ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 722 din 30

iunie 2004 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios

administrativ, a fost respinsă acțiunea reclamanților V.C. și V.D. prin care solicitase

obligarea pârâtelor SC L.C. SRL Buzău și SC R. SA București să respecte

condițiile necesare pentru folosirea imobilului în care locuiesc părțile,

respectiv: să refacă hota colectoare de captare a noxelor și să elimine coșul

de fum al centralei, să refacă fonoizolația; să refacă zidul ce desparte blocul

de terasă și ghenă; să acopere spărturile făcute în peretele blocului; să

blocheze geamul ce se află sub balconul locuinței reclamanților; să interzică

utilizarea de utilaje grele și desfășurarea activității pe timp de noapte; să

interzică desfășurarea activității de coacere, fierbere și alte activități ce

provoacă disconfort.

Până la executarea acestor

lucrări reclamanții au solicitat și obligarea pârâtelor la daune cominatorii de

500.000 lei pe zi, cerere respinsă prin aceeași sentință.

În esență, s-a reținut că

pârâta a închiriat în anul 2000 un spațiu comercial de la SC S. SA (SC R. SA)

situat la parterul blocurilor din str. Ion Băieșu, Buzău a cărei destinație a

fost schimbată din depozit în laborator cofetărie-patiserie, schimbare

efectuată cu acordul A.P. Dacia, la care sunt arondate blocurile și cu

obținerea tuturor avizelor și autorizațiilor legale, eliberate de autoritățile

competente în domeniu, numărul fiecărei autorizații și aviz fiind menționate și

reținute de instanțe.

Reclamanții, pe fondul unor

relații personale tensionate cu patronul pârâtei, au formulat mai multe

sesizări și reclamații în legătură cu amenajarea și folosirea de către pârâtă a

respectivului spațiu comercial și chiar au atacat în justiție legalitatea

certificatelor, avizelor și autorizațiilor emise de autorități.

Prin sentința nr. 1754 din 20

septembrie 2002 a Tribunalului Buzău, irevocabilă prin decizia nr. 3506 din 3

decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, acțiunea reclamanților din cauza de

față prin care au atacat avizele și autorizațiile acordate pârâtei, a fost

respinsă, reținându-se că acestea au fost emise cu respectarea dispozițiilor

legale și că prin emiterea lor reclamanții nu au fost vătămați în drepturile

lor.

Ulterior, la sesizarea

reclamanților, s-au făcut verificări de către reprezentanții I.P.M. Buzău, ai

Primăriei și ai D.S.P. și s-a constatat că nivelul zgomotului și a emanațiilor

de gaze nu depășesc limitele maxime legale, iar spațiul este folosit de pârâtă

conform destinației lui și cu respectarea avizelor și autorizațiilor obținute,

nefiind real că s-ar desfășura activități de coacere, fierbere, că s-ar folosi

utilaje grele și că s-ar desfășura activitate pe timp de noapte.

În consecință, acțiunea

reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 806 din 19

noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, iar acțiunea reclamanților a fost

admisă astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri pârâta SC L.C. SRL și reclamanții, recursuri admise prin

decizia nr. 4282 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială, decizia din apel fiind casată iar cauza trimisă spre

rejudecare.

S-a reținut că deși în cauză

au fost două pârâte, din soluția dată de instanța de apel nu rezultă căreia

dintre ele îi incumbă sarcina efectuării respectivelor lucrări, dacă au fost

ambele pârâte obligate sau numai una dintre ele, așa încât s-a apreciat că s-au

încălcat normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității în art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

Rejudecând apelul în fond

după casare, Curtea de Apel Ploieșt, secția comercială și de contencios

administrativ, prin decizia nr. 173 din 29 iunie 2006, a admis apelul

reclamanților și a schimbat în tot sentința tribunalului în sensul că pârâta SC

L.C. SRL a fost obligată să refacă lucrările astfel cum s-a solicitat prin

acțiune, fiind respinsă însă cererea privind plata daunelor cominatorii.

Acțiunea formulată împotriva

SC R. SA a fost respinsă ca nefondată.

S-a reținut în argumentarea

acestei soluții că după suplimentarea în apel a raportului de expertiză

efectuată la fond, de către același expert, părțile au convenit asupra

lucrărilor ce se impun a fi făcute și că SC L.C. SRL a fost de acord să suporte

toate aceste cheltuieli.

Ulterior pronunțării acestei

decizii reclamanții au solicitat instanței de apel completarea dispozitivului

deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, cerere admisă în temeiul dispozițiilor art.

281

2

C. proc. civ., prin decizia nr. 187 din 6 septembrie 2006, dată

în același dosar, în sensul că pârâta a fost obligată să efectueze și lucrările

de refacere a fonoizolației, conform pct. 6 și 7 din completarea la raportul de

expertiză efectuată de expert R.M.V.

Nemulțumite de aceste

decizii au declarat recursuri atât reclamanții cât și pârâta SC L.C. SRL Buzău,

recursurile lor vizând însă decizii diferite.

În recursul lor, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică decizia nr. 173

din 29 iunie 2006 pentru că greșit nu a fost obligată și pârâta SC R. SA la

efectuarea acestor lucrări, ea fiind proprietara spațiului, iar pârâta SC L.C. SRL

chiriașul utilizator.

În cazul când această

hotărâre nu este opozabilă și proprietarului, ea rămâne inopozabilă în cazul

schimbării chiriașului.

Pârâta SC L.C. SRL a

declarat recursuri atât împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 cât și

împotriva deciziei completatoare nr. 187 din 6 septembrie 2006, solicitând

modificarea lor pentru netemeinicie și nelegalitate.

În recursul declarat împotriva

deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 5,

6, 7, 8, 9 C. proc. civ., recurenta critică această decizie susținând, în

esență, că ea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

în sensul că trebuiau identificate în concret lucrările necesar a fi efectuate

și că ar fi trebuit stabilit dacă activitatea desfășurată de ea provoacă sau nu

disconfort reclamanților.

De asemenea, prin soluția

dată, instanța și-a depășit atribuțiile, substituindu-se organelor

administrative care au emis avize și autorizații de funcționare care sunt

valabile și validate printr-o hotărâre judecătorească, iar lucrările dispuse

prin noua hotărâre impun emiterea unor noi avize și autorizații.

Hotărârea recurată nu a

răspuns tuturor apărărilor părților, motivând contradictoriu și insuficient

soluția dată, argumentată doar în temeiul unui supliment la expertiză efectuat

de același expert de la fond, pe care ea l-a contestat pentru subiectivism,

acest supliment fiind făcut fără citarea sa.

Ca temei de nelegalitate

recurenta apreciază că instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut de către

reclamanți, respectiv cele privind izolația fonică, centrala ce încălzește

spațiul și programul de lucru, ea opunându-se la 14 aprilie 2006 la precizarea

acțiunii reclamanților sub acest aspect.

Dispunând noi lucrări pentru

care sunt necesare noi autorizații și avize, instanța a încălcat autoritatea

lucrului judecat, sentința nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, care a statuat

legalitatea și valabilitatea avizelor și autorizațiilor anterioare.

În final, critică această

decizie pentru că ea este lipsită de temei legal, instanța de apel reținând

răspunderea ei delictuală, deși nu s-a dovedit cu certitudine prejudiciul creat

și întinderea lui, iar măsurile dispuse de instanță nefiind argumentate pe

vreun temei legal.

Și sub aspectul

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta critică decizia din

apel, ea fiind greșit obligată la suportarea celor din recursul anterior câtă

vreme și recursul său a fost admis.

În recursul declarat

împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006 pârâta invocă necitarea

celeilalte pârâte SC R. SA la sediul indicat, fiind citată numai la sediul său

din Buzău, faptul că instanța ar fi trebuit să se pronunțe prin încheiere și nu

prin decizie, că s-a pronunțat asupra unor lucrări care necesită noi avize și

autorizații și că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 281

2

C. proc.

civ., deoarece nu exista neconcordanță între minută și dispozitiv, motiv pentru

care cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea la aceste

recursuri, reclamanții au solicitat respingerea lor ca nefondate.

Recursul reclamanților

urmează a se constata ca tardiv declarat.

Potrivit dispozițiilor art. 301

C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii

recurate.

În speță, reclamanților le-a

fost comunicată decizia nr. 173/2006 la 7 iulie 2006 iar recursul a fost

declarat la 26 iulie 2007, deci cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 301

C. proc. civ., motiv pentru care recursul lor urmează a fi respins ca tardiv

formulat.

Recursul pârâtei declarat

împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006 este întemeiat pentru

considerentele ce se vor arăta:

Instanța de apel și-a

argumentat soluția pe completarea la raportul de expertiză efectuat de R.M.V.,

expert care efectuase o expertiză și la fond, fiind de altfel singurul

specialist în probleme de mediu de pe lista experților și a cărei lucrare nu a

fost validată de instanță întrucât măsurătorile efectuate de acest expert s-au

făcut cu încălcarea normelor legale.

În apel expertul a stabilit

ce lucrări incumbă fiecărei părți, după cum i-a solicitat instanța, acest

expert pronunțându-se asupra efectuării unor lucrări în construcții, deși era

specialist în mediu.

Concluziile la care a ajuns

expertul pe aspectul noxelor și zgomotului au fost contrare buletinelor de

analiză nr. 4742 din 9 noiembrie 2003, nr. 67-64 din 24 aprilie 2003 emise de D.S.P.

– S.S.S.P.M.P.L. Buzău (pentru zgomot) și buletinului de analiză nr. 154 din 26

mai 2003 emis de SC L. SRL Ploiești, care au stabilit că zgomotul, gazele și

fumul produs se încadrează în limitele legale.

Instanța de apel își

argumentează soluția pe poziția pârâtei exprimată în procesul-verbal din 17

martie 2006 anexat completării raportului de expertiză, însă acest

proces-verbal nu probează că prin activitatea sa pârâta ar fi depășit limitele

legale de noxe și zgomot, menționându-se la pct. 8 că urmează a se face

măsurători de către organele abilitate cu un aparat verificat metrologic,

respectiv de către A.P.M.

Ori, în raportul de

expertiză expertul propune soluții tehnice ce vizează latura constructivă a

clădirii, fără însă a avea specialitatea necesară.

Așa cum rezultă și din

sentința nr. 1754/2002 a Tribunalului Buzău, pârâta a schimbat destinația

spațiului comercial situat la parterul blocurilor, cu avizele și autorizațiile

legale, eliberate de autorități competente în domeniu, iar ulterior,

controalele efectuate de aceste autorități, au concluzionat că activitatea se

desfășoară cu respectarea acestora, iar amenajarea spațiului s-a făcut conform

certificatului de urbanism nr. 747/13579 din 28 iunie 2000, a acordului de

mediu nr. 498 din 7 august 2000 și a autorizației de construire nr. 295 din 1

septembrie 2000.

A dispune noi lucrări de

amenajare presupune a se încălca aceste autorizații și avize, soluția instanței

fiind în contradicție cu rezultatul buletinelor de analiză de specialitate și

al controalelor efectuate de autoritățile sesizate de reclamanți, ea bazându-se

doar pe o probă (expertiză) efectuată de o persoană ce nu avea specialitatea

necesară pentru a se pronunța dacă s-au respectat sau nu avizele și

autorizațiile obținute de pârâtă.

Sub aceste aspecte criticile

recurentei pârâte sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

De asemenea, este întemeiată

și critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii recurate (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.) instanța de apel neargumentându-și în drept soluția dată sau

dispozițiile legale încălcate de pârâtă.

Curtea apreciază însă ca

nefondate criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ. și că instanța nu s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare

nr. 4282/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

deoarece, din considerentele acestei decizii nu rezultă că instanța de recurs a

avut în vedere și alte aspecte decât cea a individualizării pârâtelor.

Nu poate fi primită nici

critica privind acordarea a mai mult decât s-a cerut deoarece refacerea

izolației fonice, interzicerea lucrului pe timp de noapte și eliminarea coșului

de fum al centralei, au fost petite în acțiunea reclamanților.

În consecință, recursul

pârâtei este întemeiat urmând a fi admis iar decizia 173/2006 modificată în

sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamanților, urmând a fi menținută

ca temeinică și legală sentința de fond.

Cât privește recursul

declarat împotriva deciziei completatoare a dispozitivului deciziei nr. 173/2006

curtea, având în vedere soluția dată în recursul declarat împotriva deciziei nr.

173/2006, urmează să-l admită și să respingă cererea reclamanților apelanți în

completarea dispozitivului acestei decizii, apelul acestora fiind respins, în

recursul declarat împotriva deciziei nr. 173/2006.

Întrucât recurenta pârâtă a

solicitat cheltuielile efectuate în recurs, curtea urmează să oblige pe

reclamanți la 435 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această etapă

procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

reclamanților V.D. și V.C., declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie

2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, ca tardiv formulat.

Admite recursul pârâtei SC L.C.

SRL Buzău declarat împotriva deciziei nr. 173 din 29 iunie 2006, pe care o

modifică în sensul că respinge apelul reclamanților declarat împotriva

sentinței nr. 722 din 8 iunie 2004 a Tribunalului Buzău.

Admite recursul aceleiași

pârâte declarat împotriva deciziei nr. 187 din 6 septembrie 2006, a Curții de

Apel Ploiești, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamanților

apelanți.

Obligă reclamanții la 435

lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2007.