ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantele C.L. CONSTANȚA și M.C. prin Primar au solicitat, prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 7 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța, obligarea pârâtei SC A.C. SRL la plata sumei de 216.727 lei reprezentând redevența neachitată, majorări și penalități de întârziere precum și actualizarea debitului în raport de indicele de inflație, sume datorate de pârâta în temeiul contractului de concesiune încheiat de părți la 31 iulie 1992, perioada de referință pentru debitul solicitat fiind 1997 - 2000. Ulterior reclamantele și-au precizat cuantumul sumei solicitate la 275.823.394 lei și perioada de referință 1998-2000.

Prin sentința civilă nr. 7424 din data de 7 noiembrie 2006, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune excepția invocată de pârâtă în apărare și în consecință a respins acțiunea reclamantelor ca prescrisă. Tribunalul a reținut, din analiza înscrisurilor depuse de reclamante, că sumele solicitate reprezentând redevență datorată în baza contractului de concesiune încheiat de părți, aferentă perioadei 1998 - 2000 au devenit scadente, la data de 10 ianuarie 2001, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 128 din O.G.

nr. 92/2003, termen care era împlinit la data sesizării tribunalului 7 aprilie 2006. Împotriva acestei sentințe, reclamantele au declarat apel, susținând, că în mod greșit, prima instanță a reținut ca prescrisă acțiunea, încălcând dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripției, ipoteza actului începător de executare, prevăzută de textul de lege fiind dovedită cu înscrisurile administrate în cauză. Prin decizia civilă nr. 135/ COM pronunțată la data de 7 iunie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Instanța de control judiciar a constatat că în raport de momentul la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, potrivit art. 89 din O.G.

nr. 92/2003 pretențiile reclamanților erau prescrise la data introducerii cererii : 7 aprilie 2006. Referitor la întreruperea cursului prescripției instanța a apreciat că executarea silită invocată în acest sens, viza alte debite decât cele solicitate prin prezenta acțiune, respectiv debite datorate după anul 2000, iar pentru suma solicitată cu titlu de inflație aferentă anului 2000 suma pretinsă nu are caracter cert, lichid și exigibil, fiind contestat prețul concesiunii în cadrul unui alt litigiu purtat de părți. La data de 19 iulie 2004, reclamantele au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive.

Reclamanții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune. În argumentarea criticilor formulate recurenții au susținut, în sinteză următoarele: - dispozițiile O.G.

nr. 92/2003 instituie în cazul creanțelor fiscale un termen special de prescripție de cinci ani, începând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere creanța, precum și faptul că întreruperea și suspendarea cursului cursului prescripției sunt supuse reglementării Decretului nr. 167/1958 prevederi care au fost încălcate de instanță: - în mod greșit au fost ignorate înscrisurile depuse la dosar care dovedeau ieșirea din pasivitate în sensul începerii demersurilor pentru recuperarea creanței, demersuri concretizate în somații, adrese, corespondență; - aprecierile instanței cu privire la inflația solicitată sunt neîntemeiate, creanța fiind certă lichidă și exigibilă, fiind stabilită printr-o decizie a Curții de Conturi.

Asupra recursului Înalta Curte, examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că motivul de nelegalitate invocat nu subzistă pentru considerentele ce urmează: 1. Dreptul material la acțiune al reclamantelor pentru valorificarea sumelor pretinse cu titlu de redevență în baza contractului de concesiune F.N. din 31 iulie 1992 încheiat cu societatea pârâtă, este supus termenului special de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 89 O.G. nr. 92/2003 termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. 2. Potrivit precizărilor formulate de reclamante la data de 13 iunie 2006 și tabelului atașat acestora cu privire la obiectul cererii, sumele solicitate cu titlu de redevență, inflație și penalități vizau perioada 1998, trimestrul I 2000. Făcând aplicarea dispozițiilor O.G.

nr. 92/2003, instanța de apel a statuat în mod corect că, în raport de momentul începerii cursului prescripției, 1 ianuarie 2001, la data introducerii acțiunii, 7 aprilie 2006, dreptul material la acțiune era stins prin împlinirea termenului de prescripție de 5 ani. 3. Modul de calcul al redevenței anuale stabilit la art. 5 și 8 din contract, respectiv o sumă fixă ce urma să fie actualizată cu indicele de inflație, a fost aplicat în perioada supusă examinării 1998, trimestrul I /2000, astfel că și pentru sumele reprezentând inflația termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit, în raport de data introducerii acțiunii. 4. Cazurile de întrerupere a cursului prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care prescripția se întrerupe printr-o cerere în judecată, prin recunoașterea de către debitor a dreptului a cărei acțiune se prescrie și printr-un act începător de executare.

Așa fiind, corespondența invocată de către recurente, adresată intimatei, nu poate constitui act întrerupător de prescripție în sensul dispozițiilor art. 16, deoarece nu se înscriu în ipotezele textului de lege, distinct de faptul că vizează debite datorate începând cu trimestrul II 2000 și în continuare, perioadă care excede obiectul litigiului de față. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat, urmând a obliga recurentele, în baza art. 274 C. proc. civ., la plata de cheltuieli de judecată către intimata, în sumă de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat potrivit dovezilor depuse în acest sens la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.L. CONSTANȚA și M.C. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 135/ COM din 7 iunie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenții C.L. CONSTANȚA și M.C. prin Primar la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în favoarea SC A.C. SRL CONSTANȚA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2008.