ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3300/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. - biroul teritorial din cadrul D.G.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și D.G.P. obligarea acestora la plata, pentru fiecare membru de sindicat, a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pentru anii 2004 - 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. La termenul de judecată din 6 februarie 2008 instanța de fond a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale în soluționarea prezentei cauze, conform art. 158 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 386 din 6 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. În motivarea soluției a reținut că raportul de serviciu dedus judecății este între membrii de sindicat și o autoritate publică locală, astfel încât potrivit dispozițiilor art. 91 ind. 1 din Legea nr. 188/1999 coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) teza I, competența de soluționare a prezentei cauze, aparține Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.N.P.P.C.

din cadrul M.I.R.A. - biroul teritorial din cadrul D.G.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant a arătat, în esență, că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, mai exact a dispozițiilor art. 713 din O.U.G. nr. 30/2007, precum și a dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Recursul este întemeiat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este întemeiat, după cum se va arăta în continuare. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat, prin acțiunea introductivă, obligarea pârâților M.I.R.A.

și D.G.P. la plata unor drepturi salariale, arătând că membrii sindicatului sunt funcționari publici cu statut special în cadrul D.G.P. - biroul teritorial. Față de statutul de funcționari publici ai membrilor Sindicatului reclamant, se constată că incidente în cauză sunt dispozițiile art. 109 din Legea nr. 189/1999, republicată, potrivit cărora prezentul litigiu este de competența instanței de contencios administrativ. În vederea stabilirii competenței materiale în soluționarea cauzei, înalta Curte constată că se impune analizarea raportului obligațional dedus judecății, prin prisma criteriului prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și anume cel al poziției autorităților pârâte și obligate potrivit raportului juridic invocat, în sistemul administrației publice.

Potrivit dispozițiilor art. 713 din O.U.G. nr. 30/2007 în domeniul administrației publice, printre instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea M.I.R.A. se află și D.G.P. Din actele dosarului rezultă că membrii S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. - biroul teritorial din cadrul D.G.P. au raporturi de serviciu stabilite, în mod direct cu D.G.P., autoritate căreia îi revine și obligația legală de a plăti drepturile cuvenite membrilor Sindicatului reclamant. Cum D.G.P. este organ administrativ constituit la nivel central, cu capacitate juridică administrativă proprie, având deci competența legală de a dispune cu privire la drepturile salariale cuvenite polițiștilor aflați în raporturi de serviciu directe cu instituția, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 raportate la dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., care stabilesc competența Curții de Apel ca primă instanță în litigiile de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Față de cele expuse, înalta Curte concluzionează că, în prezenta cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este competentă material să soluționeze, în primă instanță, prezenta cauză, sentința de declinare fiind nelegală. Pentru argumentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și ale art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată, urmând a trimite cauza pentru soluționarea pe fond, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. - biroul teritorial din cadrul D.G.P., împotriva sentinței civile nr. 386 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2008.