ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6039/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2007, reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidatorii judiciari M.R.O.L.J.S. Iași și L.D.E.G.I. Iași, a chemat în judecată pe pârâții Z.L.A., A.P., C.L., SC C. SRL Vaslui și SC E.C.F. SRL Vaslui pentru a fi obligați în solidar la plata sumei de 15.287,31 lei, reprezentând prejudiciu produs societății falite și dobânda legală calculată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 9/2000, sumă ce s-a solicitat a fi actualizată la data efectuării plății.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că se află în lichidare judiciară și că prin încheierea din 30 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 69/RJF/1997, judecătorul sindic a dispus, urmare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, declanșarea procedurilor pentru recuperarea creanțelor datorate societății, prin formularea acțiunilor de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea societății în condițiile codului muncii, precum și a celor în atragerea răspunderii persoanelor din conducerea societății și din vina cărora a fost prejudiciată societatea, în conformitate cu prevederile art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

S-a arătat că din raportul de expertiză menționat, rezultă că societății i-a fost adus un prejudiciu de 11.930,67 lei, prin casări nejustificate de materii, materiale produse finite și ambalaje și că răspunzători de acest prejudiciu sunt șeful serviciului financiar, managerul societății și cenzorii societății, motiv pentru care a solicitat admiterea cererii. Prin sentința civilă nr. 1098 din 4 octombrie 2007, Tribunalul Vaslui a respins excepția de inadmisibilitate a cererii introductive și constatând necompetența sa materială a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

Tribunalul a reținut natura complexă a litigiului dedus judecății, determinat de pretențiile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 270 CM pentru atragerea răspunderii patrimoniale a salariaților societății și, respectiv, prevederile Legii nr. 31/1990 pentru obligarea membrilor din organele de conducere ale societății, ceea ce a determinat constatarea incidenței în cauză a unor norme juridice care atrag competențe materiale diferite. Și, în raport de prevederile art. 166 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului, ca și de valoarea prejudiciului pretins care se situează sub plafonul de 500.000 lei, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., a declinat competența materială de soluționare a pricinii, în favoarea Judecătoriei Vaslui. Astfel sesizată, Judecătoria Vaslui, prin sentința civilă nr. 448 din 1 februarie 2008, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui și a sesizat Curtea de Apel pentru soluționarea conflictului negativ de competență. S-a reținut că în raport de principiul disponibilității procesuale care înseamnă, printre altele și determinarea cadrului procesual și care, în speță, a fost întemeiat, cât privește fundamentul juridic al pretenției dedusă judecății, pe dispozițiile art. 270 C. muncii, competența materială în primă instanță, revine tribunalului, ca instanță de drept comun în această materie.

Soluționând conflictul negativ de competență ivit între cele două instanțe, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 11 din 25 martie 2008, a stabilit competența de soluționare a acțiunii reclamantei în favoarea Tribunalului Vaslui, complet specializat conflicte de muncă. S-a reținut că, în raport de temeiul juridic indicat al cererii de chemare în judecată, art. 270 CM, competența aparține, în conformitate cu prevederile art. 248 CM și art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., tribunalului, în favoarea căreia s-a stabilit competența de soluționare a pricinii. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul A.P., criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susținut că în raport de pretențiile corecte deduse judecății și în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc. civ., care permit instanței, în cazul indicării unui text de lege ce nu are aplicabilitate în speță, să recalifice cererea și să motiveze hotărârea pe temeiul dispozițiilor legale aplicabile cauzei în speță, acțiunea promovată nu se poate întemeia pe dispozițiile reținute de instanța de apel, ci pe prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale coroborat cu art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. S-a arătat că aceasta decurge din natura pretențiilor deduse judecății, constând în prejudiciu produs societății aflate în faliment prin faptele indicate ca temei al răspunderii reglementate de textele legale sus evocate cauzate de aceiași pârâți care au avut calitatea indicată.

În speță nu se poate reține că cererea dedusă judecății ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 270 CM, în condițiile în care între părți nu au existat raporturile juridice cerute de această lege pentru a putea fi atrasă aplicarea sa și raportului juridic procesual. Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: Declanșarea litigiului dedus judecății, a fost determinată de măsurile dispuse prin încheierea din 30 noiembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 69/RJF/1997 al Tribunalului Vaslui de către judecătorul-sindic desemnat cu lichidarea judiciară a SC M. SA Vaslui.

În acest sens s-a dispus lichidatorilor judiciari ca, în raport de constatările expertizei contabile efectuate în cauză și care a constatat existența unui prejudiciu produs societății falite de persoanele anume indicate în cuprinsul lucrării, să formuleze acțiuni pentru atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea societății aflate în faliment, sens în care au fost indicate prevederile CM și art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară, cu referire la persoanele care au deținut funcții de conducere în cadrul societății debitoare. În îndeplinirea dispoziției arătate, prin cererea dedusă judecății, lichidatorul judiciar al societății aflate în faliment a solicitat obligarea pârâților, persoane fizice din conducerea societății și cenzorii persoane juridice, la plata contravalorii prejudiciului creat societății, rezultat din exercitarea defectuoasă a atribuțiilor pe care le aveau în cadrul societății falite.

Or, deși cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 270-272 CM, care reglementează răspunderea salariaților pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor, este de subliniat că, dând eficiență absolută acestei calificări juridice, instanța de control judiciar a apreciat greșit că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile normele actului normativ arătat, invocat ca temei al cererii introductive. Este adevărat, principiul disponibilității procesuale, consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. determină judecarea pricinii în cadrul procesual fixat de reclamant însă aceasta nu înseamnă absolutizarea acestui principiu și judecarea cauzei cu încălcarea normelor de competență materială exclusivă, norme legale imperative.

În acest sens, se reține că principiul disponibilității procesuale se află într-o strânsă corelație cu principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care vizează determinarea adevărului „pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice”, pentru realizarea acestei finalități instanțele având obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă. O componentă a acestui principiu o constituie și prevederile art. 84 C. proc. civ. invocate de instanțe și de recurent, dispoziții cu semnificații particulare pe plan procesual și care instituie obligația ce revine instanței de a soluționa cererea în raport cu conținutul său și de scopul urmărit de parte și nu de titulatura dată acesteia.

Caracterizarea acțiunii o face instanța și nu partea care a introdus-o, proces în care, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție. Or, așa cum s-a arătat mai sus prezentul litigiu a fost generat de măsurile dispuse de judecătorul sindic pentru reîntregirea patrimoniului societății falite în scopul îndestulării creditorilor săi, prin declanșarea procedurilor specifice recuperării prejudiciului de la persoanele din conducerea societății debitoare și considerate a fi răspunzătoare de producerea acestuia.

Prin urmare, determinarea scopului și finalității litigiului supus dezbaterii judiciare, ca și determinarea naturii raporturilor juridice dintre societate falită și persoanele din conducerea sa, constituie elemente determinante în corecta calificare a acțiunii dedusă judecății cu consecințe pe plan procesual. Or, răspunderea persoanelor chemate în judecată se grefează pe regulile mandatului potrivit prescripțiilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fiind irelevantă în această operațiune și încheierea unor contracte de muncă cu societatea. În acest sens sunt dispozițiile art. 166 din Legea nr. 31/1990 și art. 153 13 din aceeași lege cu referire la art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Ca urmare, prezentului litigiu și având în vedere finalitatea procedurii judiciare, recuperarea prejudiciului și întregirea patrimoniului debitoarei, îi sunt aplicabile, având în vedere starea de faliment a societății comerciale, normele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cauza fiind deci de competența instanței desemnate de dispozițiile art. 11 din aceeași lege. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus va fi admis în limitele dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul A.P. împotriva sentinței nr. 11 din 25 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale. Casează în parte decizia atacată, în sensul că înlătură din dispozitivul deciziei mențiunea privind soluționarea litigiului de un complet specializat în conflicte de muncă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2008.