ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3760/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 august 2007 pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Franța, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtului C.M.G. În motivarea cererii s-a arătat că la 20 iulie 2007 pârâtul a fost returnat din Franța, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin H.G. nr. 278/1994, publicată în M. Of.

nr. 282/2002 care, la art. 1 prevede că „Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orie persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului părții contractante solicitante ..." Prin sentința civilă nr. 431/S din 1 octombrie 2007 Tribunalul Brașov, secția civilă a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, solicitată de reclamantă, vine în contradicție cu reglementările europene, respectiv cu Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Directivă, dreptul de ședere pe teritoriul altui stat, membru al UE este reglementat pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără vreo condiție sau formalitate, în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 162/Ap pronunțată la data de 15 noiembrie 2007. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut în esență că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea străină, referitoare la dreptul de ședere sau de muncă pe teritoriul său a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.

Atât timp cât prin acțiune reclamanta nu a invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, nu se poate reține că încălcarea de către acesta a condițiilor de ședere sau de muncă ar constitui „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății'', mai ales în condițiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de considerații de prevenție generală". Decizia unui stat membru UE de a expulza un cetățean al altui stat membru nu atrage, de drept, obligația acestui din urmă stat de a lua măsuri de interzicere a libertății de circulație a cetățeanului său. Cetățeanul care este expulzat beneficiază de drepturile procedurale de a ataca în justiție măsura de expulzare în fața autorităților din statul care a dispus această măsură, acestea fiind suverane să decidă asupra necesității acesteia.

În ce privește statul al cărui cetățean este expulzat, acesta nu poate îngrădi libertatea de circulație decât în situațiile de excepție prevăzute la art. 27 din Directivă și care trebuie dovedite. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie. Textul nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.

Se mai susține că, potrivit dispozițiilor art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege ...", iar Legea nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste „îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună. Recursul nu este fondat. Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006. Ca urmare a acestor modificări a fost introdus art. 6 1 , potrivit căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit art. 17 din Tratatul de constituire a Comunității Europene, aplicabil României începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană, este cetățean al Uniunii, orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Așa cum s-a apreciat în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin instituirea Comunității, statele au creat un drept aplicabil resortisanților lor, respectiv o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului și care se impune jurisdicțiilor acestora. Efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competența generală de a completa cu drepturi și obligații noi, astfel încât, orice persoană, cetățean al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a cere judecătorului național să i se aplice dispozițiile din tratate, regulamente, decizii și directive comunitare, pentru protecția unui drept conferit de acestea.

Strâns legat de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremației sale presupune aplicarea de către judecătorul național, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor și neaplicarea oricărei prevederi din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare. În virtutea acestor principii, în domeniul liberei circulații, cetățenii români vor fi supuși legislației naționale, în speță Legea nr. 248/2005, numai în măsura în care aceasta este concordantă cu legislația comunitară, în caz contrar aceasta din urmă aplicându-se în mod direct și prioritar.

În acest sens, urmează a se observa că, la art. 2, Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE din data de 19 aprilie 2004 stabilește condițiile care reglementează exercitarea dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, de către cetățenii Uniunii, precum și restrângerile acestui drept, din motive de ordine publică sau sănătate publică. Potrivit art. 27 alin. (1) din Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică, cu respectarea principiului proporționalității și cu condiția de a se baza exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.

România este începând cu 1 ianuarie 2007, membră a Uniunii Europene și potrivit legislației comunitare menționate, toți românii sunt cetățeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul de liberă circulație în toate statele membre. Prin urmare, în măsura în care dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 modificată prin O.G. nr. 5/2006 potrivit căreia, recurenta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtei C.M.G. îi creează o situație mai grea acestuia și nu îi conferă garanția respectării dreptului la libera circulație în calitate de cetățean al Uniunii, în condițiile în care în sarcina pârâtului nu s-a reținut vreuna din situațiile prevăzute de art. 27 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2004/38/CE, ele nu își vor mai găsi aplicabilitate în speță.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 162/Ap din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 iunie 2008.