ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 7 aprilie 2006, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.F. și M.A.I., solicitând anularea deciziei de imputare din 10 octombrie 2005 și a Hotărârii nr. 3 din 7 martie 2006. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că decizia de imputare este lovită de nulitate absolută, stabilind o răspundere materială în sarcina altei persoane, lipsesc elementele esențiale ale răspunderii materiale a militarilor, prejudiciul material și vinovăția, deplasările au fost efectuate în interesul serviciului. Prin sentința civilă nr. 1302/ PI din 25 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 4961/C/2006, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând aplicarea prevederilor Legii nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 284 din 10 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 4232/59/2006 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului și a anulat actele atacate. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut că reclamantul a depus la dosar mai multe ordine de serviciu eliberate pe numele său, pentru perioada ianuarie 2005 – iulie 2005, când îndeplinea funcția de comisar șef în cadrul I.J.P.F., în care menționează că se deplasa în misiune, deplasări care totalizează 49 zile numai pentru Timișoara.

Misiunile înregistrate în ordinele de serviciu au fost confirmate prin depozițiile martorilor audiați în cauză, îndeplinind atribuții pe linie de serviciu ierarhică în raport de reclamant și care declară că în perioada decembrie 2004 – septembrie 2005 au apelat la serviciile reclamantului chemându-l la Timișoara chiar după orele de program și în zilele libere, pentru analiza faptelor penale ce cădeau în competența instituțiilor pe care le reprezenta și pentru rezolvarea dosarelor aflate în cercetare având ca obiect trafic de persoane și bunuri. Martorii au mai relatat că deplasarea se făcea la sediul I.P.J.P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cu autoturismul de serviciu al reclamantului.

Împotriva acestei sentinței a formulat recurs pârâtul M.A.I. S-au invocat dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul arată că prin procesul-verbal de cercetare administrativă din 12 septembrie 2005 s-a stabilit faptul că în perioada 1 decembrie 2004 – 15 iulie 2005, intimatul nu a participat la nici o acțiune organizată pe raza de competență a I.J.P.F. Timișoara respectiv – D.P.F.T. În evidențele compartimentelor operative ale inspectoratului nu există planuri de acțiune cu desfășurare de activități specifice în afara zonei de competență a inspectoratului în care intimatul să fie trimis ca participant direct la acțiuni sau coordonator al acestora în teren. Aspectele menționate de intimatul-reclamant în plângerea înaintată la Comisia de Jurisdicție a imputațiilor din cadrul M.A.I.

referitoare la participarea la unele acțiuni informative aparținând pe raza județului Timiș, nu sunt susținute de rapoartele instituțiilor ierarhice ce aveau în competență aprobarea desfășurării acestora în afara razei de competență a I.J.P.F. Intimatul nu a adus în susținerea afirmaților sale nici un document din care să rezulte efectuarea acestor acțiuni. Instanța de fond și-a întemeiat soluția în baza depozițiilor martorilor audiați în cauză, deși aceștia nu au adus nici un fel de dovezi în menținerea punctelor de vedere exprimate, raportat la prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucură orice act de autoritate emis de o autoritate publică. Instanța de fond în mod eronat a avut în vedere exclusiv afirmațiile martorilor, acestea necoroborându-se cu celelalte probe administrate în dosar.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâtul I.G.P.F., în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul consideră eronată susținerea instanței de fond, potrivit căreia misiunile înregistrate în ordinele de serviciu au fost confirmate prin depozițiile martorilor audiați în cauză, îndeplinind atribuții pe linie de serviciu ierarhică în raport de reclamant, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (2) pct. 27 din Instrucțiunile nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, prevederi ce stabilesc fără echivoc caracteristicile ce trebuie îndeplinite de o activitate pentru a putea fi apreciată ca atribuțiune de serviciu operativă.

Ordinele de serviciu prezentate ca probe cerute în motivarea nevinovăției reclamantului nu pot avea o asemenea calitate în condițiile în care aceste înscrisuri trebuiau semnate și confirmate de persoana în cauză, în calitatea sa de șef al inspectoratului județean al poliției de frontieră. Instanța de fond nu a reținut și nici nu s-a pronunțat asupra faptului că, atât din cuprinsul actelor de cercetare efectuate, cât și din cuprinsul ordinelor de serviciu prezentate de reclamant apare evident că acesta își justifică deplasările prin emiterea unor ordine de serviciu, chiar și după ce fusese trecut în rezervă, potrivit O.M. nr. S/II/3843 din 14 iunie 2005, începând cu data de 30 iunie 2005. Din cuprinsul înscrisurilor depuse în apărare, rezultă că, nici una dintre structurile operative din cadrul D.P.F.T.

nu avea cunoștință despre eventualele misiuni desfășurate în perioadele invocate de către reclamant. Nu a fost depusă nici o dovadă care să certifice interesul instituției publice în soluționarea cauzelor penale invocate de către martorul S.P. Se poate constata că majoritatea deplasărilor în Timișoara au fost efectuate în weekend, în a doua parte a zilei de vineri, în condițiile în care domiciliul reclamantului este în Timișoara. Potrivit art. 3 alin. (3) lit. b) din Ordinul nr. 484/2005, nu pot fi numiți în funcții din structurile poliției judiciare polițiști ce fac parte din categoria inspectorilor șefi și a adjuncților acestora. În perioada 15 ianuarie 2005 – 1 aprilie 2005 reclamantul nu mai avea competența de a efectua activități de natura celor invocate de către domnul procuror S.P.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimatul consideră că la dosarul instanței de fond au fost depuse mai multe înscrisuri, ordine de deplasare care fac dovada deplasării, a locului unde s-a efectuat deplasarea și a timpului cât a durat deplasarea. Dispozițiile zilnice pe unitate sunt înregistrate în registrul evidență, existând o corespondență efectivă. În mod corect instanța de fond a reținut că acțiunile operative s-au derulat în contextul unor cercetării penale, fiind realizate de mai multe persoane, sub supravegherea procurorului. Instanța de fond a reținut în mod corect că acțiunile în cauză au fost realizate cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură penală, cercetările penale având caracter secret.

Reclamantul – intimat consideră că nu avea obligația de aduce la cunoștință altor persoane din cadrul I.J.P.F. elemente legate de derularea cercetărilor în cauză, având obligația respectării caracterului secret al operațiunilor și existând aprobarea dată de conducerea D.P.F.T. pentru participarea la operațiunile în cauză, aprobare dată nominal pentru fiecare deplasare de către directorul sau directorul adjunct al respectivei direcții. Recursurile sunt fondate. Curtea de Apel a reținut că reclamantul s-a deplasat în Timișoara fiind în misiune, deplasări care totalizează 49 de zile. S-a mai reținut că misiunile au fost înregistrate în ordinele de serviciu și confirmate prin depozițiile martorilor.

Martorii îndeplineau atribuții pe linie ierarhică în raport de reclamant, scop în care l-au chemat pe acesta la Timișoara, pentru analizarea faptelor penale ce cădeau în competența instituțiilor pe care le reprezentau și pentru rezolvarea dosarelor aflate în cercetare, având ca obiect trafic de persoane și bunuri. Atât recurenții cât și intimatul sunt de acord asupra faptului că deplasările nu erau efectuate în interesul I.J.P.F., iar intimatul îndeplinea funcția de comisar șef. Recurenții au contestat legalitatea ordinelor de deplasare, care erau semnate chiar de către intimat. Motivul invocat de recurenții este întemeiat. Astfel, în ipoteza în care deplasările erau efectuate în interes propriu în conformitate cu art. 96 alin. (2) din O.M.A.I.

nr. 30/2001 trebuia achitat un tarif fix. În ipoteza în care reclamantul – intimat s-ar fi deplasat într-o misiune în afara razei de competență, este obligatorie aprobarea șefului ierarhic, astfel cum declară și martorul B.I. Același martor arată și că era nevoie de o dispoziție în acest sens, iar ordinul de misiune să fie consemnat într-un registru cu caracter secret, dacă misiunea avea acest caracter. Intimatul afirmă că deplasarea în misiune s-a făcut la cererea procurorului în scopul soluționării cercetării penale în anumite cauze. Intimatul și-a emis propriile ordine de serviciu, fără a exista o aprobare de la șeful ierarhic. O astfel de misiune efectuată de intimat în afara atribuțiilor de serviciu nu implică deplasarea acestuia cu autoturismul unității.

Reclamantul cunoaște dispozițiile legale în materie care permit deplasarea cu autoturismul unității. Ordinele de serviciu depuse la dosar nu au urmat dispozițiile legale, iar parte dintre acestea au fost emise după ce reclamantul a fost trecut în rezervă. Chemarea procurorului pentru participarea la efectuarea de cercetării penale nu este probată cu acte, lipsind convocarea scrisă a procurorului. Se mai constată că ordinele de serviciu nu sunt completate la toate rubricile și nu există toate semnăturile cerute de formular. În consecință, având în vedere că participarea intimatului la acțiunii informativ operative pe raza județului Timiș nu sunt susținute de rapoartele instituțiilor ierarhice ce aveau în competență aprobarea desfășurării acestora.

Înalta Curte va admite recursurile urmând ca în temeiul art. 20 Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) teza I alin. (2) C. proc. civ. să caseze sentința atacată și în fond să respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.A.I. și de I.G.P.F., împotriva sentinței civile nr. 284 din 10 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ pronunțată în dosarul nr. 4232/59/2006 în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.I. Casează sentința atacată și în fond respinge acțiunea reclamantului. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2007.