ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

7 aprilie  2006, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâții I.G.P.F. și

M.A.I., solicitând anularea deciziei de imputare din 10 octombrie 2005 și a

Hotărârii nr. 3 din 7 martie 2006.

În motivarea acțiunii reclamantul

a arătat că decizia de imputare este lovită de nulitate absolută, stabilind o

răspundere materială în sarcina altei persoane, lipsesc elementele esențiale

ale răspunderii materiale a militarilor, prejudiciul material și vinovăția,

deplasările au fost efectuate în interesul serviciului.

Prin sentința civilă nr.

1302/ PI din 25 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 4961/C/2006, Tribunalul

Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând aplicarea

prevederilor Legii nr. 360/2002.

Prin sentința civilă nr. 284

din 10 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 4232/59/2006 Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantului

și a anulat actele atacate.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut că reclamantul a depus la dosar mai multe ordine de

serviciu eliberate pe numele său, pentru perioada ianuarie 2005 – iulie 2005,

când îndeplinea funcția de comisar șef în cadrul I.J.P.F., în care menționează

că se deplasa în misiune, deplasări care totalizează 49 zile numai pentru

Timișoara.

Misiunile înregistrate în

ordinele de serviciu au fost confirmate prin depozițiile martorilor audiați în

cauză, îndeplinind atribuții pe linie de serviciu ierarhică în raport de

reclamant și care declară că în perioada decembrie 2004 – septembrie 2005 au

apelat la serviciile reclamantului chemându-l la Timișoara chiar după orele de program și în zilele libere, pentru analiza faptelor penale ce

cădeau în competența instituțiilor pe care le reprezenta și pentru rezolvarea

dosarelor aflate în cercetare având ca obiect trafic de persoane și bunuri.

Martorii au mai relatat că

deplasarea se făcea la sediul I.P.J.P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cu

autoturismul de serviciu al reclamantului.

Împotriva acestei sentinței

a formulat recurs pârâtul M.A.I.

S-au invocat dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul arată că prin

procesul-verbal de cercetare administrativă din 12 septembrie 2005 s-a stabilit

faptul că în perioada 1 decembrie 2004 – 15 iulie 2005, intimatul nu a

participat la nici o acțiune organizată pe raza de competență a I.J.P.F.

Timișoara respectiv – D.P.F.T.

În evidențele

compartimentelor operative ale inspectoratului nu există planuri de acțiune cu

desfășurare de activități specifice în afara zonei de competență a

inspectoratului în care intimatul să fie trimis ca participant direct la

acțiuni sau coordonator al acestora în teren.

Aspectele menționate de

intimatul-reclamant în plângerea înaintată la Comisia de Jurisdicție a imputațiilor din cadrul M.A.I. referitoare la participarea la unele

acțiuni informative aparținând pe raza județului Timiș, nu sunt susținute de

rapoartele instituțiilor ierarhice ce aveau în competență aprobarea

desfășurării acestora în afara razei de competență a I.J.P.F.

Intimatul nu a adus în

susținerea afirmaților sale nici un document din care să rezulte efectuarea

acestor acțiuni.

Instanța de fond și-a

întemeiat soluția în baza depozițiilor martorilor audiați în cauză, deși

aceștia nu au adus nici un fel de dovezi în menținerea punctelor de vedere

exprimate, raportat la prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate

de care se bucură orice act de autoritate emis de o autoritate publică.

Instanța de fond în mod

eronat a avut în vedere exclusiv afirmațiile martorilor, acestea

necoroborându-se cu celelalte probe administrate în dosar.

Împotriva aceleiași sentințe

a formulat recurs și pârâtul I.G.P.F., în conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul consideră eronată

susținerea instanței de fond, potrivit căreia misiunile înregistrate în

ordinele de serviciu au fost confirmate prin depozițiile martorilor audiați în

cauză, îndeplinind atribuții pe linie de serviciu ierarhică în raport de

reclamant, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (2) pct. 27 din Instrucțiunile

nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele

produse, prevederi ce stabilesc fără echivoc caracteristicile ce trebuie

îndeplinite de o activitate pentru a putea fi apreciată ca atribuțiune de

serviciu operativă.

Ordinele de serviciu

prezentate ca probe cerute în motivarea nevinovăției reclamantului nu pot avea

o asemenea calitate în condițiile în care aceste înscrisuri trebuiau semnate și

confirmate de persoana în cauză, în calitatea sa de șef al inspectoratului

județean al poliției de frontieră.

Instanța de fond nu a

reținut și nici nu s-a pronunțat asupra faptului că, atât din cuprinsul actelor

de cercetare efectuate, cât și din cuprinsul ordinelor de serviciu prezentate

de reclamant apare evident că acesta își justifică deplasările prin emiterea

unor ordine de serviciu, chiar și după ce fusese trecut în rezervă, potrivit O.M.

nr. S/II/3843 din 14 iunie 2005, începând cu data de 30 iunie 2005.

Din cuprinsul înscrisurilor

depuse în apărare, rezultă că, nici una dintre structurile operative din cadrul

D.P.F.T. nu avea cunoștință despre eventualele misiuni desfășurate în

perioadele invocate de către reclamant.

Nu a fost depusă nici o

dovadă care să certifice interesul instituției publice în soluționarea cauzelor

penale invocate de către martorul S.P.

Se poate constata că

majoritatea deplasărilor în Timișoara au fost efectuate în weekend, în a doua

parte a zilei de vineri, în condițiile în care domiciliul reclamantului este în

Timișoara.

Potrivit art. 3 alin. (3)

lit. b) din Ordinul nr. 484/2005, nu pot fi numiți în funcții din structurile

poliției judiciare polițiști ce fac parte din categoria inspectorilor șefi și a

adjuncților acestora.

În perioada 15 ianuarie 2005

– 1 aprilie 2005 reclamantul nu mai avea competența de a efectua activități de

natura celor invocate de către domnul procuror S.P.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul consideră că la

dosarul instanței de fond au fost depuse mai multe înscrisuri, ordine de

deplasare care fac dovada deplasării, a locului unde s-a efectuat deplasarea și

a timpului cât a durat deplasarea.

Dispozițiile zilnice pe

unitate sunt înregistrate în registrul evidență, existând o corespondență

efectivă.

În mod corect instanța de

fond a reținut că acțiunile operative s-au derulat în contextul unor cercetării

penale, fiind realizate de mai multe persoane, sub supravegherea procurorului.

Instanța de fond a reținut

în mod corect că acțiunile în cauză au fost realizate cu respectarea

dispozițiilor Codului de procedură penală, cercetările penale având caracter

secret.

Reclamantul – intimat

consideră că nu avea obligația de aduce la cunoștință altor persoane din cadrul

I.J.P.F. elemente legate de derularea cercetărilor în cauză, având obligația

respectării caracterului secret al operațiunilor și existând aprobarea dată de

conducerea D.P.F.T. pentru participarea la operațiunile în cauză, aprobare dată

nominal pentru fiecare deplasare de către directorul sau directorul adjunct al

respectivei direcții.

Recursurile sunt fondate.

Curtea de Apel a reținut că

reclamantul s-a deplasat în Timișoara fiind în misiune, deplasări care

totalizează 49 de zile.

S-a mai reținut că misiunile

au fost înregistrate în ordinele de serviciu și confirmate prin depozițiile

martorilor.

Martorii îndeplineau

atribuții pe linie ierarhică în raport de reclamant, scop în care l-au chemat

pe acesta la Timișoara, pentru analizarea faptelor penale ce cădeau în

competența instituțiilor pe care le reprezentau și pentru rezolvarea dosarelor

aflate în cercetare, având ca obiect trafic de persoane și bunuri.

Atât recurenții cât și

intimatul sunt de acord asupra faptului că deplasările nu erau efectuate în

interesul I.J.P.F., iar intimatul îndeplinea funcția de comisar șef.

Recurenții au contestat

legalitatea ordinelor de deplasare, care erau semnate chiar de către intimat.

Motivul invocat de

recurenții este întemeiat. Astfel, în ipoteza în care deplasările erau

efectuate în interes propriu în conformitate cu art. 96 alin. (2) din O.M.A.I. nr.

30/2001 trebuia achitat un tarif fix.

În ipoteza în care

reclamantul – intimat s-ar fi deplasat într-o misiune în afara razei de

competență, este obligatorie aprobarea șefului ierarhic, astfel cum declară și

martorul B.I.

Același martor arată și că

era nevoie de o dispoziție în acest sens, iar ordinul de misiune să fie

consemnat într-un registru cu caracter secret, dacă misiunea avea acest

caracter.

Intimatul afirmă că

deplasarea în misiune s-a făcut la cererea procurorului în scopul soluționării

cercetării penale în anumite cauze.

Intimatul și-a emis

propriile ordine de serviciu, fără a exista o aprobare de la șeful ierarhic.

O astfel de misiune

efectuată de intimat în afara atribuțiilor de serviciu nu implică deplasarea

acestuia cu autoturismul unității. Reclamantul cunoaște dispozițiile legale în

materie care permit deplasarea cu autoturismul unității.

Ordinele de serviciu depuse

la dosar nu au urmat dispozițiile legale, iar parte dintre acestea au fost

emise după ce reclamantul a fost trecut în rezervă.

Chemarea procurorului pentru

participarea la efectuarea de cercetării penale nu este probată cu acte,

lipsind convocarea scrisă a procurorului.

Se mai constată că ordinele

de serviciu nu sunt completate la toate rubricile și nu există toate

semnăturile cerute de formular.

În consecință, având în

vedere că participarea intimatului la acțiunii informativ operative pe raza

județului Timiș nu sunt susținute de rapoartele instituțiilor ierarhice ce

aveau în competență aprobarea desfășurării acestora.

Înalta Curte va admite

recursurile urmând ca în temeiul art. 20 Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin.

(1) teza I alin. (2) C. proc. civ. să caseze sentința atacată și în fond să respingă

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de M.A.I. și de I.G.P.F., împotriva sentinței civile nr. 284 din 10 octombrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ pronunțată în

dosarul nr. 4232/59/2006 în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.I.

Casează sentința atacată și

în fond respinge acțiunea reclamantului.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2007.