ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1026/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1026/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

în baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 167 din 21 mai 2007,

Tribunalul Mehedinți, secția penală, a dispus următoarele:

- în baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d)

C. proc. pen., a achitat pe inculpatul B.S.I. pentru

infracțiunile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 365/2002.

- în baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., a

dispus punerea de îndată în

liberate a

inculpatului B.S.I., dacă nu este arestat în altă

cauză.

S-a luat act că părțile

vătămate nu s-au constituit părți civile.

Pentru a dispune în acest sens, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit de D.I.I.C.O.T. -

Biroul Teritorial Mehedinți a fost trimis în judecată inculpatul B.S.I. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de 13 alin. (1) din Legea

nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 C.

pen.

Prin actul de sesizare

s-a reținut că, în anul 2004, victima minoră P.M.D., prin intermediul unor

prieteni, l-a cunoscut

pe

inculpat, iar după mai multe întâlniri, în luna ianuarie 2005, inculpatul i-a

propus să meargă cu el în Italia, asigurând-o că în această țară poate face

bani, fără a-i preciza victimei în ce condiții.

La data de 9 februarie 2005, inculpatul a

transportat-o pe victimă cu

autoturismul

său, după ce în prealabil s-a ocupat de toate formalitățile

necesare

pentru ca aceasta să poată ieși din țară, iar după ce au ajuns în Italia, în

localitatea Monte-Catini, unde s-au cazat în locuința

unei românce din Motru, Jud. Gorj, inculpatul i-a comunicat victimei că

va trebui să fure bunuri din magazinele din Italia, circumstanțe în care minora

a acceptat propunerea inculpatului și, timp de o lună, împreună

cu

acesta au furat bunuri din diferite magazine.

În ziua de 4 martie 2005,

în timp ce victima împreună cu inculpatul și

numita F.D.A. încercau să fure bunuri din magazinul D.,

din Monte-Catini, Italia, au fost prinși de organele de poliție, după care

victima minoră a fost internată în Centrul de Primire pentru Minori din

Firenze, de unde a fugit și a revenit în țară împreună cu

inculpatul care, la rândul său, a fost condamnat

de autoritățile judiciare

italiene la o pedeapsă de 4 luni închisoare cu

suspendare.

Totodată, s-a reținut că victima a estimat

valoarea bunurilor sustrase pe perioada cât a stat în Italia la suma de 6.000 -

8.000 euro și faptul că și martora F.D.A. a confirmat că aceasta, împreună cu

victima, inculpatul și fratele inculpatului, numitul B.

N., și o tânără pe care a cunoscut-o sub numele de P.,

au

sustras bunuri din magazinele italiene.

În aceleași circumstanțe, s-a reținut că

inculpatul, la începutul anului 2005, după ce l-a cunoscut pe minorul Z.T.A. și

i-a propus, ca și în cazul victimei P.M.D., să meargă cu el în Austria,

deoarece știe că acolo este un magazin cu piese

electronice din care pot fura bunuri pe care ulterior le pot

valorifica, l-a

transportat și pe aceasta cu autoturismul său, până în

Viena, unde minorul a fost îndemnat de inculpat să fure bunuri din magazine,

motivându-i că, fiind minor, nu poate fi tras la răspundere. De asemenea, s-a

reținut că inculpatul, pentru aceleași scopuri, l-a dus pe minor și în orașul

Craus, și că martora B.D. a confirmat că acest minor i-a încredințat un cârd,

ce ulterior s-a dovedit că era falsificat.

În același timp, s-a reținut că și partea

vătămată Z.T.A. a confirmat aceste susțineri ale martorei, precum și faptul că

la percheziția efectuată la domiciliul inculpatului s-au descoperit 13 cârduri

falsificate, iar în legătură cu proveniența acestora inculpatul a pretins că „le-ar

fi găsit în data de 24 decembrie 2006 în apropierea B.T.” și că „intenționa să

le predea organelor de poliție, dar de teamă nu a făcut acest lucru”.

Totodată, s-a reținut că B.T. s-a sesizat în

legătură cu faptul că în ATM-urile ce-i aparțineau, la data respectivă, s-au

introdus cârduri falsificate.

În ce privește autoturismul pe care

inculpatul l-a folosit la transportul victimelor minore, s-a reținut că a fost

indisponibilizat în cursul urmăririi penale și predat în custodia I.P.J.

Mehedinți.

În cursul cercetării

judecătorești a fost ascultat inculpatul, au fost

audiați martorii P.C., Z.C., F.D.A. și martorii

propuși de inculpat în apărare C.D.C., B.D., C.M.R. și B.N., iar din oficiu,

instanța a dispus și audierea martorei B.I.

S-a solicitat S.P.C.R.P.

C.I.V. relații cu privire la autoturismul

Peugeot

307, indisponibilizat în timpul urmăririi penale, și s-a comunicat că

autoturismul Peugeot 307

a fost înmatriculat

în evidențele serviciului la

data de

29 mai 2006 pe numele lui B.S.I.

Inculpatul a negat

săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în

judecată, pretinzând că victima minoră P.M.D., a fost

prietena sa și, în această calitate, au petrecut vacanța din anul 2005 în

Italia. A mai declarat că a plecat cu minora în Italia, având și

acordul părinților săi, și că, în această țară, a

fost condamnat la 4 luni

închisoare întrucât victima a furat niște

bunuri dintr-un magazin, fiind

prinsă de

autoritățile italiene, faptă pentru care aceasta a fost internată

în

centrul de minori, după care împreună au revenit în tară.

În ce privește partea

vătămată minorul Z.T.A., inculpatul

a susținut că nu a știut că era minor, dar a avut procură din partea

ambilor părinți pentru a ieși din țară, confirmând că a mers cu acesta până la

Viena, unde s-au despărțit, dar ulterior acesta l-a sunat și l-a

rugat să-l reîntoarcă în țară, condiții în care

au revenit împreună.

Inculpatul a mai

susținut că pentru minora P.M.

D.

a suportat toate cheltuielile de transport și cazare în Italia,

întrucât era prietena lui, iar minorul Z.T.A. i-a

plătit câte 50 de

euro pentru combustibil la dus și la întors, susținând

că acesta a mai fost plecat din tară, singur, de mai multe ori, ca de altfel și

victima P.M.D.

În legătură cu

cârdurile, inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona

B.T.

În instanță, partea vătămată minora P.M.D. a

confirmat susținerile inculpatului, faptul că a plecat în vacanță cu acesta în

Italia deoarece au fost prieteni, susținând că a sustras

dintr-un magazin o pereche de pantaloni deoarece

i-au plăcut, și nu a avut bani să-i cumpere. În privința declarațiilor pe care

Ie-a dat în faza

de urmărire penală,

a menționat că Ie-a dat sub amenințarea organelor

de cercetare penală și

a susținut că nu înțelege să le mențină deoarece declarația pe care a dat-o în

fața instanței exprimă adevărul în cauză.

Partea vătămată minor Z.T.A., de asemenea, a

susținut în instanță că declarațiile pe care Ie-a dat în cursul urmăririi

penale împotriva inculpatului nu reflectă adevărul deoarece, la data

respectivă, a dorit să se răzbune pe inculpat, nerealizând gravitatea

acuzațiilor aduse acestuia. Partea vătămată și-a motivat această poziție

răzbunătoare față de inculpat ca fiind determinată de faptul că

se certase cu acesta, după revenirea în țară, în

legătură cu o sumă de

20 euro și o pereche de ochelari, bunuri pe care i

le datora inculpatului și pentru care a avut discuții cu acesta, iar inculpatul

l-a și lovit și, în același timp, a susținut că a plecat cu inculpatul din țară

o singură dată.

Prima instanță a constatat că inculpatul B.S.I.

a ieșit din țară, la data de 9 februarie 2005, împreună cu partea vătămată P.M.D.,

minoră la acea dată, deplasându-se în Italia, unde au rămas circa o lună, și au

revenit împreună în tară la data de 8 martie 2005.

în perioada cât s-au aflat în Italia, s-au

întâlnit și cu fratele

inculpatului,

numitul B.N., și cu prietena acestuia, F.D.A.

, care locuiau în

localitatea Monte Cătini. La data de 4 martie 2005, partea vătămată P.M.D. a

fost surprinsă de organele de poliție în timp ce încerca să fure din magazinul D.,

împrejurare în care inculpatul, fratele său și F.D.A. au fost condamnați la

pedepse penale cu suspendarea executării, iar partea vătămată, fiind minoră, a

fost internată în centrul de primire pentru minori F. La câteva zile după acest

incident, respectiv la data de 8 martie 2005, inculpatul și partea vătămată au

revenit în țară.

Instanța a mai constatat că, la data de 24

august 2005, inculpatul a ieșit din țară cu partea vătămată Z.A.T., minor la

data

respectivă, și cu numita B.D.,

deplasându-se toți în Austria,

de unde au revenit în țară peste o

săptămână, respectiv la 1 septembrie 2005.

După revenirea în țară, între inculpat și

partea vătămată a avut loc un incident, împrejurare în care inculpatul a

agresat pe partea vătămată.

A mai constatat prima instanță că, la

domiciliul inculpatului, cu ocazia percheziției domiciliare efectuată la data

de 5 ianuarie 2007, au fost găsite 15 cârduri falsificate despre care

inculpatul a afirmat că Ie-a găsit în zona B.T. în luna decembrie 2006.

Instanța de fond a apreciat că faptele pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată nu întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunilor menționate în rechizitoriu.

Astfel, referitor la infracțiunea prevăzută

de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, a constatat că nu există probe în

sensul că transportarea minorilor s-a făcut în scopul exploatării acestora.

Este adevărat, reține instanța de fond, că la urmărirea penală cele două părți

vătămate au declarat că inculpatul le-ar fi determinat să fure pentru el, însă

în instanță partea vătămată P.M.D. a recunoscut că a fost surprinsă în timp ce

încerca să fure dintr-un magazin din Italia, făcând acest lucru din proprie

inițiativă, aspect ce se coroborează cu declarațiile martorilor F.D.A. și B.N.,

precum și cu declarația inculpatului. A susținut că a

făcut deplasarea în Italia fiind prietenă cu inculpatul, iar declarația

dată

la urmărirea penală a fost la sugestia organelor de cercetare

penală. Cât privește pe minorul Z.A.T., acesta a retras în instanță acuzațiile

aduse inculpatului și a motivat că declarația dată la urmărirea penală a fost

făcută în scop de răzbunare, întrucât a fost lovit de către inculpat într-un

incident anterior.

În condițiile în care cele două părți

vătămate, majore la momentul audierii în instanță, au revenit asupra

declarațiilor date la urmărirea penală, retrăgând acuzațiile aduse inculpatului

și în lipsa altor probe care să demonstreze că transportarea celor doi minori

în străinătate s-a făcut în scopul exploatării acestora, instanța de fond a

apreciat că faptele săvârșite de inculpat nu întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cât privește

infracțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr.

365/2002, instanța de fond a constatat că, din

probele administrate în cauză, rezultă că în locuința inculpatului s-au găsit

15 cârduri

falsificate despre care

inculpatul a declarat că Ie-a găsit în zona B.T.

, însă nu s-a făcut dovada intenției punerii lor în circulație, legea

neincriminând simpla deținere, ci deținerea în vederea punerii în

circulație. De altfel, se mai retine, chiar în

actul de sesizare al instanței

cu privire la acest aspect că în legătură

cu această faptă se fac cercetări separat le către S.C.C.O. Mehedinți, având în

vedere că, în aceeași perioadă, B.T. a sesizat că în ATM-urile ce-i aparțineau

au fost introduse cârduri falsificate.

Cât privește autoturismul indisponibilizat, marca

Peugeout 307, și parcat la sediul I.P.J. Mehedinți, instanța de fond a

constatat că la dosar nu există nici un act care să prevadă această măsură.

Autoturismul la care se face referire în rechizitoriu nu este cel cu care s-au

efectuat deplasările cu cei doi minori în cursul anului 2005 întrucât, așa cum

rezultă din adresa S.P.C.R.P.C.I.V., a fost înmatriculat pe numele inculpatului

la data de 29 mai 2007.

Împotriva sentinței a declarat apel

Ministerul Public -D.I.I.C.O.T., solicitând condamnarea inculpatului pentru

ambele infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată. S-a menționat că nu

are relevanță împrejurarea menționată de prima instanță că părțile vătămate

și-au schimbat declarațiile întrucât, din declarațiile date de

acestea la urmărirea penală, rezultă că au fost

determinate de inculpat

să fure.

Prin decizia penală nr. 68 din 22 noiembrie 2007,

Curtea de Apel Craiova, secția penală, a admis apelul procurorului, a

desființat în totalitate sentința și a dispus următoarele:

în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.S.I., la

pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002,

a condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În conformitate cu art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5

ani închisoare.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute

de art. 64 lit. a) teza ll-a,

și lit. b) C.

pen., pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen., cu titlu de

pedeapsă

accesorie.

A interzis inculpatului drepturile prevăzute

de art. 64 lit. a) teza ll-a și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după

executarea pedepsei principale, după grațierea totală sau a restului de

pedeapsă, ori după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă

complementară.

A dispus confiscarea

autoturismului

.

A luat act că părțile vătămate nu s-au

constituit părți civile.

Din pedeapsa aplicată a dedus arestarea

preventivă a inculpatului de la 5 ianuarie 2007 la 21 mai 2007.

A obligat inculpatul la 360 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de

prim control judiciar a reținut următoarele:

La pronunțarea soluției de achitare a

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din

Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanța de fond a

reținut că nu există probe că transportarea minorilor s-a făcut în scopul

exploatării acestora întrucât cele două părți vătămate și-au schimbat

declarațiile date în cursul urmăririi penale,

revenind asupra acestora și precizând că nu au fost determinate de inculpat să

fure pentru el, și că

nu există alte probe care să demonstreze că

transportarea celor doi minori în străinătate s-a făcut în scopul exploatării

acestora.

Curtea de apel a apreciat că revenirea

părților vătămate, în instanță, asupra declarațiilor date la urmărirea penală, a

fost interpretată greșit de instanța de fond în condițiile în care acestea nu

au invocat un motiv credibil de natură să justifice schimbarea acestor

declarații.

Astfel, partea vătămată

P.M.D. a motivat că

declarația

de la urmărirea penală a fost dată la sugestia organelor de cercetare penală,

aspecte care nu se confirmă având în vedere declarația martorei P.C., mama

părții vătămate, care a arătat că a fost împreună cu partea vătămată la audiere

și a participat efectiv la audierea acesteia și, în consecință, a semnat

declarația, fără a relata vreun aspect legat de amenințările sau sugestiile

făcute de organele de urmărire penală pentru ca fiica sa, partea vătămată, să

facă o anume declarație.

În privința părții vătămate Z.T.A., acesta a

precizat ca motiv al schimbării declarației, răzbunarea pe care a urmărit-o

față de inculpat datorită un incident anterior între cei doi, susținând însă la

instanța de judecată că a conștientizat consecințele unei astfel de atitudini

și declarând conform adevărului.

Curtea de apel a apreciat că această revenire

a părții vătămate asupra declarațiilor de la urmărire penală este nesinceră,

având în vedere chiar declarația dată de acesta la instanța de apel în

care a precizat că declarația de la poliție a fost

dată pentru a pleca mai

repede de la organul de cercetare penală, fără a

fi amenințat în vreun

fel, și a crezut că

respectiva declarație era în legătură cu incidentul din

data de 07

septembrie 2005.

Analizând declarația dată de partea vătămată

la urmărirea penală, s-a reținut că în această declarație, în final, se fac

referiri la incidentele din 7 septembrie 2005, care nu sunt însă de natură să

justifice o eventuală confuzie a părții vătămate, ci se

relatează în detaliu modul în care părții vătămate i s-a propus de

către

inculpat să meargă la furat în Austria, transportul și activitatea

desfășurată de inculpat și partea vătămată în acea țară, precum și întoarcerea

în tară.

În condițiile în care partea vătămată, chiar

în fața instanțelor, a schimbat motivul pentru care a revenit asupra

declarației dată la urmărirea penală (la instanța de fond arătând că a făcut

acea declarație din răzbunare, iar la instanța de apei arătând că a fost în

eroare și a crezut că relatează alte evenimente), nu există nici o justificare

pentru care să nu rețină că declarația dată de partea vătămată la urmărirea

penală corespunde adevărului, în condițiile în care acea declarație se coroborează

și cu alte probe administrate în cauză.

Curtea de apel a

apreciat că probatoriul administrat în cauză, pe

parcursul întregului proces penal, atât la urmărire

penală, cât și la instanța de judecată, a dovedit săvârșirea de către inculpat

a infracțiunii prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv recrutarea și transportarea unor

minori în scopul exploatării acestora.

Astfel, martora P.C., mama părții vătămate P.M.D.,

a declarat că, în cursul lunii februarie 2005, fiica sa a plecat împreună cu

inculpatul în Italia, fără a avea acordul părinților, iar după circa o lună

inculpatul a adus-o pe partea vătămată în țară, ocazie cu care martora l-a

cunoscut pe inculpat (contrazicând astfel de declarația inculpatului), iar

fiica sa i-a povestit că inculpatul a pus-o să fure, fiind prinsă de poliția

italiană și

încredințată de Tribunalul

pentru Minori din Firenze unui centru pentru

minori din localitate, de

unde a fugit în 7 martie 2005, conform adresei emisă de C.C.P.I.

Martora și-a menținut declarația și la

instanța de judecată precizând în plus că, prin intermediar, inculpatul i-ar fi

transmis amenințări dacă va sesiza organele de poliție, și că nu își explică de

ce fiica sa și-a schimbat declarația în instanță.

Martorii B.N. (fratele inculpatului) și F.D.A.

au declarat că inculpatul nu a determinat nici o persoană să fure, împrejurare

contrazisă de adresa menționată anterior, din care rezultă că inculpatul,

împreună cu B.N., P.M.D. și F.D.A. au fost arestați, prinși în

flagrant de către carabinierii din Prato, la data

de 4 martie  2005, în timp ce

intenționau să fure din magazinul D. din

localitate mai multe obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte sportivă.

Martora C.D.C. a relatat că în străinătate a

furat de mai multe ori, fără vreo înțelegere prealabilă cu inculpatul, aspect

nereal, având în vedere că din adresa nr. 1971728/PNF/SIC din 22 iunie 2006

emisă de M.A.I., Centrul de cooperare polițienească internațională, rezultă că,

la data de 20 decembrie 2003, inculpatul, împreună cu numita C.D.C., au fost

reținuți, condamnați și arestați pentru o perioadă de 6 luni, fiind eliberați

în iunie 2004, în sarcina inculpatului reținându-se comiterea infracțiunii de

complicitate și tăinuire la furt. Aceeași martoră a arătat că a fost amenințată

telefonic de o persoană că „îi va tăia

gâtul dacă îl bagă la pușcărie pe

inculpat”.

Martorul C.M., tatăl numitei C.M.R., a

declarat la urmărirea penală că fiica sa i-a spus că a furat împreună cu C.C.,

fiind obligate la

aceasta de către inculpat,

declarație confirmată de adresa nr.

1971728/PNF/SIC din data de 22 iunie

2006 emisă de M.A.L., Centrul de cooperare polițienească internațională.

Martora B.D. a declarat la urmărirea penală

că în cursul anului 2006 a fost plecată cu inculpatul în Franța, că acesta nu

lucra, însă avea în permanență bani asupra sa, că îi interzicea să

cunoască grupul său de prieteni, iar în țară, în

locuința inculpatului, nu

avea voie să verifice bunurile deținute în

casă, fiind supravegheată în permanență de către inculpat, aspecte ce ridică

semne de întrebare asupra caracterului veniturilor inculpatului.

Declarațiile martorilor C.M. și C.D.C. se

referă la fapte ilicite săvârșite de inculpat și pentru care nu

a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 69/D/P/2006

al Ministerului

Public -

D.I.I.C.O.T. Mehedinți, ele având relevanță în prezenta cauză,

doar cu

privire la caracterizarea inculpatului în privința perseverenței activității

sale infracționale.

Instanța de apel a apreciat că amenințările

la care a recurs inculpatul prin intermediar (declarațiile martorilor C.D.C. și

P.C.), constituie o explicație pentru schimbarea declarațiilor părților

vătămate și o dovadă în plus a

periculozității

inculpatului prin mijloacele la care acesta este dispus să recurgă pentru a se

sustrage exigențelor legii penale.

De asemenea, s-a dispus

confiscarea autoturismului

având

în vedere dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 și împrejurarea

că acest autoturism a fost folosit de

inculpat

pentru transportarea celor doi minori în străinătate, curtea de

apel

apreciind ca neavând relevanță împrejurarea că acesta a înmatriculat

autoturismul ulterior, la data de 29 mai 2006, după transportarea în

străinătate a părții vătămate P.M.D., de vreme ce pentru transport a fost

folosit acest autoturism, proprietatea inculpatului, care a efectuat ulterior

formalitățile de înmatriculare a autovehiculului.

De asemenea, instanța de apel a reținut, din

probele administrate, că inculpatul a săvârșit și infracțiunea prevăzută de art.

24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, respectiv deținerea de instrumente de

plată electronică falsificate, în vederea punerii în circulație.

S-a apreciat că greșit instanța de fond a

reținut apărarea inculpatului în sensul că cele 15 cârduri falsificate,

descoperite la inculpat cu ocazia percheziției domiciliare, au fost găsite de

acesta în zona B.T., situație în care nu s-a făcut dovada

intenției punerii lor în circulație, legea

neincriminând simpla deținere, ci

deținerea lor în vederea punerii în

circulație.

Inculpatul s-a contrazis, în declarațiile

sale, în privința datei la

care au fost

găsite aceste cârduri în zona B.T.

Astfel,

în declarația din 05 ianuarie 2007, a

declarat că a găsit aceste cârduri în data de 26 decembrie 2006, pe timp de

seară, respectiv orele 23,00, în timp ce trecea pe lângă această instituție

bancară și că intenționa să le restituie, însă nu a folosit aceste cârduri

niciodată. În declarația de la dosar urmărire penală, dată tot la data de 05

ianuarie 2007, a declarat că aceste cârduri, împreună cu alte înscrisuri, Ie-a

găsit între 24 decembrie 2006, în timp ce trecea singur prin fața

B.T. și că Ie-a luat acasă cu gândul de a le

restitui.

Aceste cârduri, reține curtea de apel, nu au

fost restituite sau predate organelor de poliție de către inculpat, fiind

descoperite la acesta cu ocazia percheziției domiciliare din 05 ianuarie 2007,

deci la circa 10 - 12 zile de la data la care inculpatul pretinde că Ie-a găsit

iar intenția punerii în circulație a instrumentelor de plată electronică

falsificată rezultă din caracterul acestor cârduri, respectiv 13 din cele 15

cârduri fiind emise de societăți bancare străine, iar la percheziția

domiciliară s-au găsit și acte de identitate false, pe numele unor cetățeni

străini. în privința intenției inculpatului de a pune în circulație cârdurile

deținute, este reținută declarația numitei B.D., prietena inculpatului, care a

arătat că a fost arestată în Austria în perioada 29 august - 15 decembrie 2005

pentru utilizarea unui cârd primit de la fratele inculpatului, iar numita B.I.,

mama lui B.D., a arătat la urmărire penală că fiica sa a fost arestată în

Austria pentru furturi din bancomate, cu cărți de credit false, fiind însoțită

în această tară de către inculpat.

Mai mult, instrumentele găsite la inculpat cu

ocazia aceleiași percheziții, respectiv plastificator, lampă cu ultraviolete și

permis de

conducere internațional fals pe

care era aplicată fotografia inculpatului,

pe numele G.V., permis de conducere spaniol fără poză, dar

cu

semnătura inculpatului pe el, sunt elemente suficiente pentru a demonstra

intenția inculpatului de a folosi instrumentele de plată electronică

falsificate.

Împrejurarea că prin actul de sesizare a

instanței s-a precizat că se fac cercetări în legătură cu introducerea de

cârduri falsificate în ATM-urile B.T., nu are relevanță în cauză, aceste

cârduri putând fi utilizate de orice persoană,

inclusiv de către inculpat,

fiind trimis în judecată pentru deținerea de

instrumente de plată electronice falsificate, în vederea utilizării, esențiale

fiind pentru

existența acestei infracțiuni,

deținerea, posesia acestor instrumente și

intenția valorificării lor,

indiferent de punerea sau nu în practică a acestei intenții.

S-a mai reținut că, deși inculpatul nu a fost

condamnat pe teritoriul statului român, acesta a suferit mai multe condamnări,

inclusiv cu privare de libertate, pe teritoriul altor state din Uniunea

Europeană, pentru infracțiuni similare cu cele pentru care a fost trimis în

judecată în prezenta cauză, că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor, iar

din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă

Tribunalul Mehedinți rezultă că riscul săvârșirii de noi infracțiuni de către

inculpat este

ridicat și că are perspective

scăzute de reintegrare în societate.

Împotriva deciziei au declarat prezentele

recursuri Ministerul Public - D.I.I.C.O.T. și inculpatul.

În motivele scrise de recurs, procurorul a

criticat decizia cu privire la neconfiscarea celor 13 cârduri falsificate având

în vedere condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 365/2002 (caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

10 C. proc. pen.). Cu ocazia dezbaterilor, procurorul și-a completat motivele

de recurs și cu privire la individualizarea pedepsei aplicată, solicitând

majorarea acesteia (caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen.).

În motivele scrise de recurs, inculpatul a

solicitat, în principal,

casarea deciziei

și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică, iar

în subsidiar,

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel. în motivele scrise au fost

invocate cazurile de casare

prevăzute

de art. 385

9

pct. 9, 10, 13, 14, 17 și 18 C. proc. pen. Apărătorul

inculpatului

a depus la dosar 2 declarații ale părților vătămate date în

fața unui notar public în care se arată că își

mențin declarațiile date în

fața instanței și că nu au pretenții

materiale de la inculpat.

Recursurile sunt

nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Asupra recursului declarat de Ministerul

Public - D.I.I.C.O.T.

Confiscarea specială este o măsură de

siguranță. în condițiile abrogării art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen., neaplicarea dispozițiilor legale cu privire la această măsură de

siguranță nu poate fi examinată de

către

instanța de recurs, nefiind incidente dispozițiile cazului de casare

prevăzut

de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere nepronunțarea

instanței asupra unor cereri esențiale pentru părți, de

natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția

procesului.

În conformitate cu dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse

greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte

limite decât cele prevăzute de lege. Potrivit art. 72 C. pen., care

reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea și

aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului

penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială, de gradul de pericol

social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care

atenuează sau agravează răspunderea penală.

Având în vedere criteriile prevăzute de art. 72

C. pen. (examinate în pag. 9 - 10 a deciziei), instanța de apel a aplicat

inculpatului, pentru ambele infracțiuni, pedepse peste minimul special al

textului incriminator, pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, cu executare

prin privare de libertate, fiind de natură să asigure scopul pedepsei prevăzut

de art. 52 C. pen.

Asupra recursului

declarat de inculpat:

- s-a susținut că rechizitoriul „cuprinde

aspecte de

neregularitate care impun

refacerea lui de către procuror, împreună cu

refacerea probatoriului cu

respectarea dreptului la apărare, a prezumției de nevinovăție și egalității de

tratament în procesul penal”.

În condițiile în care nu s-au făcut critici

concrete cu privire la sesizarea instanței, Înalta Curte constată, examinând

aceste susțineri

prin prisma cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen., că

sesizarea

instanței s-a făcut în condițiile prevăzute de lege (în raport de normele de

competență după materie și după calitatea persoanei).

- a fost invocat cazul de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 9 C. proc. pen., susținându-se că „hotărârea de fond și

din apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția sau aceasta nu se

înțelege”.

În lipsa menționării unor critici concrete,

și în raport de generalitatea susținerii cazului de casare, Înalta Curte

constată că nu este incident acest caz de casare, ambele hotărâri fiind

motivate în raport cu soluția dispusă de fiecare instanță, neexistând aspecte

de neclaritate cu privire la soluțiile menționate în dispozitivul hotărârilor.

- apărătorul a invocat și cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C.

proc. pen., menționând că „instanța nu s-a pronunțat asupra unei

fapte

reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare .... sau cerere

esențială pentru părți de natură să garanteze drepturile”, susținându-se că

„mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul

penal”.

Nici pentru acest caz de casare apărătorul nu

a făcut alte mențiuni concrete. Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în

cauză, nu au fost declarate ca fiind obținute în mod ilegal mijloace de probă

(de altfel, nici apărătorul nu menționează,

concret, care sunt mijloacele

de probă obținute în mod ilegal), iar pe

de altă parte, că ambele instanțe s-au pronunțat asupra celor două fapte

(infracțiuni) pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

- a fost invocat și cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen., susținându-se că „este nelegală

dispoziția instanței de apel de a confisca autoturismul Peugeout acesta nefiind

autoturism despre care se pretinde că a transportat persoane peste graniță”.

Critica apărătorului nu se încadrează în

dispozițiile art. 385

9

pct. 13 C. proc. pen., care are în vedere

casarea hotărârilor în cazul în care „inculpatul a fost condamnat pentru o

faptă care nu este prevăzută de legea penală” iar măsura confiscării este

prevăzută de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.

- în motivele scrise s-a invocat și cazul de

casare prevăzut de

art. 385

9

pct.

17 C. proc. pen., susținându-se „lipsa elementelor constitutive pentru

existența infracțiunii de deținere de cârduri falsificate în vederea

punerii

în circulație”.

Nici pentru acest caz de

casare nu s-au făcut mențiuni concrete,

Înalta Curte constatând că instanța de apel a motivat amplu și

convingător existența elementelor constitutive ale

infracțiunii prevăzută

de art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 365/2002.

Datele rezultate în urma percheziției

domiciliare și declarațiile martorei B.D., precum și a martorei B.I., au fost

de natură a justifica reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii

prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, inclusiv a condiției

deținerii în vederea punerii în circulație.

- s-a mai susținut că la instanța de apel s-a

încălcat principiul continuității completului de judecată (caz de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen.).

Critica nu este întemeiată. Potrivit art. 292

alin. (2) C. proc. pen.,

completul de

judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării

cauzei. Când

aceasta nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea

dezbaterilor.

Din actele dosarului

rezultă că dezbaterile au avut loc la data de

15 noiembrie 2007, decizia fiind pronunțată la data

de 22 noiembrie 2007 de către

aceeași

judecători care au constituit completul de judecată.

Dezbaterile în primă

instanță au avut loc la data de 21 mai 2007,

pronunțarea sentinței având loc în aceeași zi, de

către același judecător.

- a fost invocat și cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că este

„greșită/nefondată și chiar tendențioasă interpretarea probelor din cauză a

completului de 2 judecători”. Se mai susține că greșit instanța de apel a

înlăturat

declarațiile date în fața

instanțelor de către părțile vătămate și a avut în

vedere cele declarate

în cursul urmăririi penale.

Critica nu este

întemeiată.

Conform art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse

casării când

s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință

pronunțarea

unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situației de fapt, prin hotărâri

judecătorești, este atributul instanțelor potrivit art. 62 C. proc. pen.,

înlăturarea motivată a unor probe din ansamblul probator este o prerogativă a

organelor

judiciare prevăzută expres în art.

356 lit. c) C. proc. pen. De asemenea,

potrivit art. 63 alin. (2) C.

proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea

fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului.

În raport de aceste dispoziții legale, și în

raport de lipsa altor argumente, critica apărării potrivit căreia instanța de

apel a făcut o interpretare tendențioasă a probelor reprezintă o alegație.

Cu argumente rezultând din coroborarea

tuturor mijloacelor de probă administrate, instanța de

apel a motivat înlăturarea parțială a unor susțineri ale părților

vătămate

din declarațiile date în cursul judecății.

În cauză, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 326 alin. (2) cu referire la art. 325 alin. (1) C.

proc. pen., cu privire la explicațiile revenirii asupra declarațiilor date

anterior.

- ultima critică

vizează individualizarea pedepsei, caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., susținându-se că pedeapsa

aplicată este prea severă.

Nici această critică nu

este întemeiată.

În raport de criteriile de individualizare

prevăzute de art. 72 C. pen., instanța de apel a motivat cuantumul pedepselor

aplicate inculpatului, Înalta Curte constatând că acestea

sunt legal și temeinic stabilite fiind avute în

vedere atât pericolul social

concret al faptelor, datele privind

persoana inculpatului, cât și

concluziile

referatului de evaluare.

Față de cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele

recursuri.

Conform art. 88 C. pen., din pedeapsa ce o va

executa inculpatul se va deduce durata arestării preventive.

Potrivit art. 192 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului procurorului urmând să

rămână în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Serviciul

Teritorial Craiova și inculpatul B.S.I. împotriva deciziei penale nr. 68 din 22

noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori

și familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului B.S.I.

durata

arestării preventive de la 5 ianuarie 2007, la 21 mai 2007

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial

Craiova rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 martie 2008.