CASE OF MATIJASEVIC v. SERBIA

Reclamantul s-a născut în 1976 și în prezent îndeplinește o condamnare la închisoare. La 7 mai 2003, reclamantul a fost arestat și înarmat în custodie de către un judecător investigator al Curții de District Novi Sad pentru suspect de fraudă și crimă. La 4 noiembrie 2003, biroul procurorului public de district din Novi Sad a emis o acuzație împotriva reclamantului pentru acuzații de fraudă și incitare la comiterea crimei. La 2 aprilie 2004, judecătorul de trei judecători al Curții de District Novi Sad a prelungit deținerea reclamantului pentru încă două luni. În raționarea sa, justificând această decizie, judecătorul s-a bazat pe condamnările anterioare ale reclamantului, precum și pe comportamentul său antisocial persistent. În plus, comitetul a afirmat în mod expres că reclamantul „a comis infracțiunile care fac obiectul acestei acuzații” (“počinio kriv. dela koja su predmet ove optužbe”) și a concluzionat că reclamantul, în cazul în care ar fi eliberat, ar fi probabil să comită alte infracțiuni. La 16 aprilie 2004, reclamantul a apelat la Curtea Supremă a Serbiei, solicitând ca detenția sa să fie încheiată sau, în mod alternativ, ca decizia de revocare să fie anulată și ca cazul să fie trimisă Curții de district Novi Sad pentru reexaminare. El a susținut, printre altele, că, întrucât hotărârea impușită a prejudecat rezultatul cazului penal în curs, aceasta a încălcat în mod flagrant dreptul său fundamental de a fi presupus nevinovat ca „garantizat în Codul de Procedură Penală, Constituția Republicii Serbia și, într-adevăr, art. 6 § 2 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale”. La 22 aprilie 2004, Curtea Supremă a Serbiei a respins recursul, concentrându-se exclusiv pe condamnările penale anterioare ale reclamantului și pe presupusul pericol că ar comite alte infracțiuni dacă ar fi eliberat. Nu se referă la afirmația reclamantului cu privire la presupunerea de nevinovăție. 10. La 27 mai 2004, Curtea de District Novi Sad a constatat că reclamantul a fost vinovat de incitare la crimă și l-a condamnat la opt ani de închisoare. 11. La 23 septembrie 2004, Curtea Supremă a Serbiei a susținut hotărârea Curții de District Novi Sad. După cum a declarat reclamantul într-un caz separat pe care îl petrecea în prezent în fața Curții (nr. 31617/05), avocatul său a primit această hotărâre la 7 martie 2005. 12. Articolele 19 și 9 § 2 din Carta prevăzute după cum urmează: „Toată lumea este considerată nevinovățită până când se dovedește vinovat de o infracțiune penală într-o decizie finală a unei instanțe de drept.” „Toată lumea care consideră că oricare dintre drepturile sale omului sau minoritare garantate de prezenta Carta a fost încălcată sau negată de un act individual sau de acțiune a unei instituții ale Uniunii de stat, sau de un organism sau organizație de stat care exercită competențe publice, are dreptul de a prezenta o plângere Curții de Serbia și Muntenegru, în cazul în care nu se prevede niciun alt recurs juridic într-un stat membru, în conformitate cu Carta Constituțională.” 13. Partea relevantă a articolului 46 din Carta Constituțională prevăzută după cum urmează: „Curtea Serbiei și Muntenegru: ... – examinează plângerile depuse de cetățeni în cazurile în care o instituție a Serbiei și Muntenegru a încălcat drepturile și libertățile, astfel cum sunt garantate de Carta Constituțională, în cazul în care nu a fost furnizată nicio altă soluție legală; ...” 14. art. 23 § 3 din prezenta Constituție prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi considerat vinovat de o infracțiune, până când aceasta nu se dovedește într-o decizie finală a unei instanțe de drept.” 15. Articolele 199 și 200 din Legea privind obligațiile prevedeau, printre altele, că oricine care a suferit teamă, durere fizică sau, într-adevăr, bolnavă mentală ca urmare a unei încălcări a drepturilor personale (prava ličnosti) a avut dreptul, în funcție de durata și intensitatea acestora, să dea în judecată pentru compensații financiare în instanțe civile și, în plus, să solicite alte forme de recurs „care ar putea fi capabile” de a oferi satisfacții morale adecvate. 16. Dispozițiile relevante ale prezentei legislații au fost următoarele: „Reclamarea unui cetățean poate fi depusă de oricine care consideră că un act individual sau o acțiune a unei instituții din Serbia și Muntenegru, sau de un organism membru sau organizație care exercită competențe publice, a încălcat drepturile sale umane sau minoritare, în cazul în care nu este disponibilă nicio altă cale de recurs juridic sau în cazul în care nu a fost asigurată în cadrul unui stat membru.” „Reclamația unui cetățean poate fi depusă în termen de trei luni de la data primirii deciziei individuale sau a comisionării sau a încetării acțiunii în încălcarea dreptului uman sau minoritar garantat de Carta Constituțională.” „Dacă Curtea constată că o decizie individuală sau o acțiune nu este în încălcarea dreptului uman sau minoritar garantată de Carta Constituțională, aceasta poate anula decizia individuală în cauză, interzicționează continuarea unor acțiuni sau ordonanțe specifice de punere în aplicare a unor măsuri specifice și, având în vedere în vederea fiecă de fiecare caz, ordonă. Hotărârea Curții care acceptă plângerea unui cetățen constituie o bază juridică pentru solicitarea compensației sau eliminarea altor consecințe negative de la un organism competent, în conformitate cu legea.” 17. Într-un raport al Consiliului Europei privind Uniunea de Stat a Serbiei și Muntenegru din 30 aprilie 2004, s-a declarat că Curtea de Serbia și Muntenegru nu a fost încă înființată și că înființarea unei astfel de instanțe nu a fost considerată o prioritate de către autoritățile Uniunii de stat de la aderarea la Convenție (Serbia și Muntenegru: respectarea obligațiilor și a angajamentelor și punerii în aplicare a programului de cooperare după adhésion, document prezentat de secretarul general al Consiliului Europei, al patrulea raport, februarie-abril 2004, § 27). Într-un raport ulterior din 13 iulie 2005, Consiliul Europei a constatat că Curtea Serbiei și Muntenegru a început în sfârșit să funcționeze în ianuarie 2005, însă, finanțarea instanței nu a fost pe deplin asigurată. În sfârșit, 200 de plângeri individuale privind drepturile omului au fost înregistrate ca cazuri, dar nu au fost încă luate decizii (Serbia și Muntenegru: respectarea obligațiilor și angajamentelor și punerea în aplicare a programului de cooperare după adesione, document prezentat de secretarul general, al optulea raport, martie-iunie 2005, §§§ 14 și 44). 19. Într-o rezervă conținută în instrumentul lor de ratificare a Convenției și a Protocolelor sale, depusă la 3 martie 2004 la Consiliul Europei, Guvernul Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru a declarat că „dispozițiile articolului 13 nu se aplică în ceea ce privește remediile juridice din competența Curții de Serbia și Muntenegru, până când această Curte devine operațională în conformitate cu articolele 46-50 din Carta Constituțională a Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru (Službeni list Srbije i Crne Gore, nr. Prezenta rezervă a fost retrasă printr-o scrisoare din 11 iulie 2005 de la Reprezentantul Permanent al Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru, înregistrată la Secretariatul General la 15 iulie 2005. 21. Într-o scrisoare din 16 ianuarie 2006, Curtea de Serbia și Muntenegru a clarificat că nu era încă să se pronunțe în ceea ce privește un singur „appel al cetățenilor”. Acesta a subliniat, de asemenea, faptul că motivul acestui lucru este propunerea de modificare a legislației relevante care reglementează activitatea instanței care, la momentul respectiv, era încă în așteptare (declararea nr. 20/60, prevăzută în contextul unei cereri separate în așteptare în fața acestei Curții (n. 2361/05). 22. Uniunea de Stat a Serbiei și Muntenegru a ratificat Convenția la 3 martie 2004. 23. În urma unui referendum, la 3 iunie 2006, Muntenegru și-a declarat independența de către Uniunea de Stat a Serbiei și Muntenegru, prin care acea entitate a încetat să existe, împreună cu toate organismele sale publice, inclusiv Curtea de Serbia și Muntenegru. 24. La 5 iunie 2006, Președintele Serbiei a informat Secretarul General al Consiliului Europei că Serbia a fost singurul succesor al fostei Uniune de Stat a Serbiei și Muntenegru 25. În decizia sa din 14 iunie 2006, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a remarcat, printre altele: (i) că „Serbia ... [a continuat] ... aderarea [uniunii de stat a] Serbiei și Muntenegru la Consiliul Europei cu efect începând cu 3 iunie 2006”, și (ii) a rămas parte la o serie de convenții ale Consiliului Europei semnate și ratificate de fosta Uniune de stat a Serbiei și Muntenegru, inclusiv Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale.