ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 760/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta D.M.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.E.F. și C.C.R. obligarea în solidar a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006 , actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că în perioada 2004 - 2006 a îndeplinit funcția de funcționar public în cadrul Curții de Conturi și că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Contrar acestor dispoziții legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat. Reclamanta a susținut că suspendarea continuă a exercițiului unui drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor constituționale invocând în acest sens dispozițiile art. 41 și 53 din Constituția României. În susținerea cererii formulate au fost anexate înscrisuri și copii acte normative. Prin sentința civilă nr. 1979 din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei D.M.N., a obligat C.C.R.

la plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective. Totodată a obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților către C.C.R. Pentru a pronunța această hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Verificând din oficiu prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada 2001 - 2002 se constată că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. sa fie obligat la alocarea fondurilor către Curtea de Conturi ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementata procedura bugetara si totodată ar pune instituția în imposibilitatea executării acestei hotărâri (decizia finala privind conținutul bugetului nu aparține instituției). Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi cenzurați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie”. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.

În altă ordine de idei, între reclamantă si M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituții în calitate de pârât. Raporturile de muncă sunt între reclamantă pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, Curtea de Conturi fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel, instituție care își elaborează propriul proiect de buget. Pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și art. 312 alin. (2) C. proc.

civ. se va admite recursul și va fi modificată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii față de pârâtul M.E.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței nr. 1079 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul M.E.F. pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2008.