AFFAIRE MRKONJIC c. SLOVENIE

AFFAIRE MRKONJIC c. SLOVENIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MRKONJIČc. SLOVENIA (solicitarea nr. 17360/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 aprilie 2006 DEFINITIVF 06/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În ceea ce privește dlkonjičc. Slovenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Hedigan președintele B.M. Zupančič Tsatsa-Nikolovska dnii Zagrebelsky Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 16 martie 2006, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedurală de la originea cauzei se găsește o cerere (n 17360/02) îndreptat împotriva Republicii Slovenia și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ivo Mkonjič ( A fost reprezentat de agentul său, dl L. Bembič, procurorul general al statului. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susținea că procedura internă la care a fost parte a avut o durată excesivă și că, în esență, denunța lipsa unei căi de atac interne efective care i-a permis să se plângă de durata excesivă a procedurii (art. 13 din convenție). La 11 iunie 2004, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei căi de atac în această privință. În temeiul articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cererii. Faptele clauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 octombrie 1993, reclamantul, prin intermediul avocaților săi, a intentat o acțiune în despăgubire împotriva unei societăți de asigurare în fața instanței de bază (Temeljno sodiče La 24 ianuarie 1994, tribunalul a ținut o audiere. La 3 februarie 1994, reclamantul a solicitat instanței să țină o audiere. 10. La 4 mai 1994, după o audiere, instanța a pronunțat o hotărâre, dându-i parțial câștig de cauză reclamantului și la.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 17 iunie 1994, reclamanta a făcut apel la Tribunalul Suprem. La data de 30 noiembrie 1994, Tribunalul Superior a emis o hotărâre, infirmând hotărârea și retrimițând cauza în fața primului judecător. 13. La 14 martie 1996, reclamantul a solicitat Tribunalului de District (Okrožno sodišče) La 10 iunie 1996, Tribunalul a ținut o audiere și a decis să numească un expert medical. 15. La 4 iulie 1996, a fost numit un expert medical. 16. La 24 martie 1997, tribunalul a ținut o audiere și a decis să numească un alt expert medical. 17. La 18 aprilie 1997, a fost numit un alt expert medical. 18. La 16 septembrie, 21 noiembrie 1997, 18 februarie, 4 iunie, 29 septembrie și 17 noiembrie 1998, reclamantul a solicitat instanței să țină o audiere. 19. La 12 februarie 1999, instanța a ținut o audiere și a decis să solicite expertului medical să-și completeze expertiza. 20. La 16 martie 1999, instanța a pronunțat decizia la 12 februarie 1999 21. La 4 octombrie 1999, după o audiere, Tribunalul a pronunțat o hotărâre, dându-i în parte câștig de cauză reclamantului și la. 22. La 31 decembrie 1999, reclamantul a interjetat recursul. Partea pârâtă a solicitat, de asemenea, recursul. 23. La 27 septembrie 2000, instanța superioară a dat o hotărâre, făcând parte din dreptul la apelurile a două părți și a modificat o parte din sentința de primă instanță și a infirmat o altă parte de judecată de primă instanță. Restul apelurilor au fost respinse 24. La 12 ianuarie 2001, reclamantul a introdus o acțiune extraordinară la Curtea Supremă și a depus o cerere de recuzare a unui judecător. 25. La 8 noiembrie 2001, președintele Curții Supreme a respins cererea. 26. La 19 decembrie 2001, Curtea Supremă a respins, de asemenea, acțiunea sa extraordinară. Decizia a fost notificată cabinetului de avocatură al reclamantului la 10 ianuarie 2002. 27. La 29 martie 2002, reclamantul a introdus o acțiune constituțională. 28. La 15 aprilie 2004, Curtea Constituțională a respins recursul. Decizia a fost notificată reclamantului la 20 aprilie 2004. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 30. În esență, reclamantul denunță lipsa de personal a căilor de atac disponibile în Slovenia pentru a se plânge de durata excesivă a unei proceduri judiciare. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 31. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. 32. Recurentul combate această teză, susținând că căile de atac disponibile nu erau eficiente. 33. Curtea arată că prezenta cerere este similară cu cauzele Belinger Lukenda Belinger c. Slovenia (dec.), n 4232/98, 2 octombrie 2001 și Lukenda c. Slovenia, 23032/02, 6 octombrie 2005).În aceste cauze, Curtea a respins excepția de neobosire a căilor de acțiune interne formulate de guvern deoarece a considerat că acțiunile de care reclamantul putea să se prevaleze nu erau efective. Curtea reamintește că aceasta a constatat în hotărârea sa Lukenda c. Slovenia încălcarea dreptului la judecată într-un termen rezonabil este o problemă sistemică care rezultă dintr-o legislație inadecvată și din lipsa de eficiență în administrarea justiției. 34. În ceea ce privește această specie, Curtea consideră că Õ n a furnizat niciun argument convingător care ar putea duce la stabilirea unei distincții între cauza pendinte și cauzele anterioare și, prin urmare, în afara jurisprudenței sale constante. 35. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. Pe fond Art. 6 alin. (1) 36. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției cu privire la Slovenia și s-a încheiat la 20 aprilie 2004, data la care decizia Curții Constituționale a fost notificată reclamantului și, prin urmare, a durat mai mult de zece ani pentru cinci instanțe. 37. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în cazul în care se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul în cazul în care se soluționează litigiul (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43 CEDH 2000-VII). 38. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu, în special în fața instanței de primă instanță, este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) art. 13 39. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care să permită să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1) litera (d) să se audieze cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, punctul 156, CEDO 2000-XI. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse (a se vedea Lukenda, hotărârea citată anterior) și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. 40. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție, având în vedere lipsa în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis reclamantului să obțină pedeapsa dreptului său de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 41. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte mai mult decât mai puțin decât este posibil din consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 42. Reclamantul solicită 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. 44. Curtea consideră că reclamantul a suferit o anumită eroare morală. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 2 400 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 45. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 235 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 46. Guvernul consideră că aceste pretenții sunt exagerate. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. Curtea arată, de asemenea, că avocații reclamantului, care l-au reprezentat și pe domnul Lukenda în cauza Lukenda Mai sus menționat, au prezentat aproape 400 de cereri care, în afară de fapte, sunt în esență identice cu cele din studiu. Prin urmare, în speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața ei și acordul acordat reclamantului. Interese moratoriu 48. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 400 EUR (două mii patru sute de euro) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză și comunicat în scris la 6 aprilie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger John Hedigan Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

MRKONJIČ c. SLOVÉNIE

(Requête n

o

17360/02)

ARRÊT

STRASBOURG

6 avril 2006

DÉFINITIF

06/07/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mrkonjič c. Slovénie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.

Hedigan

,

président

,

B.M.

Zupančič

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

MM.

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer

,

David Thór

Björgvinsson,

M

me

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 mars 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

17360/02) dirigée contre la République de Slovénie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ivo Mrkonjič («

le requérant

»), a saisi la Cour le 15 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par des avocats du cabinet Verstovšek. Le gouvernement slovène («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. L. Bembič, procureur général de l’Etat.

3.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant alléguait que la procédure interne à laquelle il était partie avait connu une durée excessive. Il dénonçait aussi en substance l’absence de recours interne effective qui lui eût permis de se plaindre de la durée déraisonnable de cette procédure (article 13 de la Convention).

4.

Le 11 juin 2004, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de la requête.

EN FAIT

5.

Le requérant est né en 1950 et réside à Velenje.

6.

Les faits de la clause, tels qu’ils ont été expose par les parties, peuvent se résumer comme suit.

7.

Le 22 octobre 1993, le requérant, par l’intermédiaire de ses avocats, intenta une action en dommages intérêts contre une compagnie d’assurances devant le tribunal de base (

Temeljno sodišče

– l’appellation de l’époque) de Celje et demanda à être exempte des frais de procédure.

8.

Le 24 janvier 1994, le tribunal tint une audience.

9.

Le 3 février 1994, le requérant demanda au tribunal de tenir une audience.

10.

Le 4 mai 1994, après une audience, le tribunal rendit un jugement, donnant partiellement gain de cause au requérant et l’exemptant du paiement des frais de procédure.

11.

Le 17 juin 1994, le requérant interjeta appel auprès du tribunal supérieur. La partie défenderesse interjeta également appel.

12.

Le 30 novembre 1994, le tribunal supérieur rendit un arrêt, infirmant le jugement et renvoyant l’affaire devant le premier juge.

13.

Le 14 mars 1996, le requérant demanda au tribunal de district (

Okrožno sodišče

– nouvelle appellation) de Celje de tenir une audience et de nommer un expert médical.

14.

Le 10 juin 1996, le tribunal tint une audience et décida de nommer un expert médical.

15.

Le 4 juillet 1996, un expert médical fut nommé.

16.

Le 24 mars 1997, le tribunal tint une audience et décida de nommer un autre expert médical.

17.

Le 18 avril 1997, un autre expert médical fut nommé.

18.

Les 16 septembre, 21 novembre 1997, 18 février, 4 juin, 29

septembre et 17 novembre 1998, le requérant demanda au tribunal de tenir une audience.

19.

Le 12 février 1999, le tribunal tint une audience et décida de demander à l’expert médical de compléter son expertise.

20.

Le 16 mars 1999, le tribunal rendit la décision prise le 12

février

1999.

21.

Le 4 octobre 1999, après une audience, le tribunal rendit un jugement, donnant partiellement gain de cause au requérant et l’exemptant du paiement des frais de procédure.

22.

Le 31 décembre 1999, le requérant interjeta appel. La partie défenderesse interjeta également appel.

23.

Le 27 septembre 2000, le tribunal supérieur rendit un arrêt, faisant partiellement droit aux appels de deux parties. Il modifia une partie de jugement de première instance et infirma une autre partie de jugement de première instance. Le reste des appels fut rejeté.

24.

Le 12 janvier 2001, le requérant introduisit un recours extraordinaire auprès de la Cour suprême et fit une demande de récusation d’une juge.

25.

Le 8 novembre 2001, le président de la Cour suprême rejeta la demande.

26.

Le 19 décembre 2001, la Cour suprême rejeta également son recours extraordinaire. La décision fut notifiée au cabinet d’avocats du requérant le 10 janvier 2002.

27.

Le 29 mars 2002, le requérant introduisit un recours constitutionnel.

28.

Le 15 avril 2004, la Cour constitutionnelle rejeta son recours. La décision fut notifiée au requérant le 20 avril 2004.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION

29.

Le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Tout personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

30.

Le requérant dénonce en substance le caractère ineffectif des recours disponible en Slovénie pour se plaindre de la durée excessive d’une procédure judiciaire. L’article 13 de la Convention dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

A.

Sur la recevabilité

31.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes.

32.

Le requérant combat cette thèse, arguant que les recours disponibles manquaient d’effectivité.

33.

La Cour relève que la présente requête est similaire aux affaires

Belinger

et

Lukenda

(

Belinger c. Slovénie

(déc.), n

o

42320/98, 2

octobre

2001, et

Lukenda c. Slovénie

, n

o

23032/02, 6 octobre 2005). Dans ces affaires, la Cour a rejeté l’exception de non-épuisement des voies de recours internes formulée par le Gouvernement car elle a jugé que les recours dont le requérant pouvait se prévaloir n’étaient pas effectifs. La Cour rappelle qu’elle a constaté dans son arrêt

Lukenda c. Slovénie

que la violation du droit à un jugement dans un délai raisonnable est un problème systémique qui résulte d’une législation inadéquate et d’un manque d’efficacité dans l’administration de la justice.

34.

En ce qui concerne la présente espèce, la Cour estime que le Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant susceptible de l’amener à établir une distinction entre l’affaire à l’étude et les affaires antérieures et donc à s’écarter de sa jurisprudence constante.

35.

La Cour constate par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Dès lors, il y a lieu de la déclarer recevable.

A.

Sur le fond

1.

Article 6 § 1

36.

La période à considérer a débuté le 28 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Slovénie, et a pris fin le 20

avril 2004, date à laquelle la décision de la Cour constitutionnelle a été notifiée au requérant. Elle a donc duré prés de dix ans pour cinq instances.

37.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères suivants

: la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, §

43, CEDH 2000-VII).

38.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse, en particulier devant le tribunal de première instance, est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

2.

Article 13

39.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 156, CEDH 2000-XI). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir

Lukenda

, arrêt précité) et ne voit pas de raison de parvenir a une conclusion différente dans le cas présent.

40.

Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 13 de la Convention a raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eut permis au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

41.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

42.

Le requérant réclame 20

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

43.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

44.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 2

400 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

45.

Le requérant demande également 1

235

EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

46.

Le Gouvernement considère que ces prétentions sont exagérées.

47.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour relève aussi que les avocats du requérant, qui ont également représenté M. Lukenda dans l’affaire

Lukenda

précitée, ont soumis près de 400 requêtes qui, hormis les faits, sont pour l’essentiel identiques à celle à l’étude. Dès lors, en l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000

EUR pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

48.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 2

400 EUR (deux mille quatre cents euros) pour dommage moral et 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

John

Hedigan

Greffier

Président