ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3302/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.l a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 22101 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea pentru recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada octombrie 1940 - martie 1945 s-a refugiat împreună cu părinții săi, din localitatea de domiciliu - comuna Sînmartin, sat Ceaba, ocupată de trupele maghiare, în localitatea Geaca, apoi în comuna Mociu, județul Cluj, situație dovedită cu declarațiile de martori.

Prin sentința civilă nr. 181 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.I., dispunând anularea Hotărârii nr. 22101 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2007. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, împreună cu părinții săi, din cauza persecuțiilor exercitate de autoritățile maghiare și a tăcut dovada că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate, motiv pentru care excluderea sa de la beneficiul acordat de lege refugiaților este nelegală.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.J.P. Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Se susține, în esență, că instanța de fond nu a analizat temeinic declarațiile autentificate ale martorilor și nici pe cele date sub prestare de jurământ, care nu au putut preciza cu exactitate nici data refugiului, nici localitatea de plecare sau cea de refugiu, neputând fi coroborate în favoarea reclamantului. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 alin. l din H.G.

127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. 105/1999, reclamanta făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor sale. Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortist asupra populației românești din teritoriile ocupate. Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarație dată sub prestare de jurământ în fața instanței de fond) rezultă că reclamantul, la data refugiului, avea vârsta de 15 ani, fiind născut la data de 4 mai 1925 (fila 10 din dosarul de fond), iar părinții săi au părăsit localitatea de domiciliu - Ceaba, intrată sub jurisdicția autorităților maghiare, în luna octombrie 1940, este evident că, reclamantul, nu putea avea altă situație decât a părinților săi, fiind minor la acel moment.

Din declarația martorului O.V. (fila 33 dosar fond) reiese și aspectul că reclamantul a avut propriul său motiv de a se refugia și anume pentru a evita luarea la „premilitărie" și implicit persecuțiile la care urma a fi supus de către soldații din trupele hortiste. În aceste condiții, toate consecințele nefavorabile ale stării de refugiu s-au răsfrânt și asupra reclamantului, fapt care îl îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Pe de altă parte, susținerile recurentei-pârâte în sensul că, în general, declarațiile martorilor din alte dosare întocmite în baza legii nr. 189/2000, conțin date inexacte în raport de alte afirmații tăcute de alte persoane, în diverse declarații autentificate, nu au relevanță în soluționarea acțiunii reclamantului M.I., instanța neputând să aprecieze și să cenzureze veridicitatea acestora, atâta vreme cât ele au produs efecte juridice în alte dosare întocmite în baza Legii 189/2000, care nu îl privesc pe reclamant. Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj, împotriva sentinței civile nr. 181 din 14 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2008.