ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 760/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanta D.M.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.E.F. și

C.C.R.

obligarea în solidar a acestora la

plata drepturilor salariale reprezentând

prime de concediu pentru anii

2004 - 2006

, actualizate cu indicele de

inflație până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că

în perioada 2004 - 2006 a îndeplinit

funcția de funcționar public în cadrul Curții de

Conturi și că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul la

plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

Contrar

acestor dispoziții legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a

beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative

s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deși acest drept subzistă și în

prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.

Reclamanta a susținut că suspendarea continuă a

exercițiului unui

drept legal contravine normelor legislației muncii ca și a normelor

constituționale invocând în acest sens dispozițiile art. 41 și 53 din

Constituția României.

În

susținerea cererii formulate au fost anexate înscrisuri și copii acte

normative.

Prin sentința civilă nr. 1979

din 23 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei D.M.N., a obligat C.C.R. la

plata drepturilor bănești reprezentând prime de vacanță pentru anii 2004 - 2006,

actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective. Totodată a

obligat pârâtul M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților

către C.C.R.

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de

funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999.

Verificând din oficiu

prescripția dreptului la acțiunea pentru perioada 2001 - 2002 se constată că

aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de

concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7

alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, tocmai

pronunțarea unei hotărâri prin care M.E.F. sa fie obligat la alocarea

fondurilor către Curtea de Conturi ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002,

prin care este reglementata procedura bugetara si totodată ar pune instituția

în imposibilitatea executării acestei hotărâri (decizia finala privind

conținutul bugetului nu aparține instituției).

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi cenzurați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost

prevăzute de lege.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot

fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare,

elaborate cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie”. Legilor de rectificare

li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția

termenelor din calendarul bugetar.

În

altă ordine de idei, între reclamantă si M.E.F. nu există nici un fel de

raporturi legale

sau contractuale care să

justifice chemarea în judecată a acestei instituții

în calitate de

pârât.

Raporturile

de muncă sunt între reclamantă pe de o parte și instituțiile în care își

desfășoară activitatea pe de altă parte, Curtea de Conturi fiind

ordonatorul principal de credite pentru acesta, de

altfel, instituție care își

elaborează propriul proiect de buget.

Pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată

reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de

către angajator.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și art.

312 alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul și va fi modificată sentința

atacată în sensul respingerii acțiunii față de pârâtul M.E.F.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.E.F. împotriva sentinței nr. 1079 din 23 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul M.E.F. pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2008.