ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 186/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantele C.L. CONSTANȚA

și M.C. prin Primar au solicitat, prin acțiunea introductivă, înregistrată la

data de 7 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța, obligarea pârâtei SC A.C.

SRL la plata sumei de 216.727 lei reprezentând redevența neachitată, majorări

și penalități de întârziere precum și actualizarea debitului în raport de

indicele de inflație, sume datorate de pârâta în temeiul contractului de

concesiune încheiat de părți la 31 iulie 1992, perioada de referință pentru

debitul solicitat fiind 1997 - 2000. Ulterior reclamantele și-au precizat

cuantumul sumei solicitate la 275.823.394 lei și perioada de referință

1998-2000.

Prin sentința civilă nr. 7424

din data de 7 noiembrie 2006, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune excepția invocată de pârâtă în

apărare și în consecință a respins acțiunea reclamantelor ca prescrisă.

Tribunalul a reținut, din

analiza înscrisurilor depuse de reclamante, că sumele solicitate reprezentând

redevență datorată în baza contractului de concesiune încheiat de părți,

aferentă perioadei 1998 - 2000 au devenit scadente, la data de 10 ianuarie

2001, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție de 5 ani

prevăzut de art. 128 din O.G. nr. 92/2003, termen care era împlinit la data

sesizării tribunalului 7 aprilie 2006.

Împotriva acestei sentințe,

reclamantele au declarat apel, susținând, că în mod greșit, prima instanță a

reținut ca prescrisă acțiunea, încălcând dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripției, ipoteza

actului începător de executare, prevăzută de textul de lege fiind dovedită cu

înscrisurile administrate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 135/

COM pronunțată la data de 7 iunie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins,

ca nefondat, apelul reclamanților.

Instanța de control judiciar

a constatat că în raport de momentul la care a început să curgă termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune, potrivit art. 89 din O.G. nr. 92/2003

pretențiile reclamanților erau prescrise la data introducerii cererii : 7

aprilie 2006.

Referitor la întreruperea

cursului prescripției instanța a apreciat că executarea silită invocată în

acest sens, viza alte debite decât cele solicitate prin prezenta acțiune,

respectiv debite datorate după anul 2000, iar pentru suma solicitată cu titlu

de inflație aferentă anului 2000 suma pretinsă nu are caracter cert, lichid și

exigibil, fiind contestat prețul concesiunii în cadrul unui alt litigiu purtat

de părți.

La data de 19 iulie 2004,

reclamantele au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând

modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii

introductive.

Reclamanții au invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând

încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză sub aspectul soluționării

excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În argumentarea criticilor formulate

recurenții au susținut, în sinteză următoarele:

- dispozițiile O.G. nr. 92/2003

instituie în cazul creanțelor fiscale un termen special de prescripție de cinci

ani, începând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat

naștere creanța, precum și faptul că întreruperea și suspendarea cursului cursului

prescripției sunt supuse reglementării Decretului nr. 167/1958 prevederi care

au fost încălcate de instanță:

- în mod greșit au fost

ignorate înscrisurile depuse la dosar care dovedeau ieșirea din pasivitate în

sensul începerii demersurilor pentru recuperarea creanței, demersuri

concretizate în somații, adrese, corespondență;

- aprecierile instanței cu

privire la inflația solicitată sunt neîntemeiate, creanța fiind certă lichidă

și exigibilă, fiind stabilită printr-o decizie a Curții de Conturi.

Asupra recursului Înalta

Curte, examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că

motivul de nelegalitate invocat nu subzistă pentru considerentele ce urmează:

acțiune al reclamantelor pentru valorificarea sumelor pretinse cu titlu de

redevență în baza contractului de concesiune F.N. din 31 iulie 1992 încheiat cu

societatea pârâtă, este supus termenului special de prescripție de 5 ani

prevăzut de art. 89 O.G. nr. 92/2003 termen care începe să curgă de la data de 1

ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța.

formulate de reclamante la data de 13 iunie 2006 și tabelului atașat acestora

cu privire la obiectul cererii, sumele solicitate cu titlu de redevență,

inflație și penalități vizau perioada 1998, trimestrul I 2000.

Făcând aplicarea

dispozițiilor O.G. nr. 92/2003, instanța de apel a statuat în mod corect că, în

raport de momentul începerii cursului prescripției, 1 ianuarie 2001, la data

introducerii acțiunii, 7 aprilie 2006, dreptul material la acțiune era stins

prin împlinirea termenului de prescripție de 5 ani.

redevenței anuale stabilit la art. 5 și 8 din contract, respectiv o sumă fixă

ce urma să fie actualizată cu indicele de inflație, a fost aplicat în perioada

supusă examinării 1998, trimestrul I /2000, astfel că și pentru sumele

reprezentând inflația termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit, în raport

de data introducerii acțiunii.

cursului prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege, art. 16 din

Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care prescripția se întrerupe printr-o cerere

în judecată, prin recunoașterea de către debitor a dreptului a cărei acțiune se

prescrie și printr-un act începător de executare.

Așa fiind, corespondența

invocată de către recurente, adresată intimatei, nu poate constitui act

întrerupător de prescripție în sensul dispozițiilor art. 16, deoarece nu se

înscriu în ipotezele textului de lege, distinct de faptul că vizează debite

datorate începând cu trimestrul II 2000 și în continuare, perioadă care excede

obiectul litigiului de față.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge prezentul recurs, ca nefondat, urmând a obliga recurentele, în baza

art. 274 C. proc. civ., la plata de cheltuieli de judecată către intimata, în

sumă de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat potrivit dovezilor depuse în

acest sens la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții C.L. CONSTANȚA și M.C. prin Primar împotriva deciziei

civile nr. 135/ COM din 7 iunie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenții C.L. CONSTANȚA

și M.C. prin Primar la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în

favoarea SC A.C. SRL CONSTANȚA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2008.