ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6039/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 mai 2007, reclamanta SC M. SA Vaslui prin lichidatorii judiciari

M.R.O.L.J.S. Iași și L.D.E.G.I. Iași, a chemat în judecată pe pârâții Z.L.A.,

A.P., C.L., SC C. SRL Vaslui și SC E.C.F. SRL Vaslui pentru a fi obligați în

solidar la plata sumei de 15.287,31 lei, reprezentând prejudiciu produs

societății falite și dobânda legală calculată în conformitate cu prevederile

O.G. nr. 9/2000, sumă ce s-a solicitat a fi actualizată la data efectuării

plății.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că se află în lichidare judiciară și că prin încheierea din 30 noiembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 69/RJF/1997, judecătorul sindic a dispus,

urmare a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, declanșarea procedurilor

pentru recuperarea creanțelor datorate societății, prin formularea acțiunilor

de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea

societății în condițiile codului muncii, precum și a celor în atragerea

răspunderii persoanelor din conducerea societății și din vina cărora a fost

prejudiciată societatea, în conformitate cu prevederile art. 137 din Legea nr.

64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

S-a arătat că din raportul de

expertiză menționat, rezultă că societății i-a fost adus un prejudiciu de

11.930,67 lei, prin casări nejustificate de materii, materiale produse finite

și ambalaje și că răspunzători de acest prejudiciu sunt șeful serviciului

financiar, managerul societății și cenzorii societății, motiv pentru care a

solicitat admiterea cererii.

Prin sentința civilă nr. 1098 din 4

octombrie 2007, Tribunalul Vaslui a respins excepția de inadmisibilitate a

cererii introductive și constatând necompetența sa materială a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

Tribunalul a reținut natura complexă

a litigiului dedus judecății, determinat de pretențiile reclamantei întemeiate

pe dispozițiile art. 270 CM pentru atragerea răspunderii patrimoniale a

salariaților societății și, respectiv, prevederile Legii nr. 31/1990 pentru

obligarea membrilor din organele de conducere ale societății, ceea ce a

determinat constatarea incidenței în cauză a unor norme juridice care atrag

competențe materiale diferite.

Și, în raport de prevederile art.

166 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că întinderea și efectele

răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului, ca și de

valoarea prejudiciului pretins care se situează sub plafonul de 500.000 lei, în

temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., a declinat competența materială de

soluționare a pricinii, în favoarea Judecătoriei Vaslui.

Astfel sesizată, Judecătoria Vaslui,

prin sentința civilă nr. 448 din 1 februarie 2008, a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui și a sesizat Curtea de Apel

pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

S-a reținut că în raport de

principiul disponibilității procesuale care înseamnă, printre altele și

determinarea cadrului procesual și care, în speță, a fost întemeiat, cât

privește fundamentul juridic al pretenției dedusă judecății, pe dispozițiile

art. 270 C. muncii, competența materială în primă instanță, revine

tribunalului, ca instanță de drept comun în această materie.

Soluționând conflictul negativ de

competență ivit între cele două instanțe, Curtea de Apel Iași, secția litigii

de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 11 din 25 martie 2008, a

stabilit competența de soluționare a acțiunii reclamantei în favoarea

Tribunalului Vaslui, complet specializat conflicte de muncă.

S-a reținut că, în raport de temeiul

juridic indicat al cererii de chemare în judecată, art. 270 CM, competența

aparține, în conformitate cu prevederile art. 248 CM și art. 2 pct. 1 lit. c)

C. proc. civ., tribunalului, în favoarea căreia s-a stabilit competența de

soluționare a pricinii.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul A.P., criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au

fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, pârâtul a susținut că în raport de pretențiile corecte deduse judecății

și în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc. civ., care permit

instanței, în cazul indicării unui text de lege ce nu are aplicabilitate în

speță, să recalifice cererea și să motiveze hotărârea pe temeiul dispozițiilor

legale aplicabile cauzei în speță, acțiunea promovată nu se poate întemeia pe

dispozițiile reținute de instanța de apel, ci pe prevederile art. 155 alin. (1)

din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale coroborat cu art. 138

alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

S-a arătat că aceasta decurge din

natura pretențiilor deduse judecății, constând în prejudiciu produs societății

aflate în faliment prin faptele indicate ca temei al răspunderii reglementate

de textele legale sus evocate cauzate de aceiași pârâți care au avut calitatea

indicată.

În speță nu se poate reține că

cererea dedusă judecății ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 270 CM, în

condițiile în care între părți nu au existat raporturile juridice cerute de

această lege pentru a putea fi atrasă aplicarea sa și raportului juridic

procesual.

Recursul este fondat, potrivit

considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Declanșarea litigiului dedus judecății,

a fost determinată de măsurile dispuse prin încheierea din 30 noiembrie 2005

pronunțată în dosarul nr. 69/RJF/1997 al Tribunalului Vaslui de către

judecătorul-sindic desemnat cu lichidarea judiciară a SC M. SA Vaslui.

În acest sens s-a dispus lichidatorilor

judiciari ca, în raport de constatările expertizei contabile efectuate în cauză

și care a constatat existența unui prejudiciu produs societății falite de

persoanele anume indicate în cuprinsul lucrării, să formuleze acțiuni pentru

atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor vinovate de prejudicierea

societății aflate în faliment, sens în care au fost indicate prevederile CM și

art. 137 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară,

cu referire la persoanele care au deținut funcții de conducere în cadrul

societății debitoare.

În îndeplinirea dispoziției arătate,

prin cererea dedusă judecății, lichidatorul judiciar al societății aflate în

faliment a solicitat obligarea pârâților, persoane fizice din conducerea

societății și cenzorii persoane juridice, la plata contravalorii prejudiciului

creat societății, rezultat din exercitarea defectuoasă a atribuțiilor pe care

le aveau în cadrul societății falite.

Or, deși cererea a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 270-272 CM, care reglementează răspunderea

salariaților pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în

legătură cu munca lor, este de subliniat că, dând eficiență absolută acestei

calificări juridice, instanța de control judiciar a apreciat greșit că

raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile normele actului normativ

arătat, invocat ca temei al cererii introductive.

Este adevărat, principiul

disponibilității procesuale, consacrat de prevederile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. determină judecarea pricinii în cadrul procesual fixat de reclamant

însă aceasta nu înseamnă absolutizarea acestui principiu și judecarea cauzei cu

încălcarea normelor de competență materială exclusivă, norme legale imperative.

În acest sens, se reține că

principiul disponibilității procesuale se află într-o strânsă corelație cu

principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 129

alin. (5) C. proc. civ., care vizează determinarea adevărului „pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri legale și temeinice”, pentru realizarea acestei finalități

instanțele având obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă.

O componentă a acestui principiu o

constituie și prevederile art. 84 C. proc. civ. invocate de instanțe și de

recurent, dispoziții cu semnificații particulare pe plan procesual și care

instituie obligația ce revine instanței de a soluționa cererea în raport cu

conținutul său și de scopul urmărit de parte și nu de titulatura dată acesteia.

Caracterizarea acțiunii o face

instanța și nu partea care a introdus-o, proces în care, instanța nu trebuie să

se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după

cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura

dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție.

Or, așa cum s-a arătat mai sus

prezentul litigiu a fost generat de măsurile dispuse de judecătorul sindic

pentru reîntregirea patrimoniului societății falite în scopul îndestulării

creditorilor săi, prin declanșarea procedurilor specifice recuperării

prejudiciului de la persoanele din conducerea societății debitoare și

considerate a fi răspunzătoare de producerea acestuia.

Prin urmare, determinarea scopului

și finalității litigiului supus dezbaterii judiciare, ca și determinarea

naturii raporturilor juridice dintre societate falită și persoanele din

conducerea sa, constituie elemente determinante în corecta calificare a

acțiunii dedusă judecății cu consecințe pe plan procesual.

Or, răspunderea persoanelor chemate

în judecată se grefează pe regulile mandatului potrivit prescripțiilor Legii

nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fiind irelevantă în această

operațiune și încheierea unor contracte de muncă cu societatea.

În acest sens sunt dispozițiile art.

166 din Legea nr. 31/1990 și art. 153

13

din aceeași lege cu referire

la art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Ca urmare, prezentului litigiu și

având în vedere finalitatea procedurii judiciare, recuperarea prejudiciului și

întregirea patrimoniului debitoarei, îi sunt aplicabile, având în vedere starea

de faliment a societății comerciale, normele prevăzute de art. 138 din Legea

nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cauza fiind deci de competența

instanței desemnate de dispozițiile art. 11 din aceeași lege.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul dedus va fi admis în limitele dispozitivului

prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

A.P. împotriva sentinței nr. 11 din 25 martie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează în parte decizia atacată, în

sensul că înlătură din dispozitivul deciziei mențiunea privind soluționarea

litigiului de un complet specializat în conflicte de muncă.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2008.