ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2743/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Craiova, reclamanta P.M.G. a chemat în judecată pârâtul M.A.P.D.R., pentru ca

prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru suprafața de 427 m.p. teren.

În motivare a arătat că este

moștenirea autorului B.C.I., care a dobândit pe cale de moștenire de la autorul

său B.C. un teren în suprafață de 3.950 m.p., care, la rândul său, îl dobândise prin actul autentic de vânzare - cumpărare, iar terenul a trecut în

proprietatea statului, fiind considerat bun fără stăpân.

A mai arătat reclamanta că

după apariția Legii nr. 18/1991 a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenului, însă pentru suprafața de 427 m.p. nu s-a emis titlul de proprietate, fiindu-i astfel încălcat dreptul de proprietate.

La dosar a depus: Decizia

nr. 51609/1962, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, actul de

vânzare din 1912.

Pârâtul M.A.P.D.R. a

formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 677

din 7 septembrie 2006, Curtea de Apel Craiova a respins acțiunea reclamantei

P.M.G. ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța de Fond a reținut, în esență, că certificatul a cărei anulare

se solicită a fost emis la 23 noiembrie 1995, iar plângerea prealabilă a fost

formulată la 3 iunie 2005, astfel încât termenul prevăzut de art. 7 din Legea

nr. 554/2004 este cu mult depășit.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, recurenta-reclamantă P.M.G., solicitând casarea ei și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași Instanțe pentru a se pronunța

asupra fondului cauzei.

A fost invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a

susținut că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, pe de o

parte, din actele dosarului rezultă că reclamanta a luat cunoștință de

existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate numai în anul

2005 și a îndeplinit procedura prealabilă, iar, pe de altă parte, termenul de 6

luni prevăzut de art. 7 pct. 7 din Legea nr. 554/2004 este un termen de

prescripție, cu ocazia acordării cuvântului în fond solicitând repunerea sa în

termen, cerere care nu a fost consemnată însă în partea introductivă a

hotărârii.

Recursul nu este fondat.

Analizând actele dosarului,

hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și examinând cauza sub toate

aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în speță, ca de altfel nici un alt motiv care să impună casarea hotărârii, pentru

considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 7 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și

persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un

act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept din

momentul în care a luat cunoștință pe orice cale, de existența acestuia, în

limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut la alin. (7),

care este un termen de prescripție.

Securitatea și stabilitatea

raporturilor juridice a efectelor actelor administrative impun ca asemenea acțiuni

să poată fi introduse într-un anumit interval de timp, iar termenul de 6 luni

de la emiterea actului este un termen rezonabil, de natură a-i asigura

persoanei vătămate un regim procedural de protecție.

Legea nu cere ca terța

persoană să fi intrat în posesia actului ci, ca aceasta să fi luat cunoștință,

în orice mod de existența actului, iar dacă acest moment este ulterior

împlinirii termenului de 6 luni de la data emiterii actului, dreptul la

plângerea prealabilă s-a prescris, plângerea urmând a fi respinsă ca atare.

În speță, din actele

dosarului rezultă că actul contestat a fost emis la data de 16 ianuarie 1996,

iar plângerea a fost introdusă numai la data de 3 iunie 2005, la mult timp după

prescripția dreptului său la acțiune, astfel încât în mod corect s-a adoptat

soluția respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă.

Pe de altă parte,

susținerile recurentei în sensul că ar fi formulat o cerere de repunere în

termen cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 103 C. proc. civ. nu au suport probator.

În sensul acestor dispoziții

legale, împrejurarea mai sus de voința părții trebuie să fie una obiectivă,

asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită, iar

actul procedural în discuție se impunea a fi îndeplinit în termen de 15 zile de

la încetarea împiedicării, în același termen arătându-se și motivele acesteia

și în nici un caz la cca.15 luni după formularea plângerii, respectiv la 7

septembrie 2006, cum pretinde recurenta. Mai mult existența unei astfel de

împrejurări care să se fi prelungit în timp o perioadă de cca. 9 ani ar fi,

practic, imposibil de invocat și dovedit în cauză.

Prin urmare, în raport cu

toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.M.G. împotriva sentinței civile nr. 677 din 7 septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 mai 2007.