ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3760/2008

Asupra recursului

de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 august

2007 pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța, pentru o

perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului C.M.G.

În motivarea cererii s-a arătat că la 20

iulie 2007 pârâtul a fost returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994, publicată

în M. Of. nr. 282/2002 care, la art. 1 prevede că „Fiecare

parte contractantă readmite pe teritoriul

statului său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orie persoană care nu a îndeplinit

condițiile de

intrare sau nu mai

îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul

statului

părții contractante solicitante ..."

Prin sentința civilă nr. 431/S din 1

octombrie 2007 Tribunalul Brașov, secția civilă a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, solicitată

de reclamantă, vine în contradicție cu reglementările europene, respectiv cu

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE. Potrivit art. 6

alin. (1) din Directivă, dreptul de ședere pe teritoriul altui stat, membru al

UE este reglementat pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără vreo condiție sau

formalitate, în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau

un pașaport valabil

Apelul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 162/Ap

pronunțată la data de 15 noiembrie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut în esență că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea

străină, referitoare la dreptul de ședere sau de muncă pe teritoriul său a unui

cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță

sau sănătate publică.

Atât timp cât prin acțiune reclamanta nu a

invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita

pârâtului, nu se poate reține că încălcarea de către acesta a condițiilor de

ședere sau de muncă ar constitui „o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății'',

mai

ales în

condițiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate

motivări care nu sunt direct legate de considerații de prevenție

generală".

Decizia unui stat membru UE de a expulza un

cetățean al altui stat membru nu atrage, de drept, obligația acestui din urmă

stat de a lua măsuri de interzicere a libertății de circulație a cetățeanului

său. Cetățeanul care este expulzat beneficiază de drepturile procedurale de a

ataca în justiție măsura de expulzare în fața autorităților din statul care a

dispus această măsură, acestea fiind suverane să decidă asupra necesității

acesteia. În ce privește statul al cărui cetățean este expulzat, acesta nu

poate îngrădi libertatea de circulație decât în situațiile de excepție

prevăzute la art. 27 din Directivă și care trebuie dovedite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din

dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un

stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Textul nu condiționează instituirea

restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de

verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.

Se mai susține că, potrivit dispozițiilor

art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului „în exercitarea

drepturilor și libertăților

sale, fiecare

om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege ...",

iar Legea

nr. 248/2005 este cea care

stabilește aceste „îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără

discriminare, trebuie să li se supună.

Recursul nu este fondat.

Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost

modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006.

Ca urmare a acestor modificări a fost

introdus art. 6

1

, potrivit căruia cartea de identitate valabilă

constituie document de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători

în statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 17 din Tratatul de constituire

a Comunității Europene, aplicabil României începând cu 1 ianuarie 2007, data

aderării la Uniunea Europeană, este cetățean al Uniunii, orice persoană care

are cetățenia unui stat membru.

Așa cum s-a apreciat în jurisprudența Curții

Europene de Justiție prin instituirea Comunității, statele au creat un drept

aplicabil resortisanților lor, respectiv o ordine juridică proprie, integrată

sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și

care se impune jurisdicțiilor acestora.

Efectul direct al dreptului comunitar conferă

acestuia competența generală de a completa cu drepturi și obligații noi, astfel

încât, orice persoană, cetățean al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a

cere judecătorului național să i se aplice dispozițiile din tratate,

regulamente, decizii și directive comunitare, pentru protecția unui drept

conferit de acestea.

Strâns legat de principiul efectului direct

al dreptului comunitar, principiul supremației sale presupune aplicarea de

către judecătorul național, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru

protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor și neaplicarea oricărei

prevederi din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul

comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare.

În virtutea acestor principii, în domeniul

liberei circulații, cetățenii români vor fi supuși legislației naționale, în

speță Legea nr. 248/2005, numai în măsura în care aceasta este concordantă cu

legislația comunitară, în caz contrar aceasta din urmă aplicându-se în mod

direct și prioritar.

În acest sens, urmează a se observa că, la

art. 2, Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE din

data de 19 aprilie 2004 stabilește condițiile care reglementează exercitarea

dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, de

către cetățenii Uniunii, precum și restrângerile acestui drept, din motive de

ordine publică sau sănătate publică.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Directivă,

statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru

motive de ordine publică sau de siguranță publică, cu respectarea principiului

proporționalității și cu condiția de a se baza exclusiv pe conduita personală a

individului în cauză.

România este începând cu 1 ianuarie 2007,

membră a Uniunii Europene și potrivit legislației comunitare menționate, toți

românii sunt cetățeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul de liberă

circulație în toate statele membre.

Prin urmare, în măsura în care dispozițiile

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 modificată prin O.G. nr. 5/2006 potrivit

căreia, recurenta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtei C.M.G. îi creează o

situație mai grea acestuia și nu îi conferă garanția respectării dreptului la

libera circulație în calitate de cetățean al Uniunii, în condițiile în care în

sarcina pârâtului nu s-a reținut vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din

Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, ele nu își

vor mai găsi aplicabilitate în speță.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 162/Ap din 15 noiembrie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 9 iunie 2008.