ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1647/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 august 2007, reclamantul S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 21582 din 9 iulie 2007 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 560 din 7 noiembrie 2007, a respins acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că declarația martorului D.A., audiat în ședință publică, nu reflectă exact realitatea obiectivă, astfel încât, în cauză, nu s-a făcut dovada refugiului reclamantului din motive etnice.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamatul S.V. solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii. Recurentul a susținut, în esență, că declarația martorului D.A. a fost concludentă și completă și că instanța a greșit reținând că acesta nu a asistat personal de refugiul reclamantului, nepercepând în mod direct motivele refugiului. Recursul este nefondat. Conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999 se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. Potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestora, prin declarație de martori. Proba testimonială sau proba prin declarațiile martorilor reprezintă un mijloc de dovadă frecvent folosită. Împrejurările relatate de martor trebuie să fie cunoscute personal de acesta și nu din relatările altor persoane.

În acest din urmă caz, declarațiile nu reprezintă constatări personale ale martorului, ci relatări despre fapte necontrolabile și cu o semnificație îndoielnică și, de aceea, astfel de declarații nu pot avea valoare probatorie. În speță, martorul D.A. a declarat că are cunoștințe despre refugiul reclamantului de la mama sa, instanța de fond reținând în mod corect că, în condițiile în care acesta „nu a dezvăluit o relație specială în timpul refugiului cu reclamantul” mărturia sa nu reflectă în mod exact realitatea. Cum declarația martorului D.A. nu a fost de natură să formeze convingerea instanței în sensul că cele relatate reprezintă realitatea obiectivă ci, dimpotrivă, a fost privită cu rezervă, neinspirând încredere asupra veridicității faptelor relatate, reclamantul avea posibilitatea de a fi audiat cel de-al doilea martor însă a renunțat expres la aceasta.

În concluzie, dând o corectă dezlegare cauzei deduse judecății, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva sentinței civile nr. 560 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.