ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 31.05.2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2831/2007

HOTĂRÂRE

31.05.2007

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2831/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6 martie 2002,

reclamantul P.L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R. (devenit

ulterior M.E.C. și în prezent M.E.F.) și SC E. SA București (în prezent SC

F.Î.S.E.E.S. SA București) anularea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 27 iulie 2000 emis de primul pârât în

favoarea celei de-a doua pârâte pentru suprafața de 8.256 m.p. teren, situat în municipiul Suceava și recunoașterea dreptului său de proprietate asupra

acestui teren.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că terenul cuprins în certificatul contestat a aparținut

autorului său, fiind donată statului sub condiția amenajării unui muzeu în aer

liber suprafața de 414 m.p., sarcină care nu s-a îndeplinit.

Prin sentința civilă nr. 344

din 2 aprilie 2002, Curtea de Apel București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, în temeiul

prevederilor art. 6 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la acea dată), aceasta

fiind Instanța competentă din raza teritorială unde își avea domiciliul

reclamantul.

Urmare admiterii recursului

declarat de reclamant împotriva sentinței de mai sus, prin Decizia nr. 3618 din

26 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel

București.

Judecând în fond pricina în

primă Instanță, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, în raport cu prevederile art. 1

și ale art. 11 din Legea nr. 29/1990, reclamantul nu a făcut dovada că este

proprietar în temeiul unui titlu valabil asupra terenului în discuție, iar

certificatul atestat s-a emis cu respectarea H.G. nr. 834/1991.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost admis de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1565 din 13

aprilie 2004, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași Instanță, în vederea suplimentării probatoriului cu

privire la situația de fapt invocată de reclamant, referitor la data

transcrierii imobilului în C.F. și identitatea dintre suprafața de teren la

care se referă reclamantul și cea care face obiectul certificatului în litigiu.

În fond după casare, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 1850 din 9 noiembrie 2005, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că

soluția se impune, întrucât reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate

dobândit prin moștenire, solicitările sale formulate în acest sens în temeiul

Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 10/2001 fiind respinse, ceea ce face

imposibilă analizarea acestui aspect în contencios administrativ și denotă

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990

(în vigoare la momentul formulării acțiunii) privind vătămarea unui drept

legitim.

S-a mai menționat că

certificatul de atestare contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor

art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ale H.G. nr. 437/1998 și ale Legii nr. 15/1990.

Împotriva sentinței nr. 1850

din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs în termenul legal reclamantul P.L.S.

prin care s-a solicitat, în principal, admiterea căii de atac și casarea

hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași Instanțe

și, în subsidiar, admiterea căii de atac și modificarea sentinței în sensul

admiterii acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată, cu obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

A învederat recurentul, prin

motivele de recurs, că hotărârea atacată este nulă pe considerente de ordin

procedural, nefiind întrunite cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au

format convingerea Instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților. Mai mult, s-a precizat că Instanța de Fond nu a analizat nici una din

apărările reclamantului cu privire la dreptul recunoscut de lege și a încălcat

limitele deciziei pronunțate cu prilejul celei de-a doua casări, dispuse de Instanța

supremă.

Sub aspectul fondului

cauzei, a arătat recurentul, în esență, că Instanța de Fond a aplicat greșit

legea atunci când a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 1 și art. 11

din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în condițiile în care

reclamantul a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra

imobilului teren solicitat, prin prezentarea C.F. unde apar ca proprietari

tabulari antecesorii reclamantului. De asemenea, a fost probată și legitimarea

procesuală activă a reclamantului, care este moștenitorul legal al

proprietarilor tabulari, precum și faptul că reclamantul a fost vătămat în

drepturile sale recunoscute de lege prin emiterea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului atacat.

În mod eronat, a susținut

recurentul, Instanța de Fond a apreciat că certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului atacat, a fost emis cu respectarea normelor

legale, în realitate nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din

H.G. nr. 834/1991 și de criteriile de aplicare a acesteia cu nr. 2665 elaborate

de M.E., atâta vreme cât terenul în discuție a fost ocupat abuziv de stat, fără

titlu valabil și a ajuns în mod nelegal în proprietatea E.S., iar terenul nu

era necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate, fiind

folosit pentru activități sportive.

Actul administrativ atacat

este, s-a spus, nelegal și datorită împrejurării că la data emiterii acestuia

reclamantul formulase cerere de restituire a terenului pe temeiul Legii nr.

169/1997, de care pârâta avea cunoștință.

A mai precizat reclamantul

că în mod neîntemeiat prima Instanță a înlătura concluziile expertizei tehnice

efectuate în cauză de P.M., prin care s-a confirmat că SC E.S. SA nu avea titlu

pentru întreaga suprafață de 8.256 m.p. ocupând în plus 3.056 m.p. față de Decizia nr. 293/1975 a fostului C.E.C.P. al județului Suceava și că documentația

întocmită pentru obținerea Certificatului este incompletă, incorectă și fără

avizul C.J. pe Anexa 2 și a Primăriei Suceava pe procesul - verbal, care

înseamnă refuzul de avizare pe adresele din 28 februarie 2000 și respectiv din

1 martie 2000.

Recursul formulat de

reclamantul P.L.S., care a decedat în cursul judecății în Instanța de Recurs, a

fost continuat de moștenitorii P.V., P.C.A. și P.S.C.

Recursul este fondat și va

fi admis, în condițiile art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., cu consecința

modificării sentinței civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul

admiterii în parte a acțiunii introductive de Instanță și a dispunerii anulării

parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie

2000 emis de M.I.R. în ceea ce privește suprafața de 2.836 m.p. teren, pentru considerentele ce urmează.

Reclamantul P.L.S. a făcut

dovada, cu certificatul de moștenitor din 21 martie 1994 emis de fostul N.S.J.G.

și cu certificatul de moștenitor din 7 decembrie 1998 emis de B.N.P. - M.E.B. din

Suceava, calității sale de moștenitor al proprietarilor tabulari ai imobilului

înscris în C.F. a orașului Suceava, în suprafață totală de 31.733 m.p., respectiv R.B.P.E., P.I., B.C., P.E. și P.A.

Imobilul în discuție a

trecut în proprietatea statului român anterior anului 1990 și intră sub

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

reclamantul înțelegând de altfel să solicite, în termenul prevăzut de lege,

obținerea de măsuri reparatorii referitor la acesta, prin restituirea în

natură, formulând în acest sens o notificare către SC E. SA.

Notificarea reclamantului a

fost soluționată în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 423 din 20

februarie 2002 a SC E. SA, cu motivarea că nu a fost făcută dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului, că reclamantul nu a probat că ar fi unicul

moștenitor și că unitatea notificată a devenit proprietară asupra bunului

solicitat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie

2000 eliberat de M.I.C.

Reclamantul fiind

îndreptățit la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de lege, contestate

de deținătorul imobilului solicitat datorită existenței unui act administrativ

prin care s-a atestat dreptul de proprietate potrivit unor reglementări

anterior apariției Legii nr. 10/2001, în mod evident reclamantul și ulterior

moștenitorii acestuia, cărora li s-a transmis calitatea procesuală activă, sunt

în drept să utilizeze calea acțiunii în contencios administrativ, în condițiile

Legii nr. 29/1990, pentru protejarea drepturilor recunoscute prin legile de

restituire a proprietății apărute după anul 1990.

În cauză s-a probat, în mod

indiscutabil, prin expertiza tehnică efectuată de P.M., că din suprafața totală

de 8.256 m.p. teren, deținută de SC E.S. SA, succesoarea SC E. SA, în baza

certificatului de atestare a dreptului de proprietate sus menționat și înscrisă

în C.F. Suceava, o suprafață de 7.858 m.p. se suprapune peste terenul înscris

în C.F., însă anularea certificatului de atestare atacat de reclamant se impune

numai pentru suprafața de 2.836 m.p. identificată de expert ca reprezentând

incinta II (teren împrejmuit dar fără amenajări sau investiții) care trebuia

disponibilizată prin P.O.T. (pct. C coloana 4 din Anexa 2 la Criteriile nr. 2665/1C/311/1992 pentru realizarea documentațiilor în conformitate cu H.G. nr.

834/1991, fiind deținută de SC E. SA fără titlu valabil.

Cât privește diferența de 5.420 m.p. ce a făcut de asemenea obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, s-a

stabilit prin expertiza tehnică ordonată în cauză, că în mod neîntemeiat

înlătură de Instanța de Fond, că terenul din afara incintei în suprafață de 704 m.p. are regim de teren aparținând domeniului public (drum) și că terenul din incinta I,

împrejmuită cu clădiri și amenajări cu destinație sportivă, sunt justificate ca

mod de deținere de către SC E. SA, potrivit Deciziei nr. 293 din 6 iunie 1975 a fostului C.E.C.P. al județului Suceava prin care s-a transmis din administrarea C.P. al

Municipiului Suceava în administrarea Î.R.E. Suceava, terenul neproductiv în

suprafață de 5.200 m.p., proprietatea statului, situat în municipiul Suceava,

identificat ca atare prin planul de situație anexat la documentația aferentă

deciziei.

Pentru suprafața de teren de

5.420 m.p. mai sus arătată, certificatul de atestare a dreptului de

proprietate din 27 iulie 2000, a fost emis de fostul M.I.C. cu respectarea

prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a

art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor

terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/19902, bunurile din

patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor

dobândite cu alt titlu, iar conform prevederilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr.

834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital

de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform

obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale

înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii,

îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile

comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de

către autoritatea publică județeană.

Or, în speță, SC E. SA a

dovedit că a deținut terenul în discuție cu titlu valabil, potrivit Deciziei

nr. 293 din 6 iunie 1975 emise de fostul C.E.C.P. al județului Suceava, care

era organul abilitat să dispună, potrivit legii în vigoare anterior anului

1990, asupra transmiterii dreptului de administrare directă asupra imobilului,

și a probat că terenul era necesar desfășurării activității conform obiectului

său de activitate, astfel cum acesta a fost definit prin art. 6 pct. 30 din

Statutul F.D.E.E. – SC E. SA (realizarea pentru personalul propriu de

activități sociale, culturale, turistice, sanitare și sportive) aprobat prin

H.G. nr. 365/1998 privind înființarea CN E. S.A. a SN N. SA și a R.A.A.N. prin

reorganizarea R.A.E. - R.E.N.E.L.

Nu sunt întemeiate motivele

de recurs prin care s-a invocat nulitatea hotărârii pronunțate de Instanța de Fond,

motivat de nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și de încălcarea limitelor deciziei de casare, întrucât s-au învederat, în cuprinsul

sentinței atacate, considerentele care, în opinia Instanței, au fost de natură

a justifica soluția de respingere a acțiunii, constând în esență în inexistența

unui drept al reclamantului care să fi fost vătămat prin actul administrativ

atacat și în caracterul legal al operațiunii de emitere a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă.

Având în vedere cele mai sus

arătate, apreciind că recursul este fondat, în limitele ce au fost descrise mai

sus, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) – (3) C.

proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantul P.L.S. și continuat de

moștenitorii săi, P.V., P.S.C. și P.C.A. împotriva sentinței civile nr. 1850

din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, cu consecința modificării hotărârii atacate în sensul