Decizia nr. 1779/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 14 aprilie 2004 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanta SC L.D.P. SA Vaslui a solicitat obligarea pârâților A.G. și B.I. la plata sumei de 1.724.509.333 lei vechi reprezentând daune produse societății în perioada 1999 – 2000, în calitatea pe care o aveau pârâții de manager (A.G.) și respectiv director economic (B.I.), daune constatate prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit urmare raportului comisiei de cenzori din cadrul societății, precum și în baza celor constatate de comisia de control numită de Consiliul Județean Vaslui.

Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, Tribunalul Vaslui prin sentința nr. 167 din 21 februarie 2006 a admis în parte acțiunea introductivă și a obligat pârâții, în solidar la plata sumei de 152.196,63 Ron cu titlu de daune produse reclamantei iar pe pârâtul A.G. și la plata sumei de 19.837,59 Ron cu același titlu. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Iași, secția comercială care prin decizia nr. 96 din 12 octombrie 2006 a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâți și pe fond a respins apelul ca nefondat. Recursul promovat de pârâți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1754 din 10 mai 2007, hotărârea din apel fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Curtea a apreciat că se impune pentru stabilirea prejudiciului și a întinderii acestuia efectuarea unei expertize contabile judiciare în condiții de opozabilitate față de părțile implicate, prin stabilirea de comun acord a obiectivelor acesteia. Celelalte critici care au făcut obiectul motivelor de recurs, referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual active au fost considerate neîntemeiate. În același sens Înalta Curte a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă corect de instanța de apel având în vedere că data și valoarea prejudiciului cerut de reclamantă au fost cunoscute la finele anului 2002 potrivit dovezilor administrate.

În rejudecare, instanța de apel – Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 35 pronunțată la data de 2 iunie 2008, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința pronunțată de tribunal ca primă instanță în sensul că a obligat pe pârâtul A.G. să achite reclamantei suma de 62.732,4 Ron cu titlu daune, a obligat pe pârâtul B.I. cu titlu de daune, la plata sumei de 42.894,8 Ron; a obligat pe pârâți în solidar la plata sumei de 3.112,93 Ron cheltuieli de judecată către reclamantă și a păstrat dispozițiile sentinței referitoare la excepția prescripției dreptului la acțiune. Instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile ale cărei concluzii au fost însușite parțial numai în ce privește cuantumul sumelor ce constituie prejudiciul. Susținerile expertului referitoare la lipsa de culpă a pârâților în antrenarea răspunderii au fost înlăturate, instanța apreciind că expertul și-a depășit atributele făcând aceste aprecieri. Cu privire la culpa pârâților, instanța reține că aceștia, în funcțiile pe care le dețineau, având rol decizional trebuiau să dispună decontarea celor 6 facturi emise de SC C.F. Iași, la scadență; în condițiile în care Consiliul Județean Vaslui a asigurat disponibilitățile bugetare necesare efectuării plăților.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta SC L.D.P. SA și pârâții A.G. și B.I. Recurenta reclamantă a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate și obligarea intimaților în solidar la plata sumei de 152.196,63 Ron și separat obligarea intimatului A.G. și la plata sumei de 19.837,59 lei cu titlu de daune. Recurenta a susținut că diminuarea prejudiciului suferit este rezultatul interpretării greșite a deciziei nr. 317A din 2 iulie 2001, a Curții de Apel Iași, invocând ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. Recurenții pârâți au solicitat prin cererea de recurs, casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel și exonerarea de la plata oricărei sume solicitate de societate cu titlu de prejudicii. Recurenții nu au indicat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, în exercitarea acestei căi extraordinare de atac, dezvoltările din cuprinsul cererii de recurs vizând următoarele aspecte: - instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția de nelegalitate a hotărârii adunării generale a acționarilor societății nr. 22/2002 din 12 noiembrie 2002, care nu cuprinde ordinea de zi și nici o referire la atragerea răspunderii organelor de conducere pentru eventualele prejudicii, fiind încălcate dispozițiile art. 13 lit. i) din actul constitutiv al societății; - pe fondul cauzei – recurenții susțin că în mod greșit s-a reținut durata mandatului pe care l-au avut în cadrul societății până la 31 decembrie 2000, deoarece expertiza contabilă stabilește că recurentul A.G. a îndeplinit funcția de director până la 31 decembrie 2000 iar recurentul B.I. până la 17 aprilie 2002; - cu privire la înlăturarea parțială a concluziilor expertizei contabile, recurenții susțin că aprecierea instanței este fără temei, în condițiile în care expertul a avut ca obiectiv o analiză a situației financiare a societății în perioada de referință indicată de recurentă, iar neplata facturilor verificate nu se datorează refuzului nejustificat ci faptului că societatea în limita disponibilului bănesc avea de acoperit și alte obligații respectiv rate și credite la bănci, datorii la bugetul de stat precum și achitarea cheltuielilor de producție. La data de 20 februarie 2009, recurenții pârâți au depus o notă intitulată „Dezvoltarea motivelor de recurs, prin care au arătat că singurul organ abilitat să constate existența prejudiciului era Curtea de Conturi Vaslui care cu ocazia controlului efectuat nu a stabilit existența vreunui prejudiciu și nu a dispus ca A.G.A. să procedeze la antrenarea răspunderii personale a administratorilor; susțin recurenții totodată că în cauză nu s-a dovedit că penalitățile de întârziere stabilite prin hotărâre judecătorească pentru SC I.C.C.F. au fost executate de creditoare, situație în care societatea reclamantă nu face dovada existenței unui prejudiciu.

Asupra recursurilor Înalta Curte constată următoarele: 5.1. Recursul declarat de recurenta reclamantă va fi anulat ca netimbrat în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Deși recurentei i s-a pus în vedere prin citația emisă pentru primul termen de judecată stabilit în recurs – 20 februarie 2009 să achite cu titlu de taxă judiciare de timbru suma de 2.344 lei și 3 lei timbru judiciar, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumelor datorate, iar la termenul din 5 iunie 2009 a declarat expres că nu înțelege să achite taxa de timbru, situație în care urmează a suporta sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale susmenționate. 5.2. Cu privire la recursul declarat de recurenții pârâți, Curtea apreciază că se impun câteva observații cu caracter general. Dispozițiile cuprinse în codul de procedură civilă Titlul V – Capitolul I referitoare la recurs, privind expres că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9, iar în conformitate cu art. 302 1 C. proc. civ., motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor trebuiesc menționate în cererea de recurs, sau printr-un memoriu separat înăuntrul termenului de recurs, sub sancțiunea nulității. Or recurentele nu respectă întru totul aceste exigențe impuse de textele de lege menționate, criticile formulate nefiind încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât examinarea lor, nu se va face de Curte decât în măsura în care este posibilă, în mod evident, o încadrare într-unul din motivele expres prevăzute la art. 304. Curtea nu este datoare să se substituie părții în conturarea apărărilor sale, deoarece s-ar încălca cerința de imparțialitate care însoțește rolul instanței în desfășurarea procesului civil. 5.3. Sub un al doilea aspect Curtea observă că decizia recurată a fost pronunțată în rejudecare după casarea dispusă de Înalta Curte prin decizia nr. 1745 din 10 mai 2007 pronunțată în recurs în primul ciclu procesual derulat în cauză. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probatorii sunt obligatorii. Cum, prin decizia de casare, excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de recurenții pârâți ca motiv de recurs, cu argumentarea că nu există o hotărâre A.G.A. a societății reclamante prin care să se dispună promovarea unei acțiuni în răspunderea administratorilor și nici dovada din care să rezulte condițiile de adoptare dacă această hotărâre s-a luat, a fost respinsă de instanța de recurs ca neîntemeiată, chestiunea inadmisibilității nu mai poate fi repusă în discuție în actualul recurs. Or, recurentele prin critica vizând nepronunțarea instanței asupra excepției de nelegalitate a Hotărârii A.G.A. nr. 22/2002, reia în mare parte argumentele invocate în susținerea inadmisibilității acțiunii ceea ce nu mai este posibil, soluția instanței de recurs intrând în puterea lucrului judecat. Chiar acceptând teza potrivit căreia aceleiași argumente sunt de natură să susțină o apărare care în drept are alt temei juridic decât excepția inadmisibilității, susținerile recurenților sunt nefondate. Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administrație, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție. Prin urmate nulitatea hotărârii de revocare și atragere a răspunderii nu poate fi cerută nici pe cale de excepție pentru că și în această situație s-ar înfrânge prevederile art. 132 alin. (4) din Legea societăților comerciale. 5.4. Celelalte critici formulate de recurenți cu referire la durata mandatului de administrator și respectiv director economic, și cele vizând conținutul raportului de expertiză, inclusiv cele referitoare la culpa lor în producerea prejudiciului sunt chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului administrat care nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304. Față de cele mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 va anula recursul declarat de recurenta reclamantă ca netimbrat și va respinge ca nefondat recursul recurenților pârâți.