ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Judecătoria Craiova, prin

sentința civilă nr. 9918 din 24 noiembrie 2005, a declinat competența de

soluționare a cauzei privind pe contestatoarea P.I.cu domiciliul în municipiul

Craiova județul Dolj în contradictoriu cu A.D.S. cu sediul social în București,

în favoarea Curții de Apel București, secția comercială, cu motivarea că

potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active

bancare, republicată cu modificările și completările ulterioare, cererile de

orice natură privind drepturile și obligațiile bancare preluate de A.V.A.S.,

inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor

fizice și juridice, sunt de competența Curții de Apel în a cărei rază

teritorială se află sediul sau după caz, domiciliul pârâtului și se judecă de

urgență și cu precădere.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 79 din 24 aprilie 2007,

a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității contestației la executare

invocată de pârâta A.D.S. A fost admisă contestația la executare formulată de

contestatoarea P.I. în contradictoriu cu intimata A.D.S. și a fost desființată

poprirea înființată prin Ordinul de poprire nr. 7103/22 august 2006 emis de A.D.S.

asupra conturilor bancare ale contestatoarei debitoare P.I. S-a luat act că nu

s-au cerut cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei

soluții, instanța de fond a apreciat, în ceea ce privește excepția

inadmisibilității contestației la executare invocată de intimata A.D.S., pentru

motivul nerespectării de către contestatoare a procedurii prealabile a

comunicării cererii și actelor prin scrisoare recomandată că nu se poate reține

existența în condițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 a unei „proceduri

prealabile” în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și a cărei neîndeplinire

se poate sancționa cu „fine de neprimire”. A sancționa cu inadmisibilitatea

cererii nerespectarea unei obligații ce a fost îndeplinită mai târziu, fără ca

prin aceasta să fie prejudiciată în vreun fel cealaltă parte, ar echivala cu o

aplicare și o interpretare excesiv de formulă a textului legal și ar conduce la

încălcarea dreptului la acces într-o instanță de judecată.

Pe fondul contestației la

executare s-a stabilit că A.D.S. a început executarea silită prin poprire,

având ca temei contractul de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 și prevederile O.U.G.

nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 modificată și republicată. Contractul de

arendă nu constituie titlul executoriu, așa cum cere în mod expres art. 372 C.

proc. civ.

Astfel, contractul de arendă

nr. 226 a fost încheiat de contestatoare cu pârâta la data de 29 iulie 2002,

anterior intrării în vigoarea O.U.G. nr. 64/2005, act normativ care dă

posibilitatea A.D.S. să folosească formele și procedurile de executare

prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998.

Potrivit principiului

neretroactivității legii civile, contractului de arendă nr. 226 din 29 iulie

2002 nu îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005, el neconstituind

titlul executoriu.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 79 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, a promovat recurs creditoarea A.D.S. București, care în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și

modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestației la executare

formulată de contestatoarea P.I., ca nefondată, iar pe cale de excepție ca

inadmisibilă.

În dezvoltarea motivelor de

recurs în principal s-a evocat că contestatoarea nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, aspect care conduce

la inadmisibilitatea cererii. De asemenea, actele de executare efectuate de A.D.S.

sunt în deplină concordanță cu legile în vigoare, nu există nici o cauză de

nelegalitate a acestora care ar putea duce la anularea lor, iar principiul

neretroactivității legii nu a fost invocat de contestatoare ca motiv al cererii

sale.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile

formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a

respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.D.S., pentru

următoarele considerente.

Este adevărat că art. 46 din

O.U.G. nr. 51/1998 reglementează că reclamantul este obligat să comunice A.D.S.

cererea însoțită de actele pe care se întemeiază și după caz, interogatoriul

scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de

depunerea acestora în instanță. De remarcat este împrejurarea că reclamanta P.I.

a comunicat întreaga documentație pârâtei A.D.S., în momentul când s-a adresat

instanței judecătorești, fiind realizat astfel scopul și finalitatea instituită

de cadrul legal expus anterior. Nu se impunea admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii contestatoarei nici din perspectiva regimului

juridic sancționator legal, cu atât mai mult cu cât pârâta A.D.S. nu a fost

prejudiciată sub nici un aspect, ea exercitându-și plenar toate apărările pe

care le-a considerat necesare.

De necontestat că în materia

executării silite, art. 372 C. proc. civ., statuează că executarea silită se va

efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris

care, potrivit legii, constituie titlul executoriu.

Corect a considerat instanța

de fond că în speță este aplicabil principiul neretroactivității legii civile

prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, contractul de arendă nr.

226 din 29 iulie 2002 fiind încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2005,

el neconstituind titlul executoriu.

În contextul expus anterior,

își găsește aplicabilitatea cel mai important principiu de rezolvare a

problemelor ridicate de acțiunea în timp a legilor civile, care este principiul

neretroactivității. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., în

următorii termeni: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere

retroactivă”. Doctrina juridică a definit principiul neretroactivității legii

civile ca fiind regula juridică potrivit căreia o lege se aplică numai

situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor

anterioare, trecute, adică trecutul scapă legii civile noi. Legea civilă nouă

nu reglementează raporturile juridice născute, modificare sau stinse înainte de

intrarea ei în vigoare, facto praeterita. Ca o consecință firească a

principiului neretroactivității există principiul aplicării imediate a legii

civile noi, potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se

aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând

aplicarea legii vechi.

În același sens sunt și

dispozițiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituția României, care

reglementează cum legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale

mai favorabile.

Cadrul juridic și

argumentele expuse, determină ca toate criticile formulate în cererea de recurs

de creditoarea A.D.S. București să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a

respinge ca nefondat recursul, nefiind îndeplinite nici una din dispozițiile art.

304 C. proc. civ., menținând ca legală și temeinică sentința comercială nr. 79

din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de creditoarea A.D.S. București, împotriva sentinței nr. 79 din 24 aprilie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 24 ianuarie 2008.