ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1647/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 august 2007,

reclamantul S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea

Hotărârii nr. 21582 din 9 iulie 2007 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 560

din 7 noiembrie 2007, a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că declarația martorului D.A., audiat în ședință publică, nu

reflectă exact realitatea obiectivă, astfel încât, în cauză, nu s-a făcut

dovada refugiului reclamantului din motive etnice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamatul S.V. solicitând admiterea recursului și modificarea

hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii.

Recurentul a susținut, în

esență, că declarația martorului D.A. a fost concludentă și completă și că

instanța a greșit reținând că acesta nu a asistat personal de refugiul

reclamantului, nepercepând în mod direct motivele refugiului.

Recursul este nefondat.

Conform art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român,

care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind

strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în

altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999 se înțelege persoana care a fost mutată sau care a

fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice.

Potrivit art. 4 din H.G. nr.

127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se

poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa

acestora, prin declarație de martori.

Proba testimonială sau proba

prin declarațiile martorilor reprezintă un mijloc de dovadă frecvent folosită.

Împrejurările relatate de

martor trebuie să fie cunoscute personal de acesta și nu din relatările altor

persoane.

În acest din urmă caz, declarațiile

nu reprezintă constatări personale ale martorului, ci relatări despre fapte

necontrolabile și cu o semnificație îndoielnică și, de aceea, astfel de

declarații nu pot avea valoare probatorie.

În speță, martorul D.A. a

declarat că are cunoștințe despre refugiul reclamantului de la mama sa,

instanța de fond reținând în mod corect că, în condițiile în care acesta „nu a

dezvăluit o relație specială în timpul refugiului cu reclamantul” mărturia sa

nu reflectă în mod exact realitatea.

Cum declarația martorului D.A.

nu a fost de natură să formeze convingerea instanței în sensul că cele relatate

reprezintă realitatea obiectivă ci, dimpotrivă, a fost privită cu rezervă,

neinspirând încredere asupra veridicității faptelor relatate, reclamantul avea

posibilitatea de a fi audiat cel de-al doilea martor însă a renunțat expres la

aceasta.

În concluzie, dând o corectă

dezlegare cauzei deduse judecății, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul S.V. împotriva sentinței civile nr. 560 din 7 noiembrie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 aprilie 2008.