ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1400/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3511/2005 la Tribunalul București, reclamantul A.M. a solicitat în

contradictoriu cu pârâții M.A.N. si U.M. Câmpia Turzii, anularea deciziei de

imputare din 12 noiembrie 2004, a procesului verbal din 19 ianuarie 2005 și a

deciziei nr. 17 din 5 aprilie 2005.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că suma imputată este prescrisă din anul 2002, iar decizia de imputare

este tardiv emisă, neexistând temei legal pentru a se susține că termenele

prevăzute de art. 22 alin. (1), art. 23, art. 25 alin. (4), art. 24 alin. (1)

din O.G. nr. 121/1998 au fost suspendate până la pronunțarea soluției de

scoatere de sub urmărire penală.

Reclamantul a mai arătat că

depășirea termenului legal pentru efectuarea cercetării administrative și

înregistrarea actului de cercetare au drept consecință nulitatea deciziei de

imputare, că nu a fost chemat și ascultat de către comisia de cercetare

administrativă, iar că Instrucțiunile privind răspunderea materială a

militarilor și salariaților civili din M.A.N., aprobate prin ordin nu au fost

publicate în M. Of. al României nefiindu-i astfel opozabile.

Pe fondul cauzei, reclamantul a

opinat că nu a produs nici un prejudiciu, iar că procesul verbal de cercetare

administrativă nu i-a fost adus la cunoștință și nu și-a putut formula

apărările în fața comisiei de cercetare.

Totodată, reclamantul a apreciat ca

fiind nelegală concluzia din procesul verbal de soluționare a contestației,

potrivit căreia avea obligația de a face dovada nevinovăției, acest aspect

reținut fiind în contradicție cu prevederile art. 25 alin. (5) din O.G. nr.

121/1998.

Prin sentința civilă nr. 3387 din 8

septembrie 2005, Tribunalul București, secția a VIII-a a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea de ședință din 31

noiembrie 2005, Curtea a respins excepțiile lipsei de folosință a U.M. și

inadmisibilității primelor două capete de cerere, iar prin încheierea de

ședință din 22 februarie 2006, Curtea a respins excepția nulității deciziei de

imputare pentru nerespectarea termenului de efectuare a cercetării

administrative și înregistrare a actului de cercetare, excepția tardivității

emiterii deciziei de imputare și excepția prescrierii sumei imputate.

În ce privește excepția nulității

deciziei, instanța a reținut, în esență, că termenul de 60 de zile a început să

curgă de la 31 august 1999, fiind suspendat pe întreg parcursul cercetării penale,

respectiv până la data de 28 septembrie 2004, dată la care P.M. a comunicat

soluția pronunțată prin Ordonanța nr. 155/P/2003, astfel încât cercetarea

administrativă a fost efectuată în termenul prevăzut de lege.

Față de faptul că termenul de

prescripție al emiterii deciziei a fost suspendat, instanța a respins ca

neîntemeiate și celelalte excepții invocate de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 821 din 5

aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că potrivit Ordonanței nr. 155/P/2003 din 4 martie 2004 P.M.

de pe lângă Tribunalul București a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a

învinuitului A.M., organul de cercetare penală aplicând măsura administrativă

pe considerentul că intimatul nu a beneficiat de nici un avantaj material de pe

urma săvârșirii faptei.

Așadar, a reținut instanța de fond,

fapta există, dar nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a fi

considerată infracțiune.

Instanța a mai reținut că potrivit

ordinului, a cărui necunoaștere reclamantul nu o poate invoca fiind obligația

sa să cunoască toate actele cu caracter intern, când în cauză sunt degradări de

bunuri, lipsuri de numerar și acte de valori ori acte justificative nelegale,

constatate în gestiuni cu ocazia inventarierilor și controalelor, vinovăția

gestionarului este prezumată, acesta având obligația să facă dovada de

descărcare.

Pe acest aspect, instanța de fond a

constat că reclamantul nu a răsturnat prezumția de vinovăție și nu a reușit să

facă dovada de descărcare și a reținut, în ce privește susținerea reclamantului

potrivit căreia nu a fost ascultat la cercetare, că acesta a fost chemat și

ascultat conform notelor explicative anexate la procesul verbal încheiat cu

această ocazie.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs A.M., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și

nelegalitate prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., opinând că instanța a respins în mod eronat excepția tardivității emiterii deciziei de imputare ca

urmare a prescrierii sumei imputate, precum și excepția nulității absolute a

aceleiași decizii, pe fondul cauzei susținând că Ordinul nu îi este opozabil, astfel

încât nu se poate reține prezumția de vinovăție, aceasta cu atât mai mult cu

cât nu a fost chemat sau ascultat cu ocazia efectuării cercetării.

Înalta Curte de Casație si Justiție,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul

declarat pentru considerentele ce urmează:

În susținerea criticilor sale vizând

excepția tardivității emiterii deciziei de imputare ca urmare a prescrierii

sumei imputate și excepția nulității absolute a aceleiași decizii, recurentul

reclamant a invocat prevederile art. 24 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora

răspunderea materială a militarilor poate fi stabilită numai în care cazul în

care paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data producerii,

apreciind că termenul stipulat de această prevedere a fost depășit în cazul de

față, respectiv dispozițiile art. 23 alin. (1), potrivit cărora termenul pentru

efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este

de 60 de zile de la data la care comandantul unității a luat cunoștință sau a

constatat producerea pagubei.

În ce privește aceste susțineri,

Curtea reține că paguba a fost constatată de către o echipă de audit a U.M.

Cluj Napoca în timpul controlului efectuat în perioada 2-18 august 1999.

Apreciindu-se că faptele care au

generat paguba ar putea intra sub incidența Codului Penal, procedura

administrativă a fost suspendată, cazul fiind înaintat Parchetului Militar Cluj

Napoca, în conformitate cu prevederile art. 44 din O.G. nr. 121/1998.

Prin Ordonanța nr. 155/P/2003,

comunicată la 28 septembrie 2004 potrivit prevederile art. 45 din O.G. nr.

121/1998, Parchetul Militar Teritorial s-a pronunțat în sensul scoaterii de sub

urmărire penală a învinuitului A.M. și aplicării unei sancțiuni cu caracter

administrativ pentru faptele săvârșite.

După cum în mod corect a reținut și

prima instanță, pe parcursul efectuării cercetărilor penale, în speță până la

data de 28 septembrie 2004, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1)

din O.G. nr. 121/1998 a fost suspendat, în conformitate cu prevederile art. 126

din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților

civili din M.A.N., aprobate prin Ordinul M.A.N. nr. M5/1999.

Ordinul mai sus invocat este

opozabil recurentului reclamant, întrucât, în calitate de militar, acesta avea

obligația de a-l cunoaște și de a-l aplica, ordinele ministrului publicându-se

în B.I.A.

În plus, instrucțiunile în speță au

fost emise în temeiul art. 48 din O.G. nr. 121/1998, pe baza și în executarea

acestui act normativ.

Pentru considerentele arătate,

Curtea apreciază că răspunderea materială a fost stabilită cu respectarea

prevederilor art. 23 alin. (1), art. 24 și art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998,

astfel încât în mod corect prima instanță a respins excepțiile invocate.

În ce privește celelalte critici

formulate de recurentul reclamant, se constată că prin Ordonanța nr. 155/P/2003

organul de cercetare penală a dispus scoaterea învinuitului de sub cercetare

penală și aplicarea sancțiunii amenzii pentru faptele săvârșite, apreciindu-se

că acesta nu a beneficiat de nici un avantaj material.

Totodată, atât prin procesul verbal

de cercetare administrativă cât și prin procesul verbal întocmit cu ocazia

controlului efectuat se reține că paguba s-a produs din neglijența recurentului

reclamant, evidența operativă fiind ținută superficial.

Curtea apreciază că în mod corect

prima instanță a făcut aplicarea prevederilor pct. 3 și pct. 7 din Ordinul nr.

M.5/1999 reținându-se că reclamantul nu a răsturnat prezumția de nevinovăție,

cu atât mai mult cu cât vinovăția acestuia rezultă și din probatoriul

administrat în cauză, iar regula înscrisă în ordinul menționat reprezintă o

aplicare a normei generale în materia răspunderii gestionarului.

Pentru considerentele

arătate, se constată că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,

iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.M.

împotriva sentinței civile nr. 821 din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 martie 2007.