ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3652/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3652/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 12 martie 2007 sub nr. 1890/2/07 la Curtea de Apel București,
contestatorul debitor C.C.C. în contradictoriu cu A.V.A.S., a solicitat
instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să dispună admiterea
contestației la executare și anularea formelor de executare silită efectuate în
temeiul titlului executoriu, sentința nr. 39 din 19 februarie 2004 a Curții de
Apel București.
Curtea de Apel București,
prin sentința nr. 107 din 4 mai 2007, a admis contestația la executare așa cum
a fost formulată.
Împotriva evocatei hotărâri
a declarat recurs A.V.A.S., în temeiul art. 304
1
C. proc. civ., cu
referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.
Recurenta a arătat că prima
instanță a respins în mod greșit excepția de prematuritate prevăzută de art. 46
alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, invocată de A.V.A.S., cu motivarea că
A.V.A.S. nu a dovedit vătămarea prin comunicarea cu întârziere a contestației
la executare, motiv de recurs pentru care recurenta a solicitat admiterea
menționatei excepții, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii
contestației la executare, ca prematur introdusă.
Înalta Curte urmează să
respingă acest motiv de recurs, ca nefondat, pentru considerentele expuse în
continuare.
Este adevărat că potrivit art.
46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 reclamantul este obligat să comunice
cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în
instanță, judecătorul neprimind cererea, fără dovada îndeplinirii celor mai sus
- menționate, aceste prevederi fiind aplicabile oricărei cereri, indiferent de natura
ei, cu excepția cererilor formulate în timpul judecății ori a celor prin care
se exercită o cale de atac.
Excepția de prematuritate constituie
o sancțiune pentru lipsa dreptului cerut a fi valorificat pe cale de acțiune,
astfel că, menționata excepție apare ca o excepție de fond, fiind în legătură
cu o condiție de exercițiu a acțiunii, întrucât prin admiterea ei se tinde la
respingerea acțiunii.
Însă, obligația impusă
reclamantului prin art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 nu poate fi
apreciată ca o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune, nefiind
practic reglementată ca o procedură prealabilă în sensul prevederilor art. 109 alin.
(2) C. proc. civ., potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege,
sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei
proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege.
Pe fondul recursului având
ca obiect, contestația la executare, recurenta a arătat, în esență, că prima
instanță a reținut în mod greșit că daunele cominatorii stabilite prin decizia
Curții de Apel București nr. 39 din data de 19 februarie 2004 nu constituie o
creanță certă și lichidă.
Și acest motiv de recurs apare,
ca nefondat, așa încât Înalta Curte urmează să îl respingă, cu argumentația de
mai jos.
Daunele cominatorii sunt
sume de bani pe care debitorul unei obligații de a face sau de a nu face este
obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească creditorului său, pentru
fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestației datorate.
Daunele cominatorii nu au
caracter de despăgubire, ci apar ca un mijloc de constrângere a debitorului la executarea
în natură a obligației sale, pe cale de consecință, acordarea acestora nu este
dependentă de existența unui prejudiciu.
Doctrina juridică a recomandat
abandonarea acestei sancțiuni și înlocuirea sa cu un sistem de amenzi civile pe
care debitorul le plătește la bugetul statului, cu titlu definitiv, sistem
reglementat de art. 580
3
C. proc. civ., ce se aplică în cazul
constrângerii debitorului la îndeplinirea obligațiilor de a face intuitu personae,
legea interzicând acordarea daunelor cominatorii în cazul neexecutării acestor obligații.
Daunele cominatorii nu au
caracter reparator.
Pentru repararea pagubelor
cauzate prin neexecutare, creditorul poate cere obligarea debitorului la
despăgubiri.
Pe această cale, se produce
o înlocuire a creanței inițiale cu o altă creanță ce are ca obiect suma de bani
reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor.
Despăgubirile au valoare de sancțiune
civilă aplicabilă în caz de neexecutare a obligației.
Revenind la daunele
cominatorii stabilite prin decizia Curții de Apel București nr. 39 din 19
februarie 2004, acestea, nu reprezintă o creanță certă și lichidă, condiție
pentru promovarea cererii de executare silită, cum bine a reținut prima
instanță în soluționarea contestației la executare prin admiterea acesteia.
Sintagma creanță certă desemnează
creanța ce are o existență neîndoielnică, asupra sa neexistând nici un litigiu
iar sintagma creanță lichidă desemnează creanța cu un cuantum precis determinat,
sintagme inaplicabile daunelor cominatorii rezultate din decizia Curții de Apel
București nr. 39 din 19 februarie 2004, hotărâre în baza căreia debitorul era
obligat la plata de 1.000.000 ROL pe zi de întârziere până la îndeplinirea
obligației principale.
În acest sens sunt și
dispozițiile art. 379 C. proc. civ., ce stabilesc că nici o urmărire asupra
bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă,
lichidă și exigibilă.
În consecință, cum nici, pe
fond, motivele de recurs, astfel cum au fost examinate grupat, nu pot fi
primite, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.
Așa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de A.V.A.S. București împotriva sentinței nr. 107 din 4 mai 2007 a Curții de
Apel București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 noiembrie 2007.