ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 722 din 30 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea reclamanților V.C. și V.D. prin care solicitase obligarea pârâtelor SC L.C. SRL Buzău și SC R. SA București să respecte condițiile necesare pentru folosirea imobilului în care locuiesc părțile, respectiv: să refacă hota colectoare de captare a noxelor și să elimine coșul de fum al centralei, să refacă fonoizolația; să refacă zidul ce desparte blocul de terasă și ghenă; să acopere spărturile făcute în peretele blocului; să blocheze geamul ce se află sub balconul locuinței reclamanților; să interzică utilizarea de utilaje grele și desfășurarea activității pe timp de noapte; să interzică desfășurarea activității de coacere, fierbere și alte activități ce provoacă disconfort.

Până la executarea acestor lucrări reclamanții au solicitat și obligarea pârâtelor la daune cominatorii de 500.000 lei pe zi, cerere respinsă prin aceeași sentință. În esență, s-a reținut că pârâta a închiriat în anul 2000 un spațiu comercial de la SC S. SA (SC R. SA) situat la parterul blocurilor din str. Ion Băieșu, Buzău a cărei destinație a fost schimbată din depozit în laborator cofetărie-patiserie, schimbare efectuată cu acordul A.P. Dacia, la care sunt arondate blocurile și cu obținerea tuturor avizelor și autorizațiilor legale, eliberate de autoritățile competente în domeniu, numărul fiecărei autorizații și aviz fiind menționate și reținute de instanțe.

Reclamanții, pe fondul unor relații personale tensionate cu patronul pârâtei, au formulat mai multe sesizări și reclamații în legătură cu amenajarea și folosirea de către pârâtă a respectivului spațiu comercial și chiar au atacat în justiție legalitatea certificatelor, avizelor și autorizațiilor emise de autorități. Prin sentința nr. 1754 din 20 septembrie 2002 a Tribunalului Buzău, irevocabilă prin decizia nr. 3506 din 3 decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, acțiunea reclamanților din cauza de față prin care au atacat avizele și autorizațiile acordate pârâtei, a fost respinsă, reținându-se că acestea au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale și că prin emiterea lor reclamanții nu au fost vătămați în drepturile lor.

Ulterior, la sesizarea reclamanților, s-au făcut verificări de către reprezentanții I.P.M. Buzău, ai Primăriei și ai D.S.P. și s-a constatat că nivelul zgomotului și a emanațiilor de gaze nu depășesc limitele maxime legale, iar spațiul este folosit de pârâtă conform destinației lui și cu respectarea avizelor și autorizațiilor obținute, nefiind real că s-ar desfășura activități de coacere, fierbere, că s-ar folosi utilaje grele și că s-ar desfășura activitate pe timp de noapte. În consecință, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 806 din 19 noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, iar acțiunea reclamanților a fost admisă astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâta SC L.C. SRL și reclamanții, recursuri admise prin decizia nr. 4282 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, decizia din apel fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare. S-a reținut că deși în cauză au fost două pârâte, din soluția dată de instanța de apel nu rezultă căreia dintre ele îi incumbă sarcina efectuării respectivelor lucrări, dacă au fost ambele pârâte obligate sau numai una dintre ele, așa încât s-a apreciat că s-au încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității în art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Rejudecând apelul în fond după casare, Curtea de Apel Ploieșt, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 173 din 29 iunie 2006, a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul că pârâta SC L.C.

SRL a fost obligată să refacă lucrările astfel cum s-a solicitat prin acțiune, fiind respinsă însă cererea privind plata daunelor cominatorii. Acțiunea formulată împotriva SC R. SA a fost respinsă ca nefondată. S-a reținut în argumentarea acestei soluții că după suplimentarea în apel a raportului de expertiză efectuată la fond, de către același expert, părțile au convenit asupra lucrărilor ce se impun a fi făcute și că SC L.C. SRL a fost de acord să suporte toate aceste cheltuieli. Ulterior pronunțării acestei decizii reclamanții au solicitat instanței de apel completarea dispozitivului deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, cerere admisă în temeiul dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., prin decizia nr. 187 din 6 septembrie 2006, dată în același dosar, în sensul că pârâta a fost obligată să efectueze și lucrările de refacere a fonoizolației, conform pct. 6 și 7 din completarea la raportul de expertiză efectuată de expert R.M.V.

Nemulțumite de aceste decizii au declarat recursuri atât reclamanții cât și pârâta SC L.C. SRL Buzău, recursurile lor vizând însă decizii diferite. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică decizia nr. 173 din 29 iunie 2006 pentru că greșit nu a fost obligată și pârâta SC R. SA la efectuarea acestor lucrări, ea fiind proprietara spațiului, iar pârâta SC L.C. SRL chiriașul utilizator. În cazul când această hotărâre nu este opozabilă și proprietarului, ea rămâne inopozabilă în cazul schimbării chiriașului. Pârâta SC L.C. SRL a declarat recursuri atât împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 cât și împotriva deciziei completatoare nr. 187 din 6 septembrie 2006, solicitând modificarea lor pentru netemeinicie și nelegalitate.

În recursul declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., recurenta critică această decizie susținând, în esență, că ea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că trebuiau identificate în concret lucrările necesar a fi efectuate și că ar fi trebuit stabilit dacă activitatea desfășurată de ea provoacă sau nu disconfort reclamanților. De asemenea, prin soluția dată, instanța și-a depășit atribuțiile, substituindu-se organelor administrative care au emis avize și autorizații de funcționare care sunt valabile și validate printr-o hotărâre judecătorească, iar lucrările dispuse prin noua hotărâre impun emiterea unor noi avize și autorizații.

Hotărârea recurată nu a răspuns tuturor apărărilor părților, motivând contradictoriu și insuficient soluția dată, argumentată doar în temeiul unui supliment la expertiză efectuat de același expert de la fond, pe care ea l-a contestat pentru subiectivism, acest supliment fiind făcut fără citarea sa. Ca temei de nelegalitate recurenta apreciază că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut de către reclamanți, respectiv cele privind izolația fonică, centrala ce încălzește spațiul și programul de lucru, ea opunându-se la 14 aprilie 2006 la precizarea acțiunii reclamanților sub acest aspect. Dispunând noi lucrări pentru care sunt necesare noi autorizații și avize, instanța a încălcat autoritatea lucrului judecat, sentința nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, care a statuat legalitatea și valabilitatea avizelor și autorizațiilor anterioare.

În final, critică această decizie pentru că ea este lipsită de temei legal, instanța de apel reținând răspunderea ei delictuală, deși nu s-a dovedit cu certitudine prejudiciul creat și întinderea lui, iar măsurile dispuse de instanță nefiind argumentate pe vreun temei legal. Și sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta critică decizia din apel, ea fiind greșit obligată la suportarea celor din recursul anterior câtă vreme și recursul său a fost admis. În recursul declarat împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006 pârâta invocă necitarea celeilalte pârâte SC R. SA la sediul indicat, fiind citată numai la sediul său din Buzău, faptul că instanța ar fi trebuit să se pronunțe prin încheiere și nu prin decizie, că s-a pronunțat asupra unor lucrări care necesită noi avize și autorizații și că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 281 2 C. proc.

civ., deoarece nu exista neconcordanță între minută și dispozitiv, motiv pentru care cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea la aceste recursuri, reclamanții au solicitat respingerea lor ca nefondate. Recursul reclamanților urmează a se constata ca tardiv declarat. Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate. În speță, reclamanților le-a fost comunicată decizia nr. 173/2006 la 7 iulie 2006 iar recursul a fost declarat la 26 iulie 2007, deci cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., motiv pentru care recursul lor urmează a fi respins ca tardiv formulat.

Recursul pârâtei declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta: Instanța de apel și-a argumentat soluția pe completarea la raportul de expertiză efectuat de R.M.V., expert care efectuase o expertiză și la fond, fiind de altfel singurul specialist în probleme de mediu de pe lista experților și a cărei lucrare nu a fost validată de instanță întrucât măsurătorile efectuate de acest expert s-au făcut cu încălcarea normelor legale. În apel expertul a stabilit ce lucrări incumbă fiecărei părți, după cum i-a solicitat instanța, acest expert pronunțându-se asupra efectuării unor lucrări în construcții, deși era specialist în mediu. Concluziile la care a ajuns expertul pe aspectul noxelor și zgomotului au fost contrare buletinelor de analiză nr. 4742 din 9 noiembrie 2003, nr. 67-64 din 24 aprilie 2003 emise de D.S.P.

– S.S.S.P.M.P.L. Buzău (pentru zgomot) și buletinului de analiză nr. 154 din 26 mai 2003 emis de SC L. SRL Ploiești, care au stabilit că zgomotul, gazele și fumul produs se încadrează în limitele legale. Instanța de apel își argumentează soluția pe poziția pârâtei exprimată în procesul-verbal din 17 martie 2006 anexat completării raportului de expertiză, însă acest proces-verbal nu probează că prin activitatea sa pârâta ar fi depășit limitele legale de noxe și zgomot, menționându-se la pct. 8 că urmează a se face măsurători de către organele abilitate cu un aparat verificat metrologic, respectiv de către A.P.M. Ori, în raportul de expertiză expertul propune soluții tehnice ce vizează latura constructivă a clădirii, fără însă a avea specialitatea necesară.

Așa cum rezultă și din sentința nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, pârâta a schimbat destinația spațiului comercial situat la parterul blocurilor, cu avizele și autorizațiile legale, eliberate de autorități competente în domeniu, iar ulterior, controalele efectuate de aceste autorități, au concluzionat că activitatea se desfășoară cu respectarea acestora, iar amenajarea spațiului s-a făcut conform certificatului de urbanism nr. 747/13579 din 28 iunie 2000, a acordului de mediu nr. 498 din 7 august 2000 și a autorizației de construire nr. 295 din 1 septembrie 2000. A dispune noi lucrări de amenajare presupune a se încălca aceste autorizații și avize, soluția instanței fiind în contradicție cu rezultatul buletinelor de analiză de specialitate și al controalelor efectuate de autoritățile sesizate de reclamanți, ea bazându-se doar pe o probă (expertiză) efectuată de o persoană ce nu avea specialitatea necesară pentru a se pronunța dacă s-au respectat sau nu avizele și autorizațiile obținute de pârâtă.

Sub aceste aspecte criticile recurentei pârâte sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. De asemenea, este întemeiată și critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii recurate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) instanța de apel neargumentându-și în drept soluția dată sau dispozițiile legale încălcate de pârâtă. Curtea apreciază însă ca nefondate criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și că instanța nu s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare nr. 4282/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, deoarece, din considerentele acestei decizii nu rezultă că instanța de recurs a avut în vedere și alte aspecte decât cea a individualizării pârâtelor.

Nu poate fi primită nici critica privind acordarea a mai mult decât s-a cerut deoarece refacerea izolației fonice, interzicerea lucrului pe timp de noapte și eliminarea coșului de fum al centralei, au fost petite în acțiunea reclamanților. În consecință, recursul pârâtei este întemeiat urmând a fi admis iar decizia 173/2006 modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamanților, urmând a fi menținută ca temeinică și legală sentința de fond. Cât privește recursul declarat împotriva deciziei completatoare a dispozitivului deciziei nr. 173/2006 curtea, având în vedere soluția dată în recursul declarat împotriva deciziei nr. 173/2006, urmează să-l admită și să respingă cererea reclamanților apelanți în completarea dispozitivului acestei decizii, apelul acestora fiind respins, în recursul declarat împotriva deciziei nr. 173/2006.

Întrucât recurenta pârâtă a solicitat cheltuielile efectuate în recurs, curtea urmează să oblige pe reclamanți la 435 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această etapă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul reclamanților V.D. și V.C., declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca tardiv formulat. Admite recursul pârâtei SC L.C. SRL Buzău declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamanților declarat împotriva sentinței nr. 722 din 8 iunie 2004 a Tribunalului Buzău. Admite recursul aceleiași pârâte declarat împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006, a Curții de Apel Ploiești, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamanților apelanți. Obligă reclamanții la 435 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2007.