ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7

februarie 2007, pe rolul Judecătoriei Craiova, contestatorii M.V. și M.A. au

formulat contestație la executarea pornită de intimata A.V.A.S. asupra

apartamentului nr. 9 de la adresa sus-menționată, solicitând anularea formelor

de executare, respectiv a procesului verbal de sechestru asupra bunului cu nr. 29594/2006

și a notificării nr. 28675 din 4 decembrie 2006.

În motivare contestatorii au susținut că

executarea ar trebui să vizeze pe debitoarea SC O.A. SRL, care deține în patrimoniu

active importante ce pot fi valorificate. Sub un al doilea motiv, contestatorii

au susținut că apartamentul indisponibilizat nu este proprietatea lor și că

executarea pornită de intimate este prescrisă potrivit art. 405 C. proc. civ.

Judecătoria Craiova, prin decizia nr. 4972

din 6 aprilie 2007, și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în

favoarea Curții de Apel București, secția comercială, constatând că sub

aspectul competenței materiale, în cauza de față, sunt incidente dispozițiile art.

49 din O.U.G. nr. 51/1998, care atribuie Curții de apel, în a cărei rază

teritorială se află sediul pârâtului, competența de a soluționa cererile de

orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare

preluate de A.V.A.S.

Curtea de Apel București, secția a VI a comercială,

astfel investită, prin sentința comercială nr. 146 pronunțată la data de 4

iulie 2007, a admis contestația la executare formulată de contestatori și

constatând prescris dreptul intimatei A.V.A.S. de a cere executarea silită a

anulat formele de executare pornite împotriva contestatorilor cu privire la

imobilul situat în Craiova, dispunând întoarcerea executării și restabilirea

situației anterioare.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că

în cauză titlul executoriu deținut de A.V.A.S. îl constituie sentința nr. 80

din 6 februarie 1996 pronunțată de Tribunalul Dolj, prin care contestatorii au

fost obligați în solidar, cu SC O.I. SRL la plata sumei de 41.274.580 lei

credit restant și la 15.233.811 lei dobânzi restante calculate la 31 decembrie

1995 și în continuare până la achitarea integrală a debitului.

Ca, sentința a fost investită cu formulă

executorie la 16 februarie 1998, iar primul act de executare efectuat în baza

sa, a fost în data de 30 ianuarie 2003 constând în comunicarea titlurilor

executorii.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 405 C.

proc. civ., potrivit cărora dreptul de a cere executarea silită se prescrie în

termen de 3 ani, de la data nașterii dreptului de a cere executarea silită,

instanța a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit, titlul

executoriu pierzându-și puterea executorie.

Totodată, instanța constată că urmare

admiterii prescripției dreptului de a cere executarea silită, apărarea

contestatorilor din cererea precizatoare, vizând perimarea executării, nu se

impune a mai fi examinată.

Împotriva acestei sentințe intimata A.V.A.S.

a declarat recurs, la data de 2 august 2007, în termen legal, solicitând

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea

greșită a legii, susținând în argumentarea criticilor formulate că în cauză

sunt aplicabile prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998 potrivit cărora

termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor

preluate de A.V.A.S. este de 7 ani, termen care nu  s-a împlinit, în raport de

data preluării creanței respectiv 21 iulie 1999.

În acest sens, recurenta a susținut că după

data preluării creanței, prescripția a fost întreruptă prin comunicarea

titlurilor executorii la data de 29 ianuarie 2003; prin procesul verbal de

aplicare a sechestrului din 16 noiembrie 2006, și somația de plată nr. 28675

din 4 decembrie 2006.

Intimații contestatori au formulat

întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

În esență, intimații au susținut că dreptul

de a solicita executarea silită s-a născut la data rămânerii definitive și

irevocabile a sentinței nr. 80 – respectiv 5 decembrie 1996, moment de la care

a început să curgă termenul de prescripție de 7 ani, termen care s-a împlinit

la 5 decembrie 2003 neintervenind întreruperea cursului prescripției deoarece

procesul verbal de afișare a titlului executor din 30 ianuarie 2003 a fost

realizat la o adresă greșită, respectiv Bl. H, în loc de Bl. H.4.

Asupra recursului.

Examinând sentința atacată, Înalta Curte

constată că soluționarea excepției prescripției dreptului de a cere executarea

silită în raport de termenul general de prescripție de 3 ani este nelegală,

pentru considerentele ce urmează.

intimată A.V.A.S., creanța consfințită de titlul executoriu sentința nr. 80/1996

a Tribunalului Dolj, este supusă dispozițiilor speciale reglementate de O.U.G. nr.

51/1998, privind valorificarea unor active ale statului.

din 21 iulie 1999, A.V.A.S., în calitate de cesionar a preluat de la B. –

cedent, creanța băncii privind pe debitorul cedat SC O.A. SRL, constând în

credit restant și dobânzi, soldul creanței fiind consolidat în dolari S.U.A. conform

dispozițiilor art. 21 alin. (2) din ordonanță.

Contestatorii, potrivit contractului de garanție

imobiliară aut. sub nr. 33360 din 15 decembrie 1994, au avut calitatea de

garanți ipotecari, în baza căreia au fost obligați prin sentința nr. 80, în

solidar cu societatea debitoare la plata creditului restant și a dobânzilor

aferente.

termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor

preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu,

sau care, după caz, au fost investite cu formula executorie este de 7 ani, termen

care nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a

fost prescris.

Cum instanța fondului a soluționat excepția

prescripției dreptului de a cere executarea silită în raport de dispozițiile

legii generale, art. 405 C. proc. civ., ignorând prevederile O.U.G. nr. nr. 51/1998

care reglementează valorificarea unor creanțe preluate de la bănci, în

categoria cărora se înscrie și creanța ce face obiectul litigiului de față, se

impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei la aceiași instanță în vederea examinării

chestiunii prescripției în contextul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. nr. 51/1998.

Soluționarea pentru prima dată de către

instanța de recurs a excepției prescripției din perspectiva dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/1998 ar încălca părților accesul la un grad de jurisdicție, distinct de

faptul că în raport de apărările formulate de intimata A.V.A.S. în această

chestiune se impun verificări sub aspectul întreruperii cursului prescripției,

respectiv administrarea de probatorii concludente pe acest aspect.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., cu referire la art. 315 C. proc. civ., va casa

sentința fondului și va trimite cauza la aceiași instanță pentru soluționarea pe

fond a contestației.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva sentinței comerciale nr. 146 din 4 iulie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială, casează decizia recurată și trimite

cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea în fond a acțiunii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2008.