ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4011/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 207/CA din 29

martie 2007, Curtea de Apel Constanța a respins ca tardiv formulată acțiunea

reclamantului D.D.O. având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 4382751/2004,

prin care a fost obligat la plata cheltuielilor de școlarizare în cuantum de

143.658.000 lei (vechi).

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că împotriva deciziei de imputare,

reclamantul a formulat contestație, iar împotriva acesteia a formulat apoi

plângere, care a fost soluționată prin Hotărârea nr. 1 din 5 ianuarie 2005 și

comunicată la 24 ianuarie 2005.

Instanța a mai reținut că reclamantul nu

a înțeles să urmeze în totalitate prevederile O.G. nr. 121/1998, necontestând

hotărârea nr.1/2005 în termenul de 30 zile de la comunicare, iar în temeiul

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, contestația formulată împotriva

deciziei nr. 4382751/2004 (comunicată la 1 septembrie 2004) este tardiv

formulată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul D.D.O.

a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Prin motivele de recurs dezvoltate,

recurentul-reclamant a arătat în esență că instanța de fond nu a examinat

corect cererea sa de chemare în judecată, prin care a înțeles să conteste numai

Decizia de imputare, ceea ce este de natură a atrage competența instanței de

dreptul muncii, respectiv a Tribunalului Tulcea, care a și fost de altfel

inițial sesizat.

Recurentul-reclamant a mai arătat că

actul generator al obligației sale la plată este Decizia de imputare, celelalte

acte emise, respectiv Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 1

din 5 ianuarie 2005 având numai caracter accesoriu.

Recurentul-reclamant a arătat că nu ar fi

fost nici logic și nici în interesul său să conteste această din urmă hotărâre,

cu nr. 1 din 5 ianuarie 2005, când de fapt dovezile de încălcare a legii

priveau decizia de imputare, astfel că opinia instanței în sensul că a urmat

parțial o procedură prevăzută de O.G. nr. 121/1998 nu este fundamentată pentru

că nu este vorba despre o continuare a aceleiași proceduri și despre un nou

demers, bazat pe alte argumente.

În fine, recurentul-reclamant precizând

că termenul de prescripție prevăzut pentru acțiunea în contestarea deciziei de

imputare este diferit de cel pentru introducerea acțiunii în contestarea Hotărârii

nr. 1 din 5 ianuarie 2005, după cum diferită este și competența materială în

soluționarea unor astfel de acțiuni, a arătat că a formulat în termenul legal

de 3 ani, respectiv la 2 iunie 2006 acțiunea în anularea Deciziei de imputare

nr. 4382751, înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea. Motivul pentru care nu

a atacat cu recurs hotărârea de declinare a competenței pronunțată de această

instanță, îl reprezintă faptul că nu a avut cunoștință de împrejurarea că

termenul de recurs curge, pentru aceste hotărâri, de la pronunțarea și nu de la

comunicarea hotărârii. Așa fiind, în opinia recurentului-reclamant respingerea acțiunii

ca fiind tardiv introdusă, de către instanța de contencios administrativ, respectiv

de Curtea Apel Constanța reprezintă o încălcare a dreptului său de a-și apăra

un interes lezat și de a se judeca cu privire la aspectele învederate în

cererea de chemare în judecată în fața instanței competente care, în opinia sa,

este Tribunalul Tulcea, secția de litigii de muncă.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, de criticile

recurentului dar și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., constată

că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, neexistând în

cauză nici un alt motiv de ordine publică care să impună casarea acesteia,

pentru considerentele în continuare arătate.

După cum incontestabil a rezultat din

actele dosarului, la data de 2 iunie 2006 recurentul-reclamant a solicitat

Tribunalului Tulcea (dosar 2621/2006) anularea în tot a Deciziei de impunere

nr. 4382751 din 1 septembrie 2004, prin care i s-a imputat suma de 143.658.000

lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare efectuate de Serviciul Român de

Informații și Ministerul de Interne, în perioada 15 septembrie 1997 – 20

aprilie 2001.

Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă

nr. 2627 din 20 septembrie 2006, admițând excepția necompetenței materiale

invocată de intimată, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Curții de Apel Constanța, reținând și împrejurarea că însuși reclamantul a

declarat că înțelege să conteste, pe lângă decizia de imputare și hotărârile

comisiilor de soluționare a contestațiilor, respectiv Hotărârea nr. 1 din 5

ianuarie 2005 pronunțată de către Comisia de jurisdicție a imputațiilor,

înființată conform art. 32 din O.G. nr. 121/1998, în cadrul SRI, în cuprinsul

căreia s-a prevăzut expres dreptul de contestare la instanța competentă, potrivit

Legii nr 554/2004, a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei soluții de declinare nu

a fost exercitată de niciuna din părțile din cauză calea de atac a recursului,

Curtea de Apel Constanța, legal sesizată cu soluționarea cauzei, pronunțând

soluția de respingere a acțiunii în contencios administrativ, ca tardiv

formulată, astfel cum s-a arătat deja și care formează obiectul recursului de

față.

Înalta Curte constată că nu sunt

întemeiate criticile recurentului-reclamant îndreptate împotriva acestei din

urmă sentințe, după cum nefondată este și susținerea că instanța competentă

material să soluționeze cererea sa este tribunalul ca instanță de litigii de muncă,

motivat de împrejurarea că a dorit și a înțeles să conteste numai decizia de

imputare.

Independent de faptul că potrivit unui

vechi și consacrat principiu de drept, nimeni nu se poate prevala de

necunoașterea legii (Nemo censetur ignorare legem) ceea ce, cu alte cuvinte,

înseamnă că recurentul – reclamant nu își poate astfel justifica pasivitatea în

ne-exercitarea căii de atac a recursului împotriva primei hotărâri de declinare

a competenței în favoarea Curții de Apel Constanța, Înalta Curte apreciază că

ambele instanțe au dat o corectă calificare acțiunii reclamantului - recurent,

fără a se limita, în mod firesc la sensul literal al termenilor folosiți,

potrivit art. 84 C. proc. civ.

Stabilirea naturii juridice a acțiunii de

față ca fiind de contencios administrativ a avut drept temei legal chiar

procedurile parcurse de către reclamantul-recurent anterior sesizării instanței.

Astfel, împotriva deciziei de imputații, în temeiul art. 30 din O.G. nr. 121/1998

privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999

reclamantul-recurent a formulat contestație și apoi plângere, ceea ce

demonstrează că a ales, benevol, să urmeze procedura administrativ

jurisdicțională prevăzută de respectivul act normativ.

Plângerea sa, soluționată prin Hotărârea

nr. 1 din 5 ianuarie 2005, îndreptată împotriva Hotărârii nr. 1 din 27

octombrie 2004 de soluționare a primei contestații depuse împotriva Deciziei de

imputare, a fost examinată în raport de prevederile O.G. nr. 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor, stabilindu-se respectarea termenelor, a

condițiilor de fond și de formă inserate în actul normativ respectiv, și stipulându-se

expres în art. 5 din dispozitivul Hotărârii că dreptul de atac se va exercita

la instanța competentă în raport cu prevederile Legii contenciosului administrativ

nr. 544/2004.

În fine, Înalta Curte reține că în mod

corect instanța de contencios administrativ, legal investită, a apreciat

tardivitatea acțiunii, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004,

fiind evident că dată fiind etapa procesuală actuală, în cronologia

procedurilor deja parcurse, recurentul-reclamant nu mai putea reclama aplicarea

unui regim juridic cu totul diferit față de cel urmat și ales chiar de el și

impus totodată de reglementările legale incidente.

De altfel, după cum a învederat și

intimata, nu se poate ignora, astfel cum susține recurentul, că în cauză nu

decizia de imputare însăși este actul atacat ci Hotărârea Comisiei de

Jurisdicție a Imputațiilor, ca act administrativ de soluționare a litigiului

privitor ca decizia de imputare.

Față de toate cele arătate, în teza art. 312

C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de D.D.O.

împotriva sentinței civile nr. 207/CA din 29 martie 2007 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială maritimă, fluvială de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23

octombrie 2007.