ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1630/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4183 din 1 noiembrie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis recursul declarat de pârâta C.J.P. Cluj împotriva sentinței nr. 320 din 6

iunie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și pe fond a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea prin care reclamanta D.S. a solicitat obligarea pârâtei

la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că probele administrate în

cauză - acte și declarații de martori - nu fac dovada susținerilor reclamantei,

potrivit cărora aceasta ar fi fost refugiată, în perioada 1 martie 1942 -

martie 1945, pe criterii etnice, astfel că aceasta nu poate beneficia de

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei decizii a

formulat contestație în anulare D.S., susținând că în mod eronat a fost casată

sentința civilă nr. 320 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel Cluj, completul

Înaltei Curți discriminând-o social întrucât face parte din etnia romilor.

În opinia contestatoarei, Înalta

Curte nu a recunoscut persecuțiile etnice și exterminările rasiale la care a

fost supusă etnia romilor de către trupele de ocupație hortistă din Ardealul de

Nord, deși martorii ale căror declarații sunt atașate la dosar au perceput

direct acele evenimente, specificând motivul refugiului familiei sale.

În susținerea contestației, prin

scriptul transmis ulterior, la 11 martie 2008, având atașate copii ale actelor

existente la dosar și a sentinței civile nr. 576/2007 a Curții de Apel Cluj,

s-a solicitat a avea în vedere împrejurarea că altor persoane aflate în

situații similare le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Examinând actele dosarului,

Înalta Curte constată că se impune adoptarea soluției de respingere a

contestației în anulare de față, pentru considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o

cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată numai în

cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.

Reglementând contestația în

anulare obișnuită, art. 317 alin. (1) C. proc. civ. prevede că pot fi atacate

pe această cale hotărârile irevocabile atunci când procedura de chemare a

părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii, sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență, dacă aceste motive nu au putut fi

invocate pe calea apelului sau a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 318

C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Prim ipoteză a textului vizează

exclusiv erorile materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, acestea putând consta doar

în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu

s-a făcut nici o apreciere.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. In

orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma

aprecierii probelor, cum pretinde contestatoarea, și nici modul cum instanța a

înțeles să interpreteze prevederile legale ori să verifice modalitatea în care

acestea au fost aplicate de prima instanță, întrucât într-o atare situație s-ar

ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă odată a aceluiași recurs, ceea ce nu

este admisibil.

Aspectele invocate de

contestatoare nu pot fi circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de

art. 317 și art. 318 teza I C. proc. civ. pentru care poate fi exercitată

această cale extraordinară de atac, vizând indiscutabil modalitatea de

apreciere a probelor și de aplicare a dispozițiilor legale de către instanța de

control judiciar.

Pe de altă parte, în ceea ce

privește teza a II-a a art. 318 C. proc. civ. se impune precizarea că, față de

formularea clară a textului, contestația poate fi exercitată numai dacă

instanța de recurs a omis să analizeze unul din motivele de casare cu care a

fost investită prin cererea de recurs ori prin memoriul separat depus în

interiorul termenului de recurs și numai atunci când recursul a fost respins

sau admis, în parte, nu și situația de casare sau modificare totală, cum este

cazul în fată.

Subiectul contestației în

anulare este, așadar, în situația astfel reglementată, recurentul care a

învestit instanța de control judiciar cu un motiv de nelegalitate a hotărârii

ce nu a fost examinat, intimatul putând dobândi o atare calitate numai atunci

când ar fi invocat o excepție care, dacă privește un motiv de ordine publică,

ar fi dus la casarea sau modificarea hotărârii, contestatoarea neinvocând un

astfel de aspect.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte respinge prezenta contestație în anulare ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de

D.S. împotriva Deciziei nr. 4183 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

aprilie 2008.