ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3650/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 3696 din 23 noiembrie 2006 dată de Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC C.D.H.C. SA Câmpulung Moldovenesc împotriva pârâtei SC I. SA Suceava și s-a dispus obligarea acesteia la executarea punctului 4 din Convenția părților încheiată la 11 mai 2004. Cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă a fost respinsă ca nefondată. În considerentele sentinței s-a reținut că, prin actul intitulat de părți „C.”, părțile au prevăzut de comun acord modul și valoarea compensării unor datorii reciproce, până la 31 mai 2004, fiind identificat doar izvorul obligațiilor pârâtei către reclamantă.

S-a constatat că, prin pct. 4 al acestei convenții, debitoarea s-a obligat valabil în sensul compensării unor datorii astfel că, în raport de prevederile art. 969 – art. 970 C. civ., refuzul pârâtei de a executa obligația pe care și-a asumat-o prin C. este nejustificat. De asemenea, s-a reținut că obligația nu este nulă absolut și că nu este în interdependență cu hotărârile judecătorești anterioare, având o existență de sine stătătoare.

Apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 37 din 16 aprilie 2007. Pentru a se pronunța astfel, instanța apelului a reținut că obiectul cauzei deduse judecății este o obligație de „a face”, întemeiată pe dispozițiile art. 969 – art. 970, 973 și art. 977 C. civ., context în care obligația cuprinsă la pct. 4 din C. a fost asumată de ambele părți, neavând relevanță Decizia nr. 85/1999 a Curții de Apel Suceava din moment ce convenția a fost încheiată ulterior, în anul 2004. Nu s-a primit critica ce a vizat nemotivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, considerându-se a fost respinsă ca urmare a admiterii acțiunii principale, iar prin solicitarea pârâtei de a se constata nulitatea sau anularea punctului 4 din C. nu face altceva decât să-și invoce propria culpa.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora susține următoarele: - Convenția încheiată la 11 mai 2004 ar fi avut autonomie aplicativă dacă ar fi fost perfectată anterior Deciziei nr. 85/1999 or, în condițiile în care între cele două acte există interdependență convenția este lovită de nulitate cauza fiind ilicită, contravenind dispozițiilor unei hotărâri judecătorești irevocabile care exclude orice despăgubire. - Hotărârile anterioare sunt date cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., în sensul că este nemotivată cu privire la soluția dată cererii reconvenționale.

Consideră că s-a reținut greșit faptul că actul ce face obiectul judecății ar fi unul valabil numai pentru una dintre părți întrucât valabilitatea unui act juridic profită ambelor părți. - Nu s-a observat că dreptul reclamantei de a cere compensări s-a prescris în raport de data deciziei Curții de Apel Suceava, iar convenția din anul 2004 nu are efect întreruptiv al prescripției dat fiind că, în anul 2004, termenul de 3 ani era deja împlinit. - Nu a fost reținută buna credință pe care a manifestat-o la vânzarea celor 44 de apartamente în anul 1995. - Deși a sesizat instanța cu privire la necesitatea introducerii în cauză a A.V.A.S. București ca garantă pentru evicțiune la încheierea contractului de privatizare din 1996, aceasta nu s-a pronunțat pe cerere.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Astfel, prin actul încheiat la 11 mai 2004 denumit de părți „C.”, părțile au hotărât de comun acord și în mod expres, cu privire la despăgubirile pe care reclamanta SC C.D.H.C. SA trebuie să le primească de la pârâta SC I. SA pentru partea din imobilul situat în Câmpulung Moldovenesc, Calea Bucovinei, vândut unor terțe persoane, în sensul ca, până la data de 31 mai 2004, conducerile celor două societăți să stabilească modul și valoarea compensării. În mod corect s-a reținut de către instanțele anterioare că, actul părților cuprinzând printre altele și clauza enunțată anterior are un caracter independent de orice raport juridic anterior, stabilind drepturi și obligații noi în sarcina ambelor părți.

Nu se poate reține o interdependență, respectiv o legătură de cauzalitate cu Decizia nr. 85/1999 a Curții de Apel Suceava, raportat la data ulterioară a încheierii C.I (anul 2004), aceasta fiind de sine stătătoare, cuprinzând obligația asumată de părți de a stabili modalitatea și valoarea compensării unor datorii reciproce. În mod corect s-a stabilit valabilitatea obligației pe care părțile și-au asumat-o în raport de cerințele art. 969 C. civ., dându-se eficiență prevederilor art. 970 și următoarele C. civ. - Nu poate fi primită nici critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., cât timp instanța apelului a statuat corect că nu se poate reține o nemotivare a sentinței cu privire la respingerea cererii reconvenționale a pârâtei reclamante.

Este adevărat că respingerea cererii reconvenționale a avut la bază admiterea acțiunii principale numai că, instanța de fond analizând valabilitatea C.I prin prisma motivelor de nulitate invocate de pârâta – reclamantă prin cererea reconvențională nu a mai considerat necesar a relua aceeași motivare, în considerentele aceleiași hotărâri. - Nefondată este și critica ce vizează prescrierea dreptului de a cere compensarea în raport de data deciziei nr. 85/1999 a Curții de Apel Suceava, în condițiile în care obiectul acțiunii constă în obligația de „a face”, respectiv de executare a unei obligații asumate prin C. și, în raport de care nu se poate reține ca intervenită prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.

Stabilindu-se asupra caracterului de act distinct a C.I. față de decizia menționată, nu se poate opune excepția de prescriere a dreptului la acțiune întrucât, în raport de data acesteia termenul de 3 ani nu s-a împlinit. Nici celelalte critici nu pot fi luate în considerare, neavând legătură cu cauza dedusă judecății, fiind străine de pricină. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat motiv pentru care va fi respins, ca nefundat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC I. SA Suceava împotriva deciziei nr. 37 din 16 aprilie 2007 a Curții de Apel Suceava ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.