câmpulung Moldovenesc împotriva pârâtei SC I. SA Suceava și s-a dispus

obligarea acesteia la executarea punctului 4 din Convenția părților încheiată

la 11 mai 2004. Cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă a fost

respinsă ca nefondată.

În considerentele sentinței

s-a reținut că, prin actul intitulat de părți „C.”, părțile au prevăzut de

comun acord modul și valoarea compensării unor datorii reciproce, până la 31

mai 2004, fiind identificat doar izvorul obligațiilor pârâtei către reclamantă.

S-a constatat că, prin pct.

4 al acestei convenții, debitoarea s-a obligat valabil în sensul compensării unor

datorii astfel că, în raport de prevederile art. 969 – art. 970 C. civ.,

refuzul pârâtei de a executa obligația pe care și-a asumat-o prin C. este

nejustificat.

De asemenea, s-a reținut că

obligația nu este nulă absolut și că nu este în interdependență cu hotărârile

judecătorești anterioare, având o existență de sine stătătoare.

Apelul formulat de pârâtă împotriva

sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 37 din 16 aprilie 2007.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța apelului a reținut că obiectul cauzei deduse judecății este o

obligație de „a face”, întemeiată pe dispozițiile art. 969 – art. 970, 973 și art.

977 C. civ., context în care obligația cuprinsă la pct. 4 din C. a fost asumată

de ambele părți, neavând relevanță Decizia nr. 85/1999 a Curții de Apel Suceava

din moment ce convenția a fost încheiată ulterior, în anul 2004.

Nu s-a primit critica ce a

vizat nemotivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, considerându-se

a fost respinsă ca urmare a admiterii acțiunii principale, iar prin solicitarea

pârâtei de a se constata nulitatea sau anularea punctului 4 din C. nu face

altceva decât să-și invoce propria culpa.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora susține următoarele:

- Convenția încheiată la 11

mai 2004 ar fi avut autonomie aplicativă dacă ar fi fost perfectată anterior

Deciziei nr. 85/1999 or, în condițiile în care între cele două acte există

interdependență convenția este lovită de nulitate cauza fiind ilicită,

contravenind dispozițiilor unei hotărâri judecătorești irevocabile care exclude

orice despăgubire.

- Hotărârile anterioare sunt

date cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., în sensul că este

nemotivată cu privire la soluția dată cererii reconvenționale.

Consideră că s-a reținut

greșit faptul că actul ce face obiectul judecății ar fi unul valabil numai

pentru una dintre părți întrucât valabilitatea unui act juridic profită ambelor

părți.

- Nu s-a observat că dreptul

reclamantei de a cere compensări s-a prescris în raport de data deciziei Curții

de Apel Suceava, iar convenția din anul 2004 nu are efect întreruptiv al

prescripției dat fiind că, în anul 2004, termenul de 3 ani era deja împlinit.

- Nu a fost reținută buna

credință pe care a manifestat-o la vânzarea celor 44 de apartamente în anul

1995.

- Deși a sesizat instanța cu

privire la necesitatea introducerii în cauză a A.V.A.S. București ca garantă

pentru evicțiune la încheierea contractului de privatizare din 1996, aceasta nu

s-a pronunțat pe cerere.

Analizând decizia atacată

prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Astfel, prin actul încheiat

la 11 mai 2004 denumit de părți „C.”, părțile au hotărât de comun acord și în

mod expres, cu privire la despăgubirile pe care reclamanta SC C.D.H.C. SA trebuie

să le primească de la pârâta SC I. SA pentru partea din imobilul situat în

Câmpulung Moldovenesc, Calea Bucovinei, vândut unor terțe persoane, în sensul ca,

până la data de 31 mai 2004, conducerile celor două societăți să stabilească

modul și valoarea compensării.

În mod corect s-a reținut de

către instanțele anterioare că, actul părților cuprinzând printre altele și

clauza enunțată anterior are un caracter independent de orice raport juridic

anterior, stabilind drepturi și obligații noi în sarcina ambelor părți.

Nu se poate reține o

interdependență, respectiv o legătură de cauzalitate cu Decizia nr. 85/1999 a

Curții de Apel Suceava, raportat la data ulterioară a încheierii C.I (anul

2004), aceasta fiind de sine stătătoare, cuprinzând obligația asumată de părți

de a stabili modalitatea și valoarea compensării unor datorii reciproce.

În mod corect s-a stabilit

valabilitatea obligației pe care părțile și-au asumat-o în raport de cerințele art.

969 C. civ., dându-se eficiență prevederilor art. 970 și următoarele C. civ.

- Nu poate fi primită nici

critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., cât timp

instanța apelului a statuat corect că nu se poate reține o nemotivare a

sentinței cu privire la respingerea cererii reconvenționale a pârâtei

reclamante.

Este adevărat că respingerea

cererii reconvenționale a avut la bază admiterea acțiunii principale numai că,

instanța de fond analizând valabilitatea C.I prin prisma motivelor de nulitate

invocate de pârâta – reclamantă prin cererea reconvențională nu a mai

considerat necesar a relua aceeași motivare, în considerentele aceleiași

hotărâri.

- Nefondată este și critica

ce vizează prescrierea dreptului de a cere compensarea în raport de data

deciziei nr. 85/1999 a Curții de Apel Suceava, în condițiile în care obiectul

acțiunii constă în obligația de „a face”, respectiv de executare a unei

obligații asumate prin C. și, în raport de care nu se poate reține ca

intervenită prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.

Stabilindu-se asupra

caracterului de act distinct a C.I. față de decizia menționată, nu se poate

opune excepția de prescriere a dreptului la acțiune întrucât, în raport de data

acesteia termenul de 3 ani nu s-a împlinit.

Nici celelalte critici nu

pot fi luate în considerare, neavând legătură cu cauza dedusă judecății, fiind

străine de pricină.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat motiv

pentru care va fi respins, ca nefundat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC I. SA Suceava împotriva deciziei nr. 37 din 16 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2007.