- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 24 noiembrie 2009
- Stat pârât
- SRB
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Simic împotriva Serbiei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SIMI usted v. SERBIA (Dociunea nr. 29908/05) HOTĂRÂREA STRASBOURG 24 noiembrie 2009 FINAL 24/02/2010 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Simić v. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președintele, Vladimir Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 3 noiembrie 2009, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 29908/05) împotriva Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru, depusă la Curte, în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), la 1 august 2005, de către un cetățean al Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru, dl Živan Simić („reclamantul”).
Începând cu 3 iunie 2006, în urma declarației de independență a muntenegrenului, Serbia a rămas singura acuzată în cadrul procedurii în fața Curții. Reclamantul a fost reprezentat de dl R. Spasojević, un avocat care practică în Valjevo. Guvernul Uniunii de Stat a Serbiei și Muntenegru și, ulterior, guvernul Serbiei (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl S. Carić. La 15 martie 2007, președintele celei de-a doua secțiuni a hotărât să anunțe cererii guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1942 și trăiește în Valjevo. La 24 iulie 1998 și 16 noiembrie 1998, reclamantul a depus două cereri separate împotriva angajatorului său la Curtea Municipală din Valjevo („Curtea Municipală”), cerând revocarea suspendării sale de la locul de muncă, precum și reintegrarea și, respectiv, achizițiile salariale.
La 9 aprilie 1999, cele două seturi de proceduri au fost aderate. În urma unui mandat, la 14 martie 2006, Curtea Municipală a hotărât împotriva reclamantului. La 29 martie 2007 și 3 aprilie 2008, Curtea de District și, respectiv, Curtea Supremă, au susținut hotărârea din 14 martie 2006. II. Legea privind Lucrarea din 2001 a Dreptului DOMESTIC (Zakon o radu; publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Serbiei - OG RS - nos. 70/01 și 73/01) 10. art. 122 § 3 prevede că toate litigiile legate de ocuparea forței de muncă ar trebui rezolvate de către instanțe în termen de 6 luni de la data instituției procedurii. Actul 2005 privind munca (Zakon o radu; publicat în OG RS nos. 24/05 și 61/05) 11. Prezenta lege a intrat în vigoare la 23 martie 2005 și a abrogat astfel Actul 2001 privind munca.
12. Textul articolului 195 § 3 din Legea muncii din 2005 corespunde articolului 122 § 3 din Legea muncii din 2001. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 13. Reclamantul se plânge că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 14. Guvernul a contestat acest argument. 15. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început doar la 3 martie 2004, când Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Serbia. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurilor la momentul respectiv.
Până în acea dată, procedurile au fost deja în așteptare de peste cinci ani. 16. Perioada în cauză s-a încheiat la 3 aprilie 2008. Astfel, a durat patru ani și o lună pentru trei niveluri de competență. Admisibilitatea 17. Guvernul a formulat diverse obiecții față de admisibilitatea acestor chestiuni. Cu toate acestea, Curtea a respins obiecții similare în multe cazuri anterioare (a se vedea, de exemplu, Cvetković c. Serbia , nr. 17271/04, §§ 38 și 42, 10 iunie 2008; Tomić c. Serbia , nr. 25959/06, §§ 81 și 82, 26 iunie 2007; V.A.M. c. Serbia , nr. 39177/05 , §§ 85 și 86, 13 martie 2007 ). Acesta nu constată circumstanțe specifice în cazul instantaneu care ar necesita o derogare de la această jurisprudență . Prin urmare, declară cererea admisibilă.
Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII.
Curtea reiterează că este necesară o diligență specială în litigiile privind ocuparea forței de muncă (Ruotolo c. Italia , hotărârea din 27 februarie 1992, Serie A nr. 230-D, p. 39, § 17). 19. De asemenea, Curtea constată că această cerință este consolidată în plus în ceea ce privește statele în care dreptul intern prevede că astfel de cazuri trebuie rezolvate cu o urgență deosebită (a se vedea punctele 10-12 de mai sus, precum și, printre altele, Stevanović c. Serbia , nr. 26642/05, §§§ 53 și 55, 9 octombrie 2007). 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea, de exemplu, Stanković c. Serbia , nr. 29907/05, 16 decembrie 2008). 21. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a contestat această afirmație. 25. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral ca urmare a întârzierii procedurale în cauză.
Prin urmare, ținând seama de circumstanțele cauzei și evaluării sale pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 600 euro (EUR) sub acest cap. Costuri și cheltuieli 26. Reclamantul a solicitat, de asemenea, o sumă neespecificată pentru costurile și cheltuielile suportate pe plan intern, precum și pentru cele efectuate în cadrul procedurii în fața Curții. 27. Guvernul a contestat această cerere. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și au fost, de asemenea, rezonabile în ceea ce privește cuantitatea lor (a se vedea, de exemplu, Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI).
29. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge, ca fiind nefondat, cererile reclamantei în întregime ale acestora. Dobânzile implicite 30. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală, în conformitate cu art. 2 din Convenție, 600 EUR (sex sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale suferite, suma care va fi convertită în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 24 noiembrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle F. TULKENS Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF SIMIĆ v. SERBIA (Application no. 29908/05) JUDGMENT STRASBOURG 24 November 2009 FINAL 24/02/2010 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Simić v. Serbia, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having deliberated in private on 3 November 2009, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 29908/05) against the State Union of Serbia and Montenegro, lodged with the Court, under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”), by, at that time, a citizen of the State Union of Serbia and Montenegro, Mr Živan Simić (“the applicant”), on 1 August 2005.
As of 3 June 2006, following the Montenegrin declaration of independence, Serbia remained the sole respondent in the proceedings before the Court.
The applicant was represented by Mr R. Spasojević, a lawyer practising in Valjevo. The Government of the State Union of Serbia and Montenegro and, subsequently, the Government of Serbia (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S. Carić.
On 15 March 2007 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 3). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1942 and lives in Valjevo.
On 24 July 1998 and 16 November 1998 the applicant filed two separate claims against his employer with the Municipal Court in Valjevo (“the Municipal Court”), seeking revocation of his suspension from work as well as reinstatement and salary arrears, respectively.
On 9 April 1999 the two sets of proceedings were joined.
Following a remittal, on 14 March 2006 the Municipal Court ruled against the applicant.
On 29 March 2007 and 3 April 2008 the District Court and the Supreme Court, respectively, upheld the decision of 14 March 2006. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
A. Labour Act 2001 (Zakon o radu; published in the Official Gazette of the Republic of Serbia - OG RS - nos. 70/01 and 73/01)
Article 122 § 3 provided that all employment-related disputes were to be resolved by the courts within a period of 6 months from the date of institution of the proceedings. B. Labour Act 2005 (Zakon o radu; published in OG RS nos. 24/05 and 61/05)
This Act entered into force on 23 March 2005 and thereby repealed the Labour Act 2001.
The text of Article 195 § 3 of the Labour Act 2005 corresponds to Article 122 § 3 of the Labour Act 2001. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
13. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration only began on 3 March 2004, when the Convention entered into force in respect of Serbia. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time. By that date the proceedings had already been pending well over five years.
The period in question ended on 3 April 2008. It thus lasted four years and one month for three levels of jurisdiction. A. Admissibility
The Government raised various objections to the admissibility of these matters. However, the Court has rejected similar objections in many previous cases (see, for example, Cvetković v. Serbia , no. 17271/04, §§ 38 and 42, 10 June 2008; Tomić v. Serbia , no. 25959/06, §§ 81 and 82, 26 June 2007; V.A.M. v. Serbia , no. 39177/05, §§ 85 and 86, 13 March 2007). It finds no particular circumstances in the instant case which would require a departure from this jurisprudence. It therefore declares the application admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). The Court reiterates that special diligence is necessary in employment disputes ( Ruotolo v. Italy , judgment of 27 February 1992, Series A no. 230-D, p. 39, § 17).
The Court also notes that this requirement is reinforced additionally in respect of States where the domestic law provides that such cases must be resolved with particular urgency (see paragraphs 10-12 above, as well as, among other authorities, Stevanović v. Serbia , no. 26642/05, §§ 53 and 55, 9 October 2007).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see, for example, Stanković v. Serbia , no. 29907/05, 16 December 2008).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 30,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested this claim.
The Court considers that the applicant must have suffered some non-pecuniary damage as a result of the procedural delay at issue. Accordingly, taking into account the circumstances of the case and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant 600 euros (EUR) under this head. B. Costs and expenses
The applicant also claimed an unspecified amount for the costs and expenses incurred domestically, as well as those incurred in the proceedings before the Court.
The Government contested this claim.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were also reasonable as to their quantum (see, for example, Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI).
In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court rejects, as unsubstantiated, the applicant's claims in their entirety. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final, in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 600 (six hundred euros) in respect of the non-pecuniary damage suffered, which sum is to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable on the date of settlement, plus any tax that may be chargeable; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 24 November 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. Dollé
F. TULKENS
Registrar President