ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3652/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 martie 2007 sub nr. 1890/2/07 la Curtea de Apel București, contestatorul debitor C.C.C. în contradictoriu cu A.V.A.S., a solicitat instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să dispună admiterea contestației la executare și anularea formelor de executare silită efectuate în temeiul titlului executoriu, sentința nr. 39 din 19 februarie 2004 a Curții de Apel București. Curtea de Apel București, prin sentința nr. 107 din 4 mai 2007, a admis contestația la executare așa cum a fost formulată. Împotriva evocatei hotărâri a declarat recurs A.V.A.S., în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. Recurenta a arătat că prima instanță a respins în mod greșit excepția de prematuritate prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, invocată de A.V.A.S., cu motivarea că A.V.A.S. nu a dovedit vătămarea prin comunicarea cu întârziere a contestației la executare, motiv de recurs pentru care recurenta a solicitat admiterea menționatei excepții, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii contestației la executare, ca prematur introdusă. Înalta Curte urmează să respingă acest motiv de recurs, ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Este adevărat că potrivit art. 46 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998 reclamantul este obligat să comunice cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanță, judecătorul neprimind cererea, fără dovada îndeplinirii celor mai sus - menționate, aceste prevederi fiind aplicabile oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepția cererilor formulate în timpul judecății ori a celor prin care se exercită o cale de atac. Excepția de prematuritate constituie o sancțiune pentru lipsa dreptului cerut a fi valorificat pe cale de acțiune, astfel că, menționata excepție apare ca o excepție de fond, fiind în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii, întrucât prin admiterea ei se tinde la respingerea acțiunii.

Însă, obligația impusă reclamantului prin art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 nu poate fi apreciată ca o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune, nefiind practic reglementată ca o procedură prealabilă în sensul prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Pe fondul recursului având ca obiect, contestația la executare, recurenta a arătat, în esență, că prima instanță a reținut în mod greșit că daunele cominatorii stabilite prin decizia Curții de Apel București nr. 39 din data de 19 februarie 2004 nu constituie o creanță certă și lichidă.

Și acest motiv de recurs apare, ca nefondat, așa încât Înalta Curte urmează să îl respingă, cu argumentația de mai jos. Daunele cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul unei obligații de a face sau de a nu face este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestației datorate. Daunele cominatorii nu au caracter de despăgubire, ci apar ca un mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a obligației sale, pe cale de consecință, acordarea acestora nu este dependentă de existența unui prejudiciu. Doctrina juridică a recomandat abandonarea acestei sancțiuni și înlocuirea sa cu un sistem de amenzi civile pe care debitorul le plătește la bugetul statului, cu titlu definitiv, sistem reglementat de art. 580 3 C. proc.

civ., ce se aplică în cazul constrângerii debitorului la îndeplinirea obligațiilor de a face intuitu personae, legea interzicând acordarea daunelor cominatorii în cazul neexecutării acestor obligații. Daunele cominatorii nu au caracter reparator. Pentru repararea pagubelor cauzate prin neexecutare, creditorul poate cere obligarea debitorului la despăgubiri. Pe această cale, se produce o înlocuire a creanței inițiale cu o altă creanță ce are ca obiect suma de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Despăgubirile au valoare de sancțiune civilă aplicabilă în caz de neexecutare a obligației. Revenind la daunele cominatorii stabilite prin decizia Curții de Apel București nr. 39 din 19 februarie 2004, acestea, nu reprezintă o creanță certă și lichidă, condiție pentru promovarea cererii de executare silită, cum bine a reținut prima instanță în soluționarea contestației la executare prin admiterea acesteia.

Sintagma creanță certă desemnează creanța ce are o existență neîndoielnică, asupra sa neexistând nici un litigiu iar sintagma creanță lichidă desemnează creanța cu un cuantum precis determinat, sintagme inaplicabile daunelor cominatorii rezultate din decizia Curții de Apel București nr. 39 din 19 februarie 2004, hotărâre în baza căreia debitorul era obligat la plata de 1.000.000 ROL pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligației principale. În acest sens sunt și dispozițiile art. 379 C. proc. civ., ce stabilesc că nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. În consecință, cum nici, pe fond, motivele de recurs, astfel cum au fost examinate grupat, nu pot fi primite, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.V.A.S. București împotriva sentinței nr. 107 din 4 mai 2007 a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2007.