ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Judecătoria Craiova, prin sentința civilă nr. 9918 din 24 noiembrie 2005, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe contestatoarea P.I.cu domiciliul în municipiul Craiova județul Dolj în contradictoriu cu A.D.S. cu sediul social în București, în favoarea Curții de Apel București, secția comercială, cu motivarea că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată cu modificările și completările ulterioare, cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile bancare preluate de A.V.A.S., inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice, sunt de competența Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul sau după caz, domiciliul pârâtului și se judecă de urgență și cu precădere.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 79 din 24 aprilie 2007, a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității contestației la executare invocată de pârâta A.D.S. A fost admisă contestația la executare formulată de contestatoarea P.I. în contradictoriu cu intimata A.D.S. și a fost desființată poprirea înființată prin Ordinul de poprire nr. 7103/22 august 2006 emis de A.D.S. asupra conturilor bancare ale contestatoarei debitoare P.I. S-a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată. În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a apreciat, în ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației la executare invocată de intimata A.D.S., pentru motivul nerespectării de către contestatoare a procedurii prealabile a comunicării cererii și actelor prin scrisoare recomandată că nu se poate reține existența în condițiile art. 46 din O.U.G.

nr. 51/1998 a unei „proceduri prealabile” în sensul art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și a cărei neîndeplinire se poate sancționa cu „fine de neprimire”. A sancționa cu inadmisibilitatea cererii nerespectarea unei obligații ce a fost îndeplinită mai târziu, fără ca prin aceasta să fie prejudiciată în vreun fel cealaltă parte, ar echivala cu o aplicare și o interpretare excesiv de formulă a textului legal și ar conduce la încălcarea dreptului la acces într-o instanță de judecată. Pe fondul contestației la executare s-a stabilit că A.D.S. a început executarea silită prin poprire, având ca temei contractul de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 și prevederile O.U.G. nr. 64/2005 și O.U.G. nr. 51/1998 modificată și republicată.

Contractul de arendă nu constituie titlul executoriu, așa cum cere în mod expres art. 372 C. proc. civ. Astfel, contractul de arendă nr. 226 a fost încheiat de contestatoare cu pârâta la data de 29 iulie 2002, anterior intrării în vigoarea O.U.G. nr. 64/2005, act normativ care dă posibilitatea A.D.S. să folosească formele și procedurile de executare prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit principiului neretroactivității legii civile, contractului de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 nu îi sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005, el neconstituind titlul executoriu. Împotriva sentinței comerciale nr. 79 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a promovat recurs creditoarea A.D.S.

București, care în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestației la executare formulată de contestatoarea P.I., ca nefondată, iar pe cale de excepție ca inadmisibilă. În dezvoltarea motivelor de recurs în principal s-a evocat că contestatoarea nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii. De asemenea, actele de executare efectuate de A.D.S. sunt în deplină concordanță cu legile în vigoare, nu există nici o cauză de nelegalitate a acestora care ar putea duce la anularea lor, iar principiul neretroactivității legii nu a fost invocat de contestatoare ca motiv al cererii sale.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea A.D.S., pentru următoarele considerente. Este adevărat că art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998 reglementează că reclamantul este obligat să comunice A.D.S. cererea însoțită de actele pe care se întemeiază și după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanță. De remarcat este împrejurarea că reclamanta P.I. a comunicat întreaga documentație pârâtei A.D.S., în momentul când s-a adresat instanței judecătorești, fiind realizat astfel scopul și finalitatea instituită de cadrul legal expus anterior.

Nu se impunea admiterea excepției inadmisibilității acțiunii contestatoarei nici din perspectiva regimului juridic sancționator legal, cu atât mai mult cu cât pârâta A.D.S. nu a fost prejudiciată sub nici un aspect, ea exercitându-și plenar toate apărările pe care le-a considerat necesare. De necontestat că în materia executării silite, art. 372 C. proc. civ., statuează că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlul executoriu. Corect a considerat instanța de fond că în speță este aplicabil principiul neretroactivității legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, contractul de arendă nr. 226 din 29 iulie 2002 fiind încheiat anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 64/2005, el neconstituind titlul executoriu. În contextul expus anterior, își găsește aplicabilitatea cel mai important principiu de rezolvare a problemelor ridicate de acțiunea în timp a legilor civile, care este principiul neretroactivității. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., în următorii termeni: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Doctrina juridică a definit principiul neretroactivității legii civile ca fiind regula juridică potrivit căreia o lege se aplică numai situațiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute, adică trecutul scapă legii civile noi. Legea civilă nouă nu reglementează raporturile juridice născute, modificare sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare, facto praeterita.

Ca o consecință firească a principiului neretroactivității există principiul aplicării imediate a legii civile noi, potrivit cu care, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituția României, care reglementează cum legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile. Cadrul juridic și argumentele expuse, determină ca toate criticile formulate în cererea de recurs de creditoarea A.D.S. București să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul, nefiind îndeplinite nici una din dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., menținând ca legală și temeinică sentința comercială nr. 79 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de creditoarea A.D.S. București, împotriva sentinței nr. 79 din 24 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 ianuarie 2008.