ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3398/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Iași la

data de 27 februarie 2008, reclamantul L.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României, Judecătoria Iași, Tribunalul Iași, Banca Mondială,

Fondul Internațional, Statul Român, C.S.M. și Consiliul Legislativ, să se

constate nulitatea legilor, hotărârilor de guvern, dispozițiilor și

regulamentelor, pe motiv că acestea conțin dispoziții contradictorii și

discriminatorii.

Curtea de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 78/A din 14 aprilie 2008,

a anulat ca insuficient timbrată acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că refuzul de a se achita taxa de timbru legal datorată este

nejustificat și că reclamantul abuzează de dreptul constituțional de a sesiza

instanțele judecătorești.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul L.I.G.

Prin cererea formulată la

data de 21 aprilie 2008, reclamantul a solicitat „reexaminarea cauzei” în ceea

ce privește sancțiunea anulării acțiunii ca insuficient timbrată, sancțiune pe

care a considerat-o legală, dar nu și temeinică.

În esență, recurentul - reclamant

a arătat că nu a învestit instanța de fond cu o cerere de asistență judiciară

conform art. 76 – 78 C. proc. civ., astfel că nu se puteau efectua din oficiu

verificări cu privire la situația financiară a părții, în realitate instanța

fiind învestită cu mai multe cauze, de alte persoane care îi folosesc abuziv

numele.

De asemenea, a arătat că

abuzul de drept procesual nu poate fi reținut decât dacă există dovezi în acest

sens.

În temeiul art. 84 C. proc.

civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea

unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”,

Înalta Curte a calificat cererea formulată de reclamant drept recurs împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel Iași. Examinând cauza prin prisma

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu se fondat.

Potrivit art. 17 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, pentru cererile formulate în baza prezentei legi se percep

taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru, cu modificările și completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile

în bani, cu excepția celor care au ca obiect contractele administrative, care

se vor timbra la valoare, iar în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997,

taxa de timbru se plătește anticipat.

Deși a fost citat pentru

primul termen de judecată în fața instanței de fond, cu indicarea sumei

datorate conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 (4 lei), recurentul - reclamant

nu și-a îndeplinit obligația legală menționată, aplicând doar un timbru

judiciar de 0,50 lei.

În virtutea rolului activ

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de fond i-a pus în vedere

reclamantului că poate recurge la procedura de acordare a asistenței judiciare

instituite prin art. 74-81 C. proc. civ. (în vigoare la data respectivă) dacă

face dovada că plata taxei de timbru este de natură să pună în primejdie

propria sa întreținere sau a familiei sale, dar reclamantul nu a administrat

dovezi în acest sens.

În condițiile arătate,

instanța de fond a aplicat în mod legal și temeinic sancțiunea anulării, luând

în considerare și cuantumul redus al sumei datorate.

În jurisprudența sa în

materie, Curtea Constituțională a României a statuat în mod constant că accesul

liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile

gratuit și că art. 21 din Constituție nu instituie nici o interdicție cu

privire la taxele judiciare, fiind legal și echitabil ca justițiabilii care trag

folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să

contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora (Decizia nr. 427 din 25 mai

2006, publicată în M. Of. nr. 582 din 5 iulie 2006).

Totodată, C.E.D.O. nu a

exclus, în jurisprudența sa, posibilitatea ca interesele bunei administrări a

justiției să poată justifica impunerea unei restricții financiare în accesul

unei persoane la justiție, statele dispunând de o marjă de apreciere în

materie. Esențial este ca restricția să tindă către un scop legitim și să

existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat

(C.E.D.O., Hotărârea pronunțată în cauza W. și alții contra României, publicată

în M. Of. nr. 588 din 27 august 2007).

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca fiind

legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul L.I.G. împotriva sentinței civile nr. 78/CA din 14 aprilie 2008

a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2008.