ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2831/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 martie 2002, reclamantul P.L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R. (devenit ulterior M.E.C. și în prezent M.E.F.) și SC E. SA București (în prezent SC F.Î.S.E.E.S. SA București) anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 iulie 2000 emis de primul pârât în favoarea celei de-a doua pârâte pentru suprafața de 8.256 m.p. teren, situat în municipiul Suceava și recunoașterea dreptului său de proprietate asupra acestui teren. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că terenul cuprins în certificatul contestat a aparținut autorului său, fiind donată statului sub condiția amenajării unui muzeu în aer liber suprafața de 414 m.p., sarcină care nu s-a îndeplinit.

Prin sentința civilă nr. 344 din 2 aprilie 2002, Curtea de Apel București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, în temeiul prevederilor art. 6 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la acea dată), aceasta fiind Instanța competentă din raza teritorială unde își avea domiciliul reclamantul. Urmare admiterii recursului declarat de reclamant împotriva sentinței de mai sus, prin Decizia nr. 3618 din 26 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București. Judecând în fond pricina în primă Instanță, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, în raport cu prevederile art. 1 și ale art. 11 din Legea nr. 29/1990, reclamantul nu a făcut dovada că este proprietar în temeiul unui titlu valabil asupra terenului în discuție, iar certificatul atestat s-a emis cu respectarea H.G.

nr. 834/1991. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1565 din 13 aprilie 2004, hotărârea atacată fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Instanță, în vederea suplimentării probatoriului cu privire la situația de fapt invocată de reclamant, referitor la data transcrierii imobilului în C.F. și identitatea dintre suprafața de teren la care se referă reclamantul și cea care face obiectul certificatului în litigiu. În fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1850 din 9 noiembrie 2005, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că soluția se impune, întrucât reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate dobândit prin moștenire, solicitările sale formulate în acest sens în temeiul Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 10/2001 fiind respinse, ceea ce face imposibilă analizarea acestui aspect în contencios administrativ și denotă neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la momentul formulării acțiunii) privind vătămarea unui drept legitim. S-a mai menționat că certificatul de atestare contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ale H.G. nr. 437/1998 și ale Legii nr. 15/1990. Împotriva sentinței nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termenul legal reclamantul P.L.S.

prin care s-a solicitat, în principal, admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași Instanțe și, în subsidiar, admiterea căii de atac și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii reclamantului așa cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nulă pe considerente de ordin procedural, nefiind întrunite cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea Instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Mai mult, s-a precizat că Instanța de Fond nu a analizat nici una din apărările reclamantului cu privire la dreptul recunoscut de lege și a încălcat limitele deciziei pronunțate cu prilejul celei de-a doua casări, dispuse de Instanța supremă.

Sub aspectul fondului cauzei, a arătat recurentul, în esență, că Instanța de Fond a aplicat greșit legea atunci când a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului teren solicitat, prin prezentarea C.F. unde apar ca proprietari tabulari antecesorii reclamantului. De asemenea, a fost probată și legitimarea procesuală activă a reclamantului, care este moștenitorul legal al proprietarilor tabulari, precum și faptul că reclamantul a fost vătămat în drepturile sale recunoscute de lege prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului atacat.

În mod eronat, a susținut recurentul, Instanța de Fond a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului atacat, a fost emis cu respectarea normelor legale, în realitate nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și de criteriile de aplicare a acesteia cu nr. 2665 elaborate de M.E., atâta vreme cât terenul în discuție a fost ocupat abuziv de stat, fără titlu valabil și a ajuns în mod nelegal în proprietatea E.S., iar terenul nu era necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate, fiind folosit pentru activități sportive. Actul administrativ atacat este, s-a spus, nelegal și datorită împrejurării că la data emiterii acestuia reclamantul formulase cerere de restituire a terenului pe temeiul Legii nr. 169/1997, de care pârâta avea cunoștință.

A mai precizat reclamantul că în mod neîntemeiat prima Instanță a înlătura concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză de P.M., prin care s-a confirmat că SC E.S. SA nu avea titlu pentru întreaga suprafață de 8.256 m.p. ocupând în plus 3.056 m.p. față de Decizia nr. 293/1975 a fostului C.E.C.P. al județului Suceava și că documentația întocmită pentru obținerea Certificatului este incompletă, incorectă și fără avizul C.J. pe Anexa 2 și a Primăriei Suceava pe procesul - verbal, care înseamnă refuzul de avizare pe adresele din 28 februarie 2000 și respectiv din 1 martie 2000. Recursul formulat de reclamantul P.L.S., care a decedat în cursul judecății în Instanța de Recurs, a fost continuat de moștenitorii P.V., P.C.A.

și P.S.C. Recursul este fondat și va fi admis, în condițiile art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., cu consecința modificării sentinței civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive de Instanță și a dispunerii anulării parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.R. în ceea ce privește suprafața de 2.836 m.p. teren, pentru considerentele ce urmează. Reclamantul P.L.S. a făcut dovada, cu certificatul de moștenitor din 21 martie 1994 emis de fostul N.S.J.G. și cu certificatul de moștenitor din 7 decembrie 1998 emis de B.N.P.

- M.E.B. din Suceava, calității sale de moștenitor al proprietarilor tabulari ai imobilului înscris în C.F. a orașului Suceava, în suprafață totală de 31.733 m.p., respectiv R.B.P.E., P.I., B.C., P.E. și P.A. Imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului român anterior anului 1990 și intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamantul înțelegând de altfel să solicite, în termenul prevăzut de lege, obținerea de măsuri reparatorii referitor la acesta, prin restituirea în natură, formulând în acest sens o notificare către SC E. SA.

Notificarea reclamantului a fost soluționată în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 423 din 20 februarie 2002 a SC E. SA, cu motivarea că nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, că reclamantul nu a probat că ar fi unicul moștenitor și că unitatea notificată a devenit proprietară asupra bunului solicitat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 eliberat de M.I.C.

Reclamantul fiind îndreptățit la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de lege, contestate de deținătorul imobilului solicitat datorită existenței unui act administrativ prin care s-a atestat dreptul de proprietate potrivit unor reglementări anterior apariției Legii nr. 10/2001, în mod evident reclamantul și ulterior moștenitorii acestuia, cărora li s-a transmis calitatea procesuală activă, sunt în drept să utilizeze calea acțiunii în contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 29/1990, pentru protejarea drepturilor recunoscute prin legile de restituire a proprietății apărute după anul 1990. În cauză s-a probat, în mod indiscutabil, prin expertiza tehnică efectuată de P.M., că din suprafața totală de 8.256 m.p.

teren, deținută de SC E.S. SA, succesoarea SC E. SA, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate sus menționat și înscrisă în C.F. Suceava, o suprafață de 7.858 m.p. se suprapune peste terenul înscris în C.F., însă anularea certificatului de atestare atacat de reclamant se impune numai pentru suprafața de 2.836 m.p. identificată de expert ca reprezentând incinta II (teren împrejmuit dar fără amenajări sau investiții) care trebuia disponibilizată prin P.O.T. (pct. C coloana 4 din Anexa 2 la Criteriile nr. 2665/1C/311/1992 pentru realizarea documentațiilor în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, fiind deținută de SC E. SA fără titlu valabil. Cât privește diferența de 5.420 m.p.

ce a făcut de asemenea obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, s-a stabilit prin expertiza tehnică ordonată în cauză, că în mod neîntemeiat înlătură de Instanța de Fond, că terenul din afara incintei în suprafață de 704 m.p. are regim de teren aparținând domeniului public (drum) și că terenul din incinta I, împrejmuită cu clădiri și amenajări cu destinație sportivă, sunt justificate ca mod de deținere de către SC E. SA, potrivit Deciziei nr. 293 din 6 iunie 1975 a fostului C.E.C.P. al județului Suceava prin care s-a transmis din administrarea C.P. al Municipiului Suceava în administrarea Î.R.E. Suceava, terenul neproductiv în suprafață de 5.200 m.p., proprietatea statului, situat în municipiul Suceava, identificat ca atare prin planul de situație anexat la documentația aferentă deciziei.

Pentru suprafața de teren de 5.420 m.p. mai sus arătată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000, a fost emis de fostul M.I.C. cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/19902, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, iar conform prevederilor art. 1 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană. Or, în speță, SC E. SA a dovedit că a deținut terenul în discuție cu titlu valabil, potrivit Deciziei nr. 293 din 6 iunie 1975 emise de fostul C.E.C.P.

al județului Suceava, care era organul abilitat să dispună, potrivit legii în vigoare anterior anului 1990, asupra transmiterii dreptului de administrare directă asupra imobilului, și a probat că terenul era necesar desfășurării activității conform obiectului său de activitate, astfel cum acesta a fost definit prin art. 6 pct. 30 din Statutul F.D.E.E. – SC E. SA (realizarea pentru personalul propriu de activități sociale, culturale, turistice, sanitare și sportive) aprobat prin H.G. nr. 365/1998 privind înființarea CN E. S.A. a SN N. SA și a R.A.A.N. prin reorganizarea R.A.E. - R.E.N.E.L. Nu sunt întemeiate motivele de recurs prin care s-a invocat nulitatea hotărârii pronunțate de Instanța de Fond, motivat de nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și de încălcarea limitelor deciziei de casare, întrucât s-au învederat, în cuprinsul sentinței atacate, considerentele care, în opinia Instanței, au fost de natură a justifica soluția de respingere a acțiunii, constând în esență în inexistența unui drept al reclamantului care să fi fost vătămat prin actul administrativ atacat și în caracterul legal al operațiunii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate deținut de pârâtă. Având în vedere cele mai sus arătate, apreciind că recursul este fondat, în limitele ce au fost descrise mai sus, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantul P.L.S.

și continuat de moștenitorii săi, P.V., P.S.C. și P.C.A. împotriva sentinței civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu consecința modificării hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acțiunii în contencios administrativ și a dispunerii anulării parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.C., în ceea ce privește suprafața de 2.836 m.p.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.L.S. și continuat de moștenitorii legali, P.V., P.S.C. și P.C.A. împotriva sentinței civile nr. 1850 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, modifică sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea și dispune anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 27 iulie 2000 emis de M.I.R. în ceea ce privește suprafața de 2836 m.p. teren. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2007.