AFFAIRE MATIJASEVIC c. SERBIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 23037/04) direcționată împotriva Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului , căreia i-a succedat Republica Serbia (§22 la 25 mai jos), și care Dl. Milija Matijašević (« reclamantul »), atunci cetățean al Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului, a sesizat Curtea pe 20 mai 2004 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Doamnele V. Beljanski, S. Beljanski și G. Francuski, avocați la Novi Sad. Guvernul Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului la început, guvernul serb astazi (« Guvernul ») este reprezentat de agentul acestuia, Dl. S. Carić.

Pe 8 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a decis să examineze conjunct admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 7 mai 2003, bănuit de înșelătorie și ucidere, a fost arestat și pus în arest preventiv pe decizia unui judecător de instrucție al tribunalului de district Novi Sad.

Pe 4 noiembrie 2003, parchetul de district Novi Sad l-a inculpat pentru înșelătorie și incitare la omor.

Pe 2 aprilie 2004, un colegiu de trei judecători al tribunalului de district Novi Sad a prelungit cu doi luni arrestul preventiv. În motivele deciziei lor, judecătorii se bazau pe condamnări anterioare ale interesatului și pe comportamentul antisocial persistent, și indicau în mod expres că acesta « a comis infracțiunile penale care sunt obiectul acuzării în cauza aceasta » (« počinio kriv. dela koja su predmet ove optužbe »). Au concluzionat că, dacă ar fi eliberat, ar risca să comită alte infracțiuni.

Pe 16 aprilie 2004, reclamantul a sesizat Curtea Supremă a Serbiei și a cerut-o să pună capăt arestului preventiv sau, în ordine subsidiară, să anuleze decizia de arest și să trimită cauza tribunalului de district Novi Sad pentru reexaminare. Argumenta mai ales că, deoarece decizia litigioasă prejudeca rezultatul cauzei penale în curs, ea viola grav dreptul fundamental la prezumția de nevinovăție « garantat de codul de procedură penală, de Constituția Republicii Serbiei, precum și de art. 6 § 2 al Convenției europene de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ».

Pe 22 aprilie 2004, Curtea Supremă a Serbiei a respins cererea reclamantului bazând-se exclusiv pe condamnări penale anterioare și pe riscul presupus de a comite noi infracțiuni dacă ar fi eliberat. Nu a răspuns argumentului referitor la prezumția de nevinovăție.

Pe 27 mai 2004, tribunalul de district Novi Sad a condamnat reclamantul pentru incitare la omor și l-a condamnat la opt ani de închisoare.

Pe 23 septembrie 2004, Curtea Supremă a Serbiei a confirmat sentința tribunalului de district Novi Sad. Reclamantul a indicat în cadrul unei cauze distincte în prezent în curs la Curs (cererea nr. 31617/05) că avocatul su a primit această decizie pe 7 martie 2005. II.

Articolele 19 și 9 § 2 din Cartă sunt redactate după cum urmează : art. 19 « Orice persoană este prezumată nevinovată până nu s-a stabilit printr-o decizie definitivă pronunțată de un tribunal că este vinovată de o infracțiune penală. » art. 9 § 2 « Orice persoană care consideră că oricare din drepturile sale privind drepturile omului sau drepturile minorităților garantate de prezenta Cartă au fost încălcate sau nu respctate de un act sau o acțiune determinați ai unei instituții a Uniunii de Statu sau ai unui organ sau organism al unuia din Statele membre exercitând puterea publică poate, dacă nu există alte căi de atac în Statul membru, introduce un recurs la Curte Serbia-Muntenegru, în conformitate cu Carta constituțională. » B. Carta constituțională a Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului ( Ustavna povelja državne zajednice Srbija i Crna Gora , publicată la JO SCG nr. 1/03)

Partea pertinentă a articolului 46 din Carta constituțională enunță : « Curtea Serbia-Muntenegru : (...) – examinează recursurile introduse de cetățeni atunci când o instituție a Serbiei-Muntenegrului a vulnerat drepturile și libertățile lor garantate de Carta constituțională și nu există alte căi de atac ; (...) » C. Constituția Republicii Serbiei ( Ustav Republike Srbije , publicată în Monitorul Oficial al Republicii Serbiei (JO RS) nr. 1/90)

Conform articolului 23 § 3 din Constituție, « Nici o persoană nu poate fi considerată vinovată de o infracțiune penală până nu s-a stabilit vinovăția ei printr-o decizie definitivă pronunțată de un tribunal. » D. Legea obligațiilor ( Zakon o obligacionim odnosima , publicată în numerele 29/78, 39/85, 45/89, 57/89 al Monitorului Oficial al Republicii Federale Socialiste Iugoslavia (JO RSIJ) și la numărul 31/93 al Monitorului Oficial al Republicii Federale Iugoslavia (JO RFI))

Articolele 199 și 200 ale legii obligațiilor prevedeau mai ales că oricine fusese expus fricii, suferinței fizice, sau angoarei morale ca o consecință a unei atingeri drepturilor sale individuale ( prava ličnosti ) putea, după durata și intensitatea faptelor, porni o acțiune civilă și solicita alte forme de reparație « de natură să » asigure o satisfacție morală corespunzătoare. E. Legea Curții Serbia-Muntenegru ( Zakon o Sudu Srbije i Crne Gore , publicată la JO SCG nr. 26/03)

Prevederile pertinente ale acestui text sunt următoarele : art. 62 § 1 « Oricine consideră că un act sau o acțiune determinați ai unei instituții a Serbiei-Muntenegrului sau ai unui organ sau organism al unuia din Statele membre exercitând puterea publică au vulnerat drepturile sale referitoare la drepturile omului sau drepturile minorităților poate introduce un recurs al unui cetățean dacă nu există alte căi de atac sau dacă nu s-a adus reparație în Statul membru. » art. 64 « Un recurs al unui cetățean poate fi introdus în termen de trei luni de la data primirii deciziei litigioase sau a comiterii sau încetării unei acțiuni care vulnerează unele din drepturile omului sau ale minorităților garantate de Carta constituțională. » art. 65 §§ 1 și 2 « Dacă Curte concluzionează că o decizie sau o acțiune determinată vulnerează unele din drepturile omului sau ale minorităților garantate de Carta constituțională, poate anula decizia în cauză, interzice continuarea acțiunii litigioase sau ordona aplicarea altor măsuri specifice și, conform circumstanțelor fiecărei cauze, ordona ștergerea tuturor consecințelor rezultând din decizia sau acțiunea în cauză. Decizia prin care Curte admite un recurs al unui cetățean constituie o temei juridică pentru a solicita o indemnizație sau ștergerea altor consecințe negative la un organ competent, în conformitate cu legea. » III.

Într-un raport ulterior din 12 iulie 2005, Consilul Europei constatate că Curte Serbia-Muntenegru demisese activitatea sa în ianuarie 2005, dar finanțarea sa nu fusese pe deplin asigurată. La momentul raportului, două sute de cauze înregistrate se refereau la recursuri în materia drepturilor omului dar nu fuzuseră încă obiecte ale nici unei decizii (Serbia-Muntenegru : Respectare a obligațiilor și angajamentelor și implementare a programului de cooperare post-aderare, document informativ prezentat de Secretarul General, al optulea raport, martie-iunie 2005, §§ 14 și 44). IV.

Această rezervă a fost retrasă printr-o scrisoare a Reprezentanței permanente a Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului datată 11 iulie 2005 și înregistrată la Secretariat pe 15 iulie 2005. V.

După un referendum, Muntenegrul a proclamat, pe 3 iunie 2006, independența sa din Uniunea de Statu ale Serbiei și Muntenegrului, ceea ce a pus capăt existenței Uniunii și tuturor instituțiilor sale, inclusiv Curți Serbia-Muntenegru.

Pe 5 iunie 2006, președintele serb a informat Secretarul General al Consilului Europei că Serbia era singurul succesor al fostei Uniuni de Statu ale Serbiei și Muntenegrului.

Într-o decizie din 14 iunie 2006, Comitetul Miniștrilor al Consilului Europei a luat act, mai ales : i) « de faptul că Republica Serbiei continua a exercita calitatea de membru al Consilului Europei până atunci devolută [Uniunii de Statu ale] Serbiei și Muntenegrului cu efect de la 3 iunie 2006 » ; ii) că ea rămânea parte la mai multe convenții ale Consilului Europei semnate și ratificate de fostei Uniune de Statu ale Serbiei și Muntenegrului, în special Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. ÎN DREPT I.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne disponibile și efective, nefiind, în special, nici inițiat o acțiune civilă pe baza articolelor 199 și 200 ale legii obligațiilor, nici sesizat Curte Serbia-Muntenegru cu un recurs al unui cetățean (§15 și 16 mai sus). În plus, deoarece art. 19 din Carta drepturilor omului și ale minorităților și ale libertăților civile (§12 mai sus) ar garanta prezumția de nevinovăție, cauza ar releva clar, în specie, competența ratione materiae a acestei jurisdicții. În fine, legea Curții Serbia-Muntenegru ar fi în curs de reexaminare și ar fi probabil că competența acesteia să fie modificată, la momentul potrivit, în atare fel ca recursurile cetățenilor să poată fi examinate în ședință plenară și nu mai în cameră și ca Curte, când va pronunța asupra acestor recursuri, să randa « decizii » și nu mai « hotărâri ».

Reclamantul susține că recursul cetățeanului pentru încălcare individuală a drepturilor omului menționat de Guvern nu era nici disponibil în specie nici efectiv în general. Ar fi sesizat Curtea europeană pe 20 mai 2004, și guvernul defend ar fi recunoscut de atunci că Curte Serbia-Muntenegru nu fusese în activitate înainte de 7 iulie 2004. În plus, deși Curte Serbia-Muntenegru nu pronunțase niciodată asupra unui singur recurs al unui cetățean, Guvernul ar fi deja inițiat deja debaturile privind modificările care trebuie aduse legislației în acest domeniu, și ar recunoaște implicit prin aceasta inefectivitate recursuului în starea sa. În fine, sub ochii dreptului intern, o incertitudine plană asupra întrebării dacă se poate introduce un recurs al unui cetățean după ce s-au epuizat toate celelalte căi de atac sau doar în absența altor căi de atac, cu atât mai mult cu cât nu ar exista jurisprudență la care se referi în materia. 2. Principii relevante

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne enunțată la art. 35 § 1 al Convenției impune persoanelor care doresc să intenteze o acțiune împotriva Statului în fața unui organ judiciar internațional obligația de a folosi mai întâi recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie deci să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a corecta situația în ordinea lor juridică internă. Pentru ca să se poată considera că a respectat regula, un reclamant trebuie să se fi folosit de recursurile obișnuit disponibile și suficiente să-i permită să obțină reparație pentru încălcările pe care le sustine ( Assenov și alții c. Bulgaria , 28 octombrie 1998, § 85, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-VIII).

Apoi, aceste recursuri trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică cât și în teorie, sub lipsă a căror accesibilității și efectivității dorite (a se vedea, mutatis mutandis , Van Droogenbroeck c. Belgia , 24 iunie 1982, § 54, seria A nr. 50).

În fine, atunci când mai multe recursuri efective sunt disponibile, alegerea căii de drept de a folosi pentru a satisface condițiile articolului 35 § 1 al Convenției depinde de reclamant ( Airey c. Irlanda , 9 octombrie 1979, § 23, seria A nr. 32). 3. Aplicație a acestor principii în specie

Curtea constată că Guvernul nu a fost în măsură să citeze nici o cauză internă în care o plângere bazată pe articolele 199 și 200 al legii obligațiilor ar fi culminat într-un caz analogic cu al reclamantului. Aceasta spus, chiar presupunând că recursuul ar fi putut permite interesatului să obțină reparație, Curte consideră că, de vreme ce acesta epuizase recursurile efective privind arestul, nu se putea în mod rezonabil de cere să se fi angajat mai mult în o procedură suplimentară în vederea unei « reparații eventuale ».

Deci, în circumstanțele particulare ale speciei, nu era necesar să se introducă o asemenea cerere de acțiune civilă pentru a se conforma articolului 35 § 1 al Convenției.

Cât privește introducția unui « recurs al unui cetățean » la Curte Serbia-Muntenegru, Curte constată că Statul defend a retras pe 15 iulie 2005 rezerva consemnată în instrumentul de ratificare a Convenției. Estimează că, făcând aceasta, a recunoscut implicit că, înainte de această dată, recursurile la Curte Serbia-Muntenegru nu puteau fi considerate efective, nici măcar disponibile (§19-20 mai sus).

În plus, Curte Serbia-Muntenegru a recunoscut ea însăși, pe 16 ianuarie 2006, că nu pronunțase niciodată asupra nici unui « recurs al unui cetățean » referitor la o încălcare individuală a drepturilor omului. Mai mult decât atât, pare că aștepta adoptarea modificărilor la legea Curții Serbia-Muntenegru, care trebuia să intervină la o dată nu încă determinată (§21 mai sus).

În fine, pe 3 iunie 2006, Muntenegrul a proclamat independența sa din Uniunea de Statu ale Serbiei și Muntenegrului. Uniunea a înceta atunci să existe, ca și toate instituțiile sale, inclusiv Curte Serbia-Muntenegru (§22 la 25 mai sus).

Curtea consideră în consecință că reclamantul nu era obligat pentru a epuiza recursurile de a exercita o cale de drept care nu era disponibilă la momentul faptelor și care rămase inefectivă până la dizolvarea Uniunii de Statu ale Serbiei și Muntenegrului. 4. Concluzie

Curtea concluzionează că nu este cazul să declare grievul inadmisibil pentru neepuizare a căilor de atac interne în aplicare a articolului 35 § 1 al Convenției. Trebuie deci să respingă excepția Guvernului.

Estimează de asemenea că grievul ridică probleme de drept suficient de serioase pentru ca să nu poată pronunța asupra lui fără a-și efectua mai întâi examinarea pe fond, nici alt motiv de inadmisibilitate nefiind stabilit. Declară deci grievul admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamantul susține mai ales că pe 2 aprilie 2004, în cursul examinării menținerii arestului preventiv, tribunalul de district Novi Sad l-a declarat vinovat înainte de a fi stabilit legal vinovăția, afirmând că interesatul « a comis infracțiunile penale care sunt obiectul acuzării în cauza aceasta », și că pe 22 aprilie 2004 Curtea Supremă a Serbiei, sesizată în apel, a eșuat să corecteze această « eroare ».

Guvernul consideră că formularea litigioasă a tribunalului de district Novi Sad era o eroare manifestă, « o impreczie », și că judecătorii ar fi trebuit mai degrabă să declare că existau « motive plauzibile de suspiciune » privind faptul că reclamantul a comis infracțiunile de care era acuzat.

Reclamantul susține că raționamentul tribunalului de district nu poate fi ignorat cu pretextul că ar fi pur și simplu o eroare. Ar fi o diferență fundamentală între faptul de a afirma că cineva a comis o infracțiune și cel de a spune că pur și simplu este bănuit. Oricum, chiar dacă reclamantul contestase decizia în cauză la Curtea Supremă, aceasta nu ar fi făcut nimic pentru a corecta această « eroare » a tribunalului de district. Ar fi, dimpotrivă, respins apelul, în pofida grievurilor expremat în mod expres privind nerespectarea prezumției de nevinovăție.

Guvernul reamintește că, pe 27 mai 2004, tribunalul de district Novi Sad a condamnat reclamantul pentru incitare la omor și l-a condamnat la opt ani de închisoare, condamnare confirmată ulterior în apel de Curtea Supremă. În aceste condiții, nu ar fi existat încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției. Guvernul cite pentru a susține teza sa hotărârile Phillips c. Regatul Unit (nr. 41087/98, CEDO 2001 ‑ VII) și Engel și alții c. Țările de Jos (8 iunie 1976, seria A nr. 22).

Conform reclamantului, o condamnare ulterioară nu șterge dreptul inițial al acuzatului la prezumția de nevinovăție. 2. Principii relevante

Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție consacrată de §2 al articolului 6 se găsește necunoscută dacă o decizie judiciară sau o declarație oficială privind un acuzat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovăția nu fusese stabilit anterior legal. Dacă este suficient, chiar în absența unui constat formal, o motivare care dă de gândire că magistratul sau agentul public consideră interesatul vinovat, exprimarea prematură a unei asemenea opinii de către tribunal însuși încalcă incontestabil prezumția de nevinovăție (a se vedea, printre alte hotărâri, Deweer c. Belgia , 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35 ; Minelli c. Elveția , 25 martie 1983, §§ 27, 30 și 37, seria A nr. 62 ; Allenet de Ribemont c. Franța , 10 februarie 1995, §§ 35-36, seria A nr. 308, și Karakaș și Yeșilırmak c. Turcia , nr. 43925/98, § 49, 28 iunie 2005). 46. art. 6 § 2 guvernează întreaga procedură penală, « independent de rezultatul urmăririi » ( Minelli , precitat, § 30). Cu toate acestea, o dată ce un acuzat a fost declarat vinovat, această prevedere încetează în principiu să se aplice pentru toate acuzațiile formulate după aceea în cadrul pronunțării pedepsei ( Phillips și Engel și alții , precitate). 3. Aplicație a acestor principii în specie

Sub ochii circumstanțelor speciei și jurisprudenței precitate, Curtea concluzionează că, în decizia sa din 2 aprilie 2004, tribunalul de district Novi Sad a spus într-adevăr că reclamantul era vinovat înainte de a se stabili legal vinovăția, și că, în plus, pe 22 aprilie 2004, Curtea Supremă a Serbiei, sesizată în apel, a eșuat să corecteze această « eroare ».

Cât privește interpretarea Guvernului, care vede în formularea litigioasă a tribunalului de district o eroare manifestă pe care o califică de « impreczie », Curtea consideră cu reclamantul că există o diferență fundamentală între faptul de a spune că cineva este pur și simplu bănuit de a fi comis o infracțiune penală și o declarație judiciară fără echivoc avansând, în absența unei condamnări definitive, că interesatul a comis infracțiunea în cauză.

Faptul că reclamantul a fost în cele din urmă declarat vinovat și condamnat la opt ani de închisoare nu poate șterge dreptul inițial de a fi presupus nevinovat până la a se stabili legal vinovăția. Curtea a reamintit aceasta de nenumărate ori în jurisprudența sa : art. 6 § 2 guvernează întreaga procedură penală, « independent de rezultatul urmăririi » (§46 mai sus).

În fine, Curtea estimează că specia, unde declarația litigioasă a fost formulată în contextul unui mențin la arest, se distinge clar de afacerile Phillips și Engel și alții menționate de Guvern (§46 mai sus).

A fost deci încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției. II.

Curtea estimat, în beneficiul reclamantului, că aceste grievuri puteau da naștere unei întrebări distincte pe terenul articolului 6 § 1. Cu toate acestea, avocatul reclamantului având primit decizia Curții Supreme a Serbiei pe 7 martie 2005 (§11 mai sus), grievurile în cauză sunt în afara termenului sub art. 35 § 1 al Convenției, și trebuie deci respinse în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4. III.

Reclamantul solicită 50 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care estimează că l-a suferit datorită încălcării dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului de a fi presupus nevinovat până la a se stabili vinovăția, garantate respectiv de §1 și 2 al articolului 6.

Guvernul, estimând această cerere « manifestă lipsă de temei », nu a dorit să formeze observații suplimentare.

În circumstanțele speciei, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 2 al Convenției constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă sub acest aspect (a se vedea, mutatis mutandis , Lavents c. Letonia , nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002). B. Cheltuieli și plăți

Reclamantul mai solicită de asemenea 662 EUR pentru cheltuielile și plăți în care a suportat pentru a fi reprezentat în fața Curții.

Guvernul, estimând și acest montant « manifestă lipsă de temei », nu a dorit să formeze observații suplimentare.

Reclamantul a comunicat Curții un calcul precis și detaliat al acestor cheltuieli, care corespunde perfect « Tarifei de onorariu pentru avocați » (« Tarifa o nagradama i naknadama troškova za rad advokata ») după cum modificat în 2004 și publicat în JO SCG nr. 58/04.

Curtea consideră deci că aceste cheltuieli și plăți au fost într-adevăr și necesare suportate, și că montantul lor este rezonabil. În consecință, acordă suma întreagă solicitată sub acest aspect, și anume 662 EUR. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 6 § 2 din Convenție și inadmisibilă pentru rest ; 2. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției ; 3. Constată că constatarea unei încălcări constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de reclamant ; 4. Constată a) că Statul defend trebuie să verseze reclamantului, pentru cheltuieli și plăți, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 662 EUR (șase sute șaizeci și doi euro), convertit în moneda națională a Statului defend la rata aplicabilă la data regularizării, plus orice montant putând fi datorat ca impozit ; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 19 septembrie 2006, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Jean-Paul Costa Greferă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23037/04) dirigée contre l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro , à laquelle a succédé la République de Serbie (paragraphes 22 à 25 ci-après), et dont M. Milija Matijašević (« le requérant »), alors citoyen de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro, a saisi la Cour le 20 mai 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e V. Beljanski, M e S. Beljanski et M e G. Francuski, avocats à Novi Sad. Le gouvernement de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro à l’origine, le gouvernement serbe aujourd’hui (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. S. Carić.

Le 8 juin 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a résolu d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 7 mai 2003, soupçonné d’escroquerie et de meurtre, il fut arrêté et placé en détention provisoire sur décision d’un juge d’instruction du tribunal de district de Novi Sad.

Le 4 novembre 2003, le parquet de district de Novi Sad l’inculpa des chefs d’escroquerie et d’incitation au meurtre.

Le 2 avril 2004, un collège de trois juges du tribunal de district de Novi Sad prolongea de deux mois sa détention provisoire. Dans les motifs de leur décision, les juges s’appuyaient sur les condamnations antérieures de l’intéressé ainsi que sur son comportement antisocial persistant, et indiquaient expressément qu’il avait « commis les infractions pénales faisant l’objet des poursuites en l’espèce » (« počinio kriv. dela koja su predmet ove optužbe »). Ils concluaient que, s’il était libéré, il risquerait de commettre d’autres infractions.

Le 16 avril 2004, le requérant saisit la Cour suprême de Serbie et lui demanda de mettre fin à sa détention provisoire ou, en ordre subsidiaire, d’annuler la décision de mise en détention et de renvoyer l’affaire au tribunal de district de Novi Sad pour réexamen. Il arguait notamment que, la décision litigieuse ayant préjugé de l’issue de l’affaire pénale en cours, elle violait de manière flagrante son droit fondamental à la présomption d’innocence « garanti par le code de procédure pénale, par la Constitution de la République de Serbie, ainsi que par l’article 6 § 2 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ».

Le 22 avril 2004, la Cour suprême de Serbie débouta le requérant en se fondant exclusivement sur ses condamnations pénales antérieures et sur le risque supposé qu’il commît de nouvelles infractions s’il était relâché. Elle ne répondit pas à l’argument relatif à la présomption d’innocence.

Le 27 mai 2004, le tribunal de district de Novi Sad jugea le requérant coupable d’incitation au meurtre et le condamna à huit ans d’emprisonnement.

Le 23 septembre 2004, la Cour suprême de Serbie confirma le jugement du tribunal de district de Novi Sad. Le requérant a indiqué dans le cadre d’une affaire distincte actuellement pendante devant la Cour (requête n o 31617/05) que son avocat avait reçu cette décision le 7 mars 2005. II.

Les articles 19 et 9 § 2 de la Charte sont ainsi libellés : Article 19 « Toute personne est présumée innocente tant qu’il n’a pas été établi par une décision définitive rendue par un tribunal qu’elle est coupable d’une infraction pénale. » Article 9 § 2 « Toute personne estimant que l’un quelconque de ses droits relevant des droits de l’homme ou des droits des minorités tels que les garantit la présente Charte a été violé ou méconnu par un acte ou une action déterminés d’une institution de l’Union d’Etats ou d’un organe ou organisme de l’un des Etats membres exerçant la puissance publique peut, s’il n’existe aucune autre voie de recours dans l’Etat membre, introduire un recours devant la Cour de Serbie-Monténégro, conformément à la Charte constitutionnelle. » B. Charte constitutionnelle de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro ( Ustavna povelja državne zajednice Srbija i Crna Gora , publiée au JO SCG n o 1/03)

La partie pertinente de l’article 46 de la Charte constitutionnelle énonce : « La Cour de Serbie-Monténégro : (...) – examine les recours introduits par les citoyens lorsqu’une institution de Serbie-Monténégro a porté atteinte à leurs droits et libertés garantis par la Charte constitutionnelle et qu’il n’existe aucune autre voie de recours ; (...) » C. Constitution de la République de Serbie ( Ustav Republike Srbije , publiée au Journal officiel de la République de Serbie (JO RS) n o 1/90)

Selon l’article 23 § 3 de la Constitution, « Nul ne peut être considéré comme coupable d’une infraction pénale tant que sa culpabilité n’a pas été établie par une décision définitive rendue par un tribunal. » D. Loi sur les obligations ( Zakon o obligacionim odnosima , publiée aux numéros 29/78, 39/85, 45/89, 57/89 du Journal officiel de la République fédérative socialiste de Yougoslavie (JO SFRY) et au numéro 31/93 du Journal officiel de la République fédérative de Yougoslavie (JO FRY))

Les articles 199 et 200 de la loi sur les obligations disposaient notamment que quiconque avait été soumis à la peur, à la souffrance physique, ou encore à la détresse morale en conséquence d’une atteinte à ses droits individuels ( prava ličnosti ) pouvait, selon la durée et l’intensité des faits, intenter une action civile et solliciter d’autres formes de réparation « de nature à » lui apporter une satisfaction morale appropriée. E. Loi sur la Cour de Serbie-Monténégro ( Zakon o Sudu Srbije i Crne Gore , publiée au JO SCG n o 26/03)

Les dispositions pertinentes de ce texte sont les suivantes : Article 62 § 1 « Quiconque estime qu’un acte ou une action déterminés d’une institution de Serbie-Monténégro ou d’un organe ou organisme de l’un des Etats membres exerçant la puissance publique a violé ses droits relevant des droits de l’homme ou des droits des minorités peut introduire un recours de citoyen s’il n’existe aucune autre voie de recours ou s’il n’a pas été apporté de réparation dans l’Etat membre. » Article 64 « Un recours de citoyen peut être introduit dans les trois mois à compter de la date de réception de la décision litigieuse ou de la commission ou de la cessation d’une action violant l’un des droits de l’homme ou des minorités garantis par la Charte constitutionnelle. » Article 65 §§ 1 et 2 « Si la Cour conclut qu’une décision ou une action déterminée porte atteinte à l’un des droits de l’homme ou des minorités garantis par la Charte constitutionnelle, elle peut annuler la décision en question, interdire la poursuite de l’action litigieuse ou ordonner l’application d’autres mesures spécifiques et, selon les circonstances de chaque affaire, ordonner l’effacement de toutes les conséquences résultant de la décision ou de l’action en question. La décision par laquelle la Cour fait droit à un recours de citoyen constitue une base juridique permettant de demander une indemnisation ou l’effacement d’autres conséquences négatives auprès d’un organe compétent, conformément à la loi. » III.

Dans un rapport ultérieur du 12 juillet 2005, le Conseil de l’Europe a constaté que la Cour de Serbie-Monténégro avait enfin démarré son activité en janvier 2005, mais que son financement n’avait pas été totalement assuré. Au moment du rapport, deux cents affaires enregistrées avaient trait à des recours au titre des droits de l’homme mais n’avaient encore fait l’objet d’aucune décision (Serbie-Monténégro : Respect des obligations et engagements et mise en œuvre du programme de coopération post-adhésion, document d’information présenté par le Secrétaire général, huitième rapport, mars-juin 2005, §§ 14 et 44). IV.

Cette réserve a été retirée par une lettre de la Représentation permanente de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro datée du 11 juillet 2005 et enregistrée au Secrétariat général le 15 juillet 2005. V.

Dans une lettre du 16 janvier 2006, la Cour de Serbie-Monténégro a précisé qu’elle n’avait encore jamais statué sur un « recours de citoyen », car la modification envisagée de la législation applicable à ses activités était toujours en attente d’adoption (Déclaration n o 20/60, communiquée dans le cadre d’une requête distincte pendante devant la Cour sous le numéro 2361/05). VI.

Après un référendum, le Monténégro a proclamé, le 3 juin 2006, son indépendance de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro, ce qui a mis fin à l’existence de l’Union et de toutes ses institutions, y compris la Cour de Serbie-Monténégro.

Le 5 juin 2006, le président serbe a informé le Secrétaire général du Conseil de l’Europe que la Serbie était le seul successeur de l’ancienne Union d’Etats de Serbie-Monténégro.

Dans une décision du 14 juin 2006, le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe a pris note, entre autres : i) « du fait que la République de Serbie continu[ait] à assumer la qualité de membre du Conseil de l’Europe jusqu’[alors] dévolue à [l’Union d’Etats de] Serbie-Monténégro avec effet au 3 juin 2006 » ; ii) de ce qu’elle restait partie à plusieurs conventions du Conseil de l’Europe signées et ratifiées par l’ex-Union d’Etats de Serbie-Monténégro, notamment la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé toutes les voies de recours internes disponibles et effectives, n’ayant, notamment, ni engagé d’action civile sur le fondement des articles 199 et 200 de la loi sur les obligations, ni saisi la Cour de Serbie-Monténégro d’un recours de citoyen (paragraphes 15 et 16 ci-dessus). En outre, puisque l’article 19 de la Charte des droits de l’homme et des minorités et des libertés civiles (paragraphe 12 ci-dessus) garantirait la présomption d’innocence, l’affaire relèverait clairement, en l’espèce, de la compétence ratione materiae de cette juridiction. Enfin, la loi sur la Cour de Serbie-Monténégro serait en train d’être réexaminée et il serait probable que la compétence de celle-ci soit modifiée, le moment venu, de telle manière que les recours de citoyens puissent être examinés en formation plénière et non plus en chambre et que la cour, lorsqu’elle statuera sur ces recours, rende des « décisions » et non plus des « arrêts ».

Le requérant allègue que le recours de citoyen pour violation individuelle des droits de l’homme mentionné par le Gouvernement n’était ni disponible en l’espèce ni effectif en général. Il aurait saisi la Cour européenne le 20 mai 2004, et le gouvernement défendeur aurait reconnu depuis lors que la Cour de Serbie-Monténégro n’a pas été en activité avant le 7 juillet 2004. De plus, bien que la Cour de Serbie-Monténégro n’ait pas encore statué sur un seul recours de citoyen, le Gouvernement aurait déjà entamé des débats sur les modifications à apporter à la législation dans ce domaine, et il reconnaîtrait implicitement par là l’ineffectivité du recours en l’état. Enfin, au vu du droit interne, une incertitude planerait sur la question de savoir si l’on peut introduire un recours de citoyen une fois toutes les autres voies de recours épuisées ou seulement en l’absence d’autres voies de recours, d’autant plus qu’il n’existerait pas de jurisprudence à laquelle se reporter en la matière. 2. Principes pertinents

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Pour que l’on puisse considérer qu’il a respecté la règle, un requérant doit s’être prévalu des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 85, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII).

Ensuite, ces recours doivent exister avec un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’accessibilité et l’effectivité voulues (voir, mutatis mutandis , Van Droogenbroeck c. Belgique , 24 juin 1982, § 54, série A n o 50).

Enfin, lorsque plusieurs recours effectifs sont disponibles, le choix de la voie de droit à utiliser pour satisfaire aux conditions de l’article 35 § 1 de la Convention dépend du requérant ( Airey c. Irlande , 9 octobre 1979, § 23, série A n o 32). 3. Application de ces principes en l’espèce

La Cour relève que le Gouvernement n’a été en mesure de citer aucune affaire interne dans laquelle une plainte fondée sur les articles 199 et 200 de la loi sur les obligations aurait abouti dans un cas analogue à celui du requérant. Cela dit, même à supposer que ce recours eût pu permettre à l’intéressé d’obtenir réparation, la Cour considère que, dès lors que celui-ci avait épuisé les recours effectifs au sujet de sa détention, on ne pouvait raisonnablement lui demander de s’être en outre engagé dans une procédure supplémentaire aux fins d’une « éventuelle réparation ».

Ainsi, dans les circonstances particulières de l’espèce, il n’était pas nécessaire d’introduire une telle demande d’action civile pour se conformer à l’article 35 § 1 de la Convention.

En ce qui concerne l’introduction d’un « recours de citoyen » auprès de la Cour de Serbie-Monténégro, la Cour note que l’Etat défendeur a retiré le 15 juillet 2005 la réserve consignée dans son instrument de ratification de la Convention. Elle estime que, ce faisant, il a implicitement reconnu qu’avant cette date les recours devant la Cour de Serbie-Monténégro ne pouvaient être considérés comme effectifs, ni même comme disponibles (paragraphes 19-20 ci-dessus).

De plus, la Cour de Serbie-Monténégro a elle-même reconnu, le 16 janvier 2006, qu’elle n’avait encore statué sur aucun « recours de citoyen » relatif à une violation individuelle des droits de l’homme. De surcroît, il semble qu’elle attendait l’adoption de modifications à la loi sur la Cour de Serbie-Monténégro, qui devait intervenir à une date non encore déterminée (paragraphe 21 ci-dessus).

Enfin, le 3 juin 2006, le Monténégro a proclamé son indépendance de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro. L’Union a alors cessé d’exister, de même que toutes ses institutions, y compris la Cour de Serbie-Monténégro (paragraphes 22 à 25 ci-dessus).

La Cour considère en conséquence que le requérant n’était pas tenu pour épuiser les recours d’exercer une voie de droit qui n’était pas disponible au moment des faits et qui est restée ineffective jusqu’à l’éclatement de l’Union d’Etats de Serbie-Monténégro. 4. Conclusion

La Cour conclut qu’il n’y a pas lieu de déclarer le grief irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 § 1 de la Convention. Elle doit donc rejeter l’exception du Gouvernement.

Elle estime également que le grief soulève des questions de droit suffisamment sérieuses pour qu’elle ne puisse statuer à son sujet sans procéder auparavant à son examen au fond, aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été établi. Elle déclare donc le grief recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant allègue en particulier que le 2 avril 2004, au cours de l’examen de son maintien en détention provisoire, le tribunal de district de Novi Sad l’a déclaré coupable avant que sa culpabilité n’ait été légalement établie, en affirmant que l’intéressé avait « commis les infractions pénales faisant l’objet des poursuites en l’espèce », et que le 22 avril 2004 la Cour suprême de Serbie, saisie en appel, a manqué à rectifier cette « erreur ».

Le Gouvernement considère que la formulation litigieuse du tribunal de district de Novi Sad était une erreur manifeste, « une imprécision », et que les juges auraient plutôt dû déclarer qu’il existait « des raisons plausibles de soupçonner » le requérant d’avoir commis les infractions dont il était accusé.

Le requérant soutient que le raisonnement du tribunal de district ne peut être ignoré au prétexte qu’il s’agirait simplement d’une erreur. Il y aurait une différence fondamentale entre le fait d’affirmer que quelqu’un a commis une infraction et celui de dire qu’il en est simplement soupçonné. Quoi qu’il en soit, bien que le requérant eût interjeté appel de la décision en question devant la Cour suprême, celle-ci n’aurait rien fait pour rectifier cette « erreur » du tribunal de district. Elle aurait, au contraire, repoussé l’appel, malgré les griefs expressément formulés au sujet du non-respect de la présomption d’innocence.

Le Gouvernement rappelle que, le 27 mai 2004, le tribunal de district de Novi Sad a jugé le requérant coupable d’incitation au meurtre et l’a condamné à huit années d’emprisonnement, condamnation confirmée ultérieurement en appel par la Cour suprême. Dans ces conditions, il n’y aurait pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention. Le Gouvernement cite à l’appui de sa thèse les arrêts Phillips c. Royaume-Uni (n o 41087/98, CEDH 2001 ‑ VII) et Engel et autres c. Pays-Bas (8 juin 1976, série A n o 22).

Selon le requérant, une condamnation ultérieure n’efface pas le droit initial de l’accusé à la présomption d’innocence. 2. Principes pertinents

La Cour rappelle que la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 se trouve méconnue si une décision judiciaire ou encore une déclaration officielle concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie. S’il suffit, même en l’absence d’un constat formel, d’une motivation donnant à penser que le magistrat ou l’agent public considère l’intéressé comme coupable, l’expression prématurée d’une telle opinion par le tribunal lui-même bafoue incontestablement la présomption d’innocence (voir, parmi d’autres arrêts, Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 56, série A n o 35 ; Minelli c. Suisse , 25 mars 1983, §§ 27, 30 et 37, série A n o 62 ; Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, §§ 35-36, série A n o 308, et Karakaș et Yeșilırmak c. Turquie , n o 43925/98, § 49, 28 juin 2005).

L’article 6 § 2 régit l’ensemble de la procédure pénale, « indépendamment de l’issue des poursuites » ( Minelli , précité, § 30). Cependant, une fois qu’un accusé a été reconnu coupable, cette disposition cesse en principe de s’appliquer pour toutes les allégations formulées ensuite dans le cadre du prononcé de la peine ( Phillips et Engel et autres , précités). 3. Application de ces principes en l’espèce

Au vu des circonstances de l’espèce et de la jurisprudence précitée, la Cour conclut que, dans sa décision du 2 avril 2004, le tribunal de district de Novi Sad a effectivement dit que le requérant était coupable avant que la culpabilité n’ait été légalement établie, et qu’en outre, le 22 avril 2004, la Cour suprême de Serbie, saisie en appel, a manqué à rectifier cette « erreur ».

En ce qui concerne l’interprétation du Gouvernement, qui voit dans la formulation litigieuse du tribunal de district une erreur manifeste qu’il qualifie d’« imprécision », la Cour considère comme le requérant qu’il y a une différence fondamentale entre le fait de dire que quelqu’un est simplement soupçonné d’avoir commis une infraction pénale et une déclaration judiciaire sans équivoque avançant, en l’absence de condamnation définitive, que l’intéressé a commis l’infraction en question.

Le fait que le requérant ait finalement été reconnu coupable et condamné à huit années d’emprisonnement ne saurait effacer son droit initial d’être présumé innocent jusqu’à ce que sa culpabilité fût légalement établie. La Cour l’a rappelé à maintes reprises dans sa jurisprudence : l’article 6 § 2 régit l’ensemble de la procédure pénale, « indépendamment de l’issue des poursuites » (paragraphe 46 ci-dessus).

Enfin, la Cour estime que le cas d’espèce, où la déclaration litigieuse a été formulée dans le contexte d’un maintien en détention, se distingue clairement des affaires Phillips et Engel et autres mentionnées par le Gouvernement (paragraphe 46 ci-dessus).

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention. II.

La Cour a estimé, au bénéfice du requérant, que ces griefs pouvaient donner lieu à une question distincte sur le terrain de l’article 6 § 1. Cependant, l’avocat du requérant ayant reçu la décision de la Cour suprême de Serbie le 7 mars 2005 (paragraphe 11 ci-dessus), les griefs en question sont hors délai aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, et doivent donc être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4. III.

Le requérant demande 50 000 euros (EUR) pour le préjudice moral qu’il estime avoir subi du fait de la violation de son droit à un procès équitable, ainsi que de son droit d’être présumé innocent jusqu’à ce que sa culpabilité ait été établie, garantis respectivement par les paragraphes 1 et 2 de l’article 6.

Le Gouvernement, estimant cette demande « manifestement dénuée de fondement », n’a pas souhaité formuler d’observations complémentaires.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour considère que le constat d’une violation de l’article 6 § 2 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante à cet égard (voir, mutatis mutandis , Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, 28 novembre 2002). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 662 EUR au titre des frais et dépens qu’il a engagés pour être représenté devant la Cour.

Le Gouvernement, estimant ce montant lui aussi « manifestement dénué de fondement », n’a pas souhaité formuler d’observations complémentaires.

Le requérant a communiqué à la Cour un calcul précis et détaillé de ces dépenses, qui correspond parfaitement au « Barème des honoraires d’avocats » (« Tarifa o nagradama i naknadama troškova za rad advokata ») tel que modifié en 2004 et publié au JO SCG n o 58/04.

La Cour considère donc que ces frais et dépens ont été réellement et nécessairement engagés, et que leur montant est raisonnable. En conséquence, elle octroie la totalité de la somme demandée à ce titre, soit 662 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable en ce qui concerne le grief fondé sur l’article 6 § 2 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout préjudice moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, pour frais et dépens, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 662 EUR (six cent soixante-deux euros), à convertir dans la monnaie nationale de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 19 septembre 2006, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Jean-Paul Costa Greffière Président