ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4011/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 207/CA din 29 martie 2007, Curtea de Apel Constanța a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantului D.D.O. având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 4382751/2004, prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de școlarizare în cuantum de 143.658.000 lei (vechi). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că împotriva deciziei de imputare, reclamantul a formulat contestație, iar împotriva acesteia a formulat apoi plângere, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005 și comunicată la 24 ianuarie 2005. Instanța a mai reținut că reclamantul nu a înțeles să urmeze în totalitate prevederile O.G.

nr. 121/1998, necontestând hotărârea nr.1/2005 în termenul de 30 zile de la comunicare, iar în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, contestația formulată împotriva deciziei nr. 4382751/2004 (comunicată la 1 septembrie 2004) este tardiv formulată. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul D.D.O. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a arătat în esență că instanța de fond nu a examinat corect cererea sa de chemare în judecată, prin care a înțeles să conteste numai Decizia de imputare, ceea ce este de natură a atrage competența instanței de dreptul muncii, respectiv a Tribunalului Tulcea, care a și fost de altfel inițial sesizat.

Recurentul-reclamant a mai arătat că actul generator al obligației sale la plată este Decizia de imputare, celelalte acte emise, respectiv Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 1 din 5 ianuarie 2005 având numai caracter accesoriu. Recurentul-reclamant a arătat că nu ar fi fost nici logic și nici în interesul său să conteste această din urmă hotărâre, cu nr. 1 din 5 ianuarie 2005, când de fapt dovezile de încălcare a legii priveau decizia de imputare, astfel că opinia instanței în sensul că a urmat parțial o procedură prevăzută de O.G. nr. 121/1998 nu este fundamentată pentru că nu este vorba despre o continuare a aceleiași proceduri și despre un nou demers, bazat pe alte argumente.

În fine, recurentul-reclamant precizând că termenul de prescripție prevăzut pentru acțiunea în contestarea deciziei de imputare este diferit de cel pentru introducerea acțiunii în contestarea Hotărârii nr. 1 din 5 ianuarie 2005, după cum diferită este și competența materială în soluționarea unor astfel de acțiuni, a arătat că a formulat în termenul legal de 3 ani, respectiv la 2 iunie 2006 acțiunea în anularea Deciziei de imputare nr. 4382751, înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea. Motivul pentru care nu a atacat cu recurs hotărârea de declinare a competenței pronunțată de această instanță, îl reprezintă faptul că nu a avut cunoștință de împrejurarea că termenul de recurs curge, pentru aceste hotărâri, de la pronunțarea și nu de la comunicarea hotărârii.

Așa fiind, în opinia recurentului-reclamant respingerea acțiunii ca fiind tardiv introdusă, de către instanța de contencios administrativ, respectiv de Curtea Apel Constanța reprezintă o încălcare a dreptului său de a-și apăra un interes lezat și de a se judeca cu privire la aspectele învederate în cererea de chemare în judecată în fața instanței competente care, în opinia sa, este Tribunalul Tulcea, secția de litigii de muncă. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, de criticile recurentului dar și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, neexistând în cauză nici un alt motiv de ordine publică care să impună casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.

După cum incontestabil a rezultat din actele dosarului, la data de 2 iunie 2006 recurentul-reclamant a solicitat Tribunalului Tulcea (dosar 2621/2006) anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 4382751 din 1 septembrie 2004, prin care i s-a imputat suma de 143.658.000 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare efectuate de Serviciul Român de Informații și Ministerul de Interne, în perioada 15 septembrie 1997 – 20 aprilie 2001. Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 2627 din 20 septembrie 2006, admițând excepția necompetenței materiale invocată de intimată, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, reținând și împrejurarea că însuși reclamantul a declarat că înțelege să conteste, pe lângă decizia de imputare și hotărârile comisiilor de soluționare a contestațiilor, respectiv Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005 pronunțată de către Comisia de jurisdicție a imputațiilor, înființată conform art. 32 din O.G.

nr. 121/1998, în cadrul SRI, în cuprinsul căreia s-a prevăzut expres dreptul de contestare la instanța competentă, potrivit Legii nr 554/2004, a contenciosului administrativ. Împotriva acestei soluții de declinare nu a fost exercitată de niciuna din părțile din cauză calea de atac a recursului, Curtea de Apel Constanța, legal sesizată cu soluționarea cauzei, pronunțând soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ, ca tardiv formulată, astfel cum s-a arătat deja și care formează obiectul recursului de față. Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant îndreptate împotriva acestei din urmă sentințe, după cum nefondată este și susținerea că instanța competentă material să soluționeze cererea sa este tribunalul ca instanță de litigii de muncă, motivat de împrejurarea că a dorit și a înțeles să conteste numai decizia de imputare.

Independent de faptul că potrivit unui vechi și consacrat principiu de drept, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii (Nemo censetur ignorare legem) ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că recurentul – reclamant nu își poate astfel justifica pasivitatea în ne-exercitarea căii de atac a recursului împotriva primei hotărâri de declinare a competenței în favoarea Curții de Apel Constanța, Înalta Curte apreciază că ambele instanțe au dat o corectă calificare acțiunii reclamantului - recurent, fără a se limita, în mod firesc la sensul literal al termenilor folosiți, potrivit art. 84 C. proc. civ. Stabilirea naturii juridice a acțiunii de față ca fiind de contencios administrativ a avut drept temei legal chiar procedurile parcurse de către reclamantul-recurent anterior sesizării instanței.

Astfel, împotriva deciziei de imputații, în temeiul art. 30 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999 reclamantul-recurent a formulat contestație și apoi plângere, ceea ce demonstrează că a ales, benevol, să urmeze procedura administrativ jurisdicțională prevăzută de respectivul act normativ. Plângerea sa, soluționată prin Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005, îndreptată împotriva Hotărârii nr. 1 din 27 octombrie 2004 de soluționare a primei contestații depuse împotriva Deciziei de imputare, a fost examinată în raport de prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, stabilindu-se respectarea termenelor, a condițiilor de fond și de formă inserate în actul normativ respectiv, și stipulându-se expres în art. 5 din dispozitivul Hotărârii că dreptul de atac se va exercita la instanța competentă în raport cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.

În fine, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de contencios administrativ, legal investită, a apreciat tardivitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind evident că dată fiind etapa procesuală actuală, în cronologia procedurilor deja parcurse, recurentul-reclamant nu mai putea reclama aplicarea unui regim juridic cu totul diferit față de cel urmat și ales chiar de el și impus totodată de reglementările legale incidente. De altfel, după cum a învederat și intimata, nu se poate ignora, astfel cum susține recurentul, că în cauză nu decizia de imputare însăși este actul atacat ci Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, ca act administrativ de soluționare a litigiului privitor ca decizia de imputare.

Față de toate cele arătate, în teza art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de D.D.O. împotriva sentinței civile nr. 207/CA din 29 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă, fluvială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2007.