ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

înregistrată la data de 14 aprilie 2004 pe rolul Tribunalului Vaslui,

reclamanta SC L.D.P. SA Vaslui a solicitat obligarea pârâților A.G. și B.I. la

plata sumei de 1.724.509.333 lei vechi reprezentând daune produse societății în

perioada 1999 – 2000, în calitatea pe care o aveau pârâții de manager (A.G.) și

respectiv director economic (B.I.), daune constatate prin raportul de expertiză

extrajudiciară întocmit urmare raportului comisiei de cenzori din cadrul

societății, precum și în baza celor constatate de comisia de control numită de

Consiliul Județean Vaslui.

în cauză, Tribunalul Vaslui prin sentința nr. 167 din 21 februarie 2006 a admis

în parte acțiunea introductivă și a obligat pârâții, în solidar la plata sumei

de 152.196,63 Ron cu titlu de daune produse reclamantei iar pe pârâtul A.G. și

la plata sumei de 19.837,59 Ron cu același titlu.

Sentința

a fost confirmată de Curtea de Apel Iași, secția comercială care prin decizia

nr. 96 din 12 octombrie 2006 a respins excepția lipsei calității procesuale

active invocată de pârâți și pe fond a respins apelul ca nefondat.

Recursul

promovat de pârâți împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 1754 din 10 mai 2007, hotărârea din apel

fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea

a apreciat că se impune pentru stabilirea prejudiciului și a întinderii

acestuia efectuarea unei expertize contabile judiciare în condiții de opozabilitate

față de părțile implicate, prin stabilirea de comun acord a obiectivelor

acesteia.

Celelalte

critici care au făcut obiectul motivelor de recurs, referitoare la excepția

inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual active au fost

considerate neîntemeiate.

În

același sens Înalta Curte a reținut că excepția prescripției dreptului la

acțiune a fost respinsă corect de instanța de apel având în vedere că data și

valoarea prejudiciului cerut de reclamantă au fost cunoscute la finele anului

2002 potrivit dovezilor administrate.

Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 35 pronunțată la data

de 2 iunie 2008, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte

sentința pronunțată de tribunal ca primă instanță în sensul că a obligat pe

pârâtul A.G. să achite reclamantei suma de 62.732,4 Ron cu titlu daune, a

obligat pe pârâtul B.I. cu titlu de daune, la plata sumei de 42.894,8 Ron; a

obligat pe pârâți în solidar la plata sumei de 3.112,93 Ron cheltuieli de

judecată către reclamantă și a păstrat dispozițiile sentinței referitoare la

excepția prescripției dreptului la acțiune.

Instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize

tehnice contabile ale cărei concluzii au fost însușite parțial numai în ce

privește cuantumul sumelor ce constituie prejudiciul.

Susținerile expertului referitoare la lipsa de culpă

a pârâților în antrenarea răspunderii au fost înlăturate, instanța apreciind că

expertul și-a depășit atributele făcând aceste aprecieri.

Cu privire la culpa pârâților, instanța reține că

aceștia, în funcțiile pe care le dețineau, având rol decizional trebuiau să

dispună decontarea celor 6 facturi emise de SC C.F. Iași, la scadență; în

condițiile în care Consiliul Județean Vaslui a asigurat disponibilitățile

bugetare necesare efectuării plăților.

declarat recurs reclamanta SC L.D.P. SA și pârâții A.G. și B.I.

Recurenta reclamantă a solicitat

prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate și obligarea intimaților în

solidar la plata sumei de 152.196,63 Ron și separat obligarea intimatului A.G.

și la plata sumei de 19.837,59 lei cu titlu de daune.

Recurenta a susținut că diminuarea

prejudiciului suferit este rezultatul interpretării greșite a deciziei nr. 317A

din 2 iulie 2001, a Curții de Apel Iași, invocând ca motive de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenții pârâți au solicitat prin

cererea de recurs, casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel și exonerarea

de la plata oricărei sume solicitate de societate cu titlu de prejudicii.

Recurenții nu au indicat motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază, în exercitarea acestei căi extraordinare de

atac, dezvoltările din cuprinsul cererii de recurs vizând următoarele aspecte:

- instanța de apel nu s-a pronunțat

cu privire la excepția de nelegalitate a hotărârii adunării generale a

acționarilor societății nr. 22/2002 din 12 noiembrie 2002, care nu cuprinde

ordinea de zi și nici o referire la atragerea răspunderii organelor de

conducere pentru eventualele prejudicii, fiind încălcate dispozițiile art. 13

lit. i) din actul constitutiv al societății;

- pe fondul cauzei – recurenții susțin că în mod greșit s-a reținut durata

mandatului pe care l-au avut în cadrul societății până la 31 decembrie 2000,

deoarece expertiza contabilă stabilește că recurentul A.G. a îndeplinit funcția

de director până la 31 decembrie 2000 iar recurentul B.I. până la 17 aprilie

2002;

- cu privire la înlăturarea parțială a

concluziilor expertizei contabile, recurenții susțin că aprecierea instanței

este fără temei, în condițiile în care expertul a avut ca obiectiv o analiză a

situației financiare a societății în perioada de referință indicată de

recurentă, iar neplata facturilor verificate nu se datorează refuzului nejustificat

ci faptului că societatea în limita disponibilului bănesc avea de acoperit și

alte obligații respectiv rate și credite la bănci, datorii la bugetul de stat precum

și achitarea cheltuielilor de producție.

La

data de 20 februarie 2009, recurenții pârâți au depus o notă intitulată

„Dezvoltarea motivelor de recurs, prin care au arătat că singurul organ

abilitat să constate existența prejudiciului era Curtea de Conturi Vaslui care

cu ocazia controlului efectuat nu a stabilit existența vreunui prejudiciu și nu

a dispus ca A.G.A. să procedeze la antrenarea răspunderii personale a

administratorilor; susțin recurenții totodată că în cauză nu s-a dovedit că

penalitățile de întârziere stabilite prin hotărâre judecătorească pentru SC I.C.C.F.

au fost executate de creditoare, situație în care societatea reclamantă nu face

dovada existenței unui prejudiciu.

5.

Asupra recursurilor Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Recursul declarat de recurenta reclamantă va fi

anulat ca netimbrat în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru.

Deși recurentei i s-a pus în vedere prin citația

emisă pentru primul termen de judecată stabilit în recurs – 20 februarie 2009

să achite cu titlu de taxă judiciare de timbru suma de 2.344 lei și 3 lei

timbru judiciar, aceasta nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumelor

datorate, iar la termenul din 5 iunie 2009 a declarat expres că nu înțelege să

achite taxa de timbru, situație în care urmează a suporta sancțiunea prevăzută

de dispozițiile legale susmenționate.

5.2. Cu privire la recursul declarat de recurenții

pârâți, Curtea apreciază că se impun câteva observații cu caracter general.

Dispozițiile cuprinse în codul de procedură civilă

Titlul V – Capitolul I referitoare la recurs, privind expres că modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1-9, iar în conformitate cu art. 302

1

C.

proc. civ., motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor trebuiesc menționate în cererea de recurs, sau printr-un

memoriu separat înăuntrul termenului de recurs, sub sancțiunea nulității.

Or recurentele nu respectă întru totul aceste

exigențe impuse de textele de lege menționate, criticile formulate nefiind

încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304

1

C.

proc. civ., astfel încât examinarea lor, nu se va face de Curte decât în măsura

în care este posibilă, în mod evident, o încadrare într-unul din motivele expres

prevăzute la art. 304.

Curtea nu este datoare să se substituie părții în

conturarea apărărilor sale, deoarece s-ar încălca cerința de imparțialitate

care însoțește rolul instanței în desfășurarea procesului civil.

5.3. Sub un al doilea aspect Curtea observă că

decizia recurată a fost pronunțată în rejudecare după casarea dispusă de Înalta

Curte prin decizia nr. 1745 din 10 mai 2007 pronunțată în recurs în primul

ciclu procesual derulat în cauză.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de

casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și

asupra necesității administrării unor probatorii sunt obligatorii.

Cum, prin decizia de casare, excepția

inadmisibilității acțiunii, invocate de recurenții pârâți ca motiv de recurs,

cu argumentarea că nu există o hotărâre A.G.A. a societății reclamante prin

care să se dispună promovarea unei acțiuni în răspunderea administratorilor și

nici dovada din care să rezulte condițiile de adoptare dacă această hotărâre

s-a luat, a fost respinsă de instanța de recurs ca neîntemeiată, chestiunea

inadmisibilității nu mai poate fi repusă în discuție în actualul recurs.

Or, recurentele prin critica vizând nepronunțarea

instanței asupra excepției de nelegalitate a Hotărârii A.G.A. nr. 22/2002, reia

în mare parte argumentele invocate în susținerea inadmisibilității acțiunii

ceea ce nu mai este posibil, soluția instanței de recurs intrând în puterea

lucrului judecat.

Chiar acceptând teza potrivit căreia aceleiași

argumente sunt de natură să susțină o apărare care în drept are alt temei

juridic decât excepția inadmisibilității, susținerile recurenților sunt

nefondate.

Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990,

membrii consiliului de administrație, nu pot ataca hotărârea adunării generale

privitoare la revocarea lor din funcție.

Prin urmate nulitatea hotărârii de revocare și

atragere a răspunderii nu poate fi cerută nici pe cale de excepție pentru că și

în această situație s-ar înfrânge prevederile art. 132 alin. (4) din Legea

societăților comerciale.

5.4. Celelalte critici formulate de recurenți cu

referire la durata mandatului de administrator și respectiv director economic,

și cele vizând conținutul raportului de expertiză, inclusiv cele referitoare la

culpa lor în producerea prejudiciului sunt chestiuni de fapt, de apreciere a

probatoriului administrat care nu se încadrează în niciunul din motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304.

Față de cele mai sus înfățișate, Înalta Curte în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997 va anula recursul declarat de recurenta reclamantă ca netimbrat și

va respinge ca nefondat recursul recurenților pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul

declarat de reclamanta SC L.D.P. SA VASLUI împotriva deciziei nr. 35 din 2

iunie 2008 al Curții de Apel Iași, secția comercială.

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de pârâții A.G. și B.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 iunie 2009.