ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2078/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă de Instanță înregistrată

la 1 iunie 2006 reclamantul Ș.S. în contradictoriu cu Guvernul României, a

solicitat Instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat Guvernul

României:

1) să emită o hotărâre prin

care să abroge H.G. nr. 671 din 5 mai 2004 privind numirea unui consul general;

2) să emită o hotărâre prin

care să abroge centralizat toate hotărârile sale de numire a unor consuli

generali la Consulatele Generale ale României, care au fost rechemați în țară;

3) să retragă actuala Notă

de fundamentare și să dispună Ministrului Afacerilor Externe refacerea ei, în

funcție de actualul conținut al H.G. nr. 330 din 16 martie 2006;

4) să nu mai accepte

înserarea în expunerea de motive, ca temei legal, a unor acte normative care nu

au relevanță pentru subiect.

5) obligarea Guvernului să

plătească o penalitate de 100.000 RON, în favoarea Bugetului de Stat, pentru

nerespectarea, cu vinovăție, a legii;

6) obligarea pârâtului la

plata unei penalități de 1 RON, în favoarea reclamantului, sumă inferioară

chiar și prezentei trimiteri poștale.

În drept, acțiunea

reclamantului se întemeiază pe art. 63 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 24

din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative.

În motivarea acțiunii

reclamantul arată că a adresat Guvernului României o petiție privind

nerespectarea de către Executiv a normelor de tehnică legislativă, rămasă însă

fără răspuns.

Reclamantul mai arată și că

precedentul nelegal se constituie din februarie 1992, când incidente erau

prevederile Decretului nr. 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de

tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte

normative, publicat în B. Of. Partea I, nr. 14 din 13 februarie 1976 și a fost

și astăzi menținut deși din martie 2000, odată cu apariția Legii nr. 27 din 27

martie 2000 nu mai exista nici un motiv de nerespectare a legii.

În plus de acestea se

susține că între Nota de fundamentare a H.G. nr. 330 din 16 martie 2006

publicată pe site-ul Guvernului și conținutul hotărârii sunt diferențe de fond,

Ministrul Afacerilor Externe nu se referă la rechemarea consulului general O.G.,

ci numai la numirea Consulului general M.D., astfel că, se impunea o nouă Notă

de fundamentare.

Prin sentința civilă nr. 3510

din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului S.Ș.,

a admis cererea de intervenție a M.A.E., formulată în interesul pârâtului

Guvernul României.

Pentru a hotărî astfel a

reținut că în ceea ce privește capătul de sesizare 1 și 2 întemeiate pe

prevederile art. 63 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Normele cuprinse în

dispozițiile art. 63 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă prin conținutul lor nu au caracter imperativ, ci

au caracter de recomandare permisiv, aplicarea lor fiind lăsată la latitudinea

celor cărora li se adresează de a adopta o anume conduită.

Prin urmare, rechemare de la

post la încheierea misiunii nu are semnificația unei abrogări a actului

administrativ de numire pe funcție, deoarece efectele acestuia încetează prin

scurgerea perioadei de timp, echivalentă cu durata misiunii în străinătate, H.G.

privind numirile pe funcție a unor consuli generali rechemați, având prin

obiectul reglementării, o aplicare limitată în timp, consacrată legislativ prin

art. 66 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

În ce privește capătul 3 de

sesizare privind obligarea Guvernului să retragă actuala Notă de fundamentare

și să se dispună în obligația M.A.E. refacerea ei, în raport de actualul

conținut al H.G. nr. 330 din 16 martie 2006, Curtea a respins și acest capăt de

sesizarea ca neîntemeiat, în vedere că trimiterea la Legea nr. 37/1991 privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor

diplomatice și oficiilor consulare nu-l vatămă pe reclamant în interesul său

dimpotrivă trimiterea făcută intrând în sfera de cuprindere a soluției

preconizate.

Instanța a respins ca

nedovedite susținerile reclamantului privind capătul 4 de cerere, potrivit

prevederilor art. 1169 C. civ., întrucât în sensul dispozițiilor art. 6 alin. (3)

din Legea nr. 24/2000, expunerea de motive este diferită de Nota de fundamentare

anexată de reclamant la dosarul cauzei.

În ceea ce privește capătul

5 și 6 din cerere prin care s-a solicitat obligarea Guvernului la plata unei

penalități de 100.000 RON, în favoarea bugetului de stat pentru nerespectarea

cu vinovăție a legii și obligarea Guvernului la plata unei penalități de 1 leu

în favoarea reclamantului, Instanța a apreciat nefondate cererile față de

argumentele expuse și, față de împrejurarea că temeiul de drept al solicitării

este art. 998 C. civ. și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în sensul că

cererea în despăgubire, reprezintă o cerere accesorie în raport de cererile

principale respinse de Instanță ca neîntemeiate, prin prezenta acțiune.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs S.Ș., criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât, Curtea

de Apel a pronunțat-o cu greșita aplicare a legii și fără să țină seama de

probele administrate.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările

dosarului vizavi de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Instanța fondului a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de recurenta - reclamantă apreciind că

susținerile acestuia sunt nedovedite pentru toate aspectele de cerere, iar

privitor la cererea de despăgubire a fost și aceasta respinsă întrucât este o

cerere accesorie care urmează soarta cererii principale.

Desigur, în raport de

obiectul acțiunii inițiale, în mod corect aceasta a fost respinsă, însă Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că Instanța Curții de Apel ar fi trebuit

să se pronunțe pe lipsa de interes a recurentului - reclamant și nu pe fondul

pricinii.

Având în vedere solicitările

recurentului față de intimatul - pârât, acesta fără dubiu nu are interes în

promovarea unei astfel de cereri. Interesul este cel care conferă calitatea de

parte într-un litigiu, iar lipsa lui conduce la concluzia că acolo unde nu este

interes, nu poate fi nici acțiune în justiție.

Exercițiul acțiunii în

justiție cere o justificare deosebită care nu costă nici în interes material

sau moral, nici în interesul de a invoca acest drept, ci în interesul de a-l

invoca și urmări pe o cale formală care duce la punerea în funcțiune a

organelor jurisdicționale.

Așa fiind, prin impunerea

acestei condiții, a interesului, se urmărește nu doar evitarea unor litigii

lipsite de utilitate pentru reclamant, dar și o anume menajare a timpului

magistratului și a finanțelor statului.

Această condiție este

necesară nu doar în momentul formulării acțiunii, ci pe tot parcursul

litigiului, și trebuie dovedită ori de câte ori nu numai reclamantul ci oricare

dintre participanții la judecată apelează la acțiune.

Instanța Curții de Apel

înainte de a se pronunța pe fondul pricinii, în raport de obiectul acțiunii,

trebuia să invoce această excepție, a lipsei de interes, și apoi odată dovedită

să respingă cererea însă pe această excepție.

Este fără putință de tăgadă

că recurentul - reclamant nu are interes în promovarea acțiunii, nu este lezat

într-un drept al său protejat de Legea nr. 554/2004, și prin urmare întreaga

lui cerere este lipsită de interes și nu neîntemeiată, ci doar inadmisibilă.

Cu aceste considerentele de

care am făcut mai sus vorbire, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca

temeinică și legală sentința atacată, bineînțeles cu motivarea din această

decizie pe care au dezvoltat-o în cele precizate.

Așa fiind, se va respinge

recursul declarat de S.Ș. ca nefondat conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.Ș. împotriva sentinței civile nr. 3510 din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2007.