ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3302/2008

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.l

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 22101

din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, prin care i s-a respins cererea pentru

recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr.

105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că în perioada octombrie 1940 - martie 1945 s-a

refugiat împreună cu părinții săi, din localitatea de domiciliu - comuna

Sînmartin, sat Ceaba, ocupată de trupele maghiare, în localitatea Geaca, apoi

în comuna Mociu, județul Cluj, situație dovedită cu declarațiile de martori.

Prin sentința

civilă nr. 181 din 14 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul M.I., dispunând anularea Hotărârii nr. 22101 din 23 iulie 2007

emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de

refugiat în perioada 15 octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde

drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000

cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2007.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă

că reclamantul a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, împreună

cu părinții săi, din cauza persecuțiilor exercitate de autoritățile maghiare și

a tăcut dovada că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate, motiv pentru

care excluderea sa de la beneficiul acordat de lege refugiaților este nelegală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs C.J.P. Cluj criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Se susține, în

esență, că instanța de fond nu a analizat temeinic declarațiile autentificate

ale martorilor și nici pe cele date sub prestare de jurământ, care nu au putut

preciza cu exactitate nici data refugiului, nici localitatea de plecare sau cea

de refugiu, neputând fi coroborate în favoarea reclamantului.

Recursul este nefondat.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate.

Din

conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se

acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit

persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte

oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 alin.

l din H.G. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G.

105/1999, reclamanta făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor sale.

Este de notorietate

situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost

cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții

etnice, exercitate de regimul hortist asupra populației românești din

teritoriile ocupate.

Cum din

dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori

autentificate și declarație dată sub prestare de jurământ în fața instanței de

fond) rezultă că reclamantul, la data refugiului, avea vârsta de 15 ani, fiind

născut la data de 4 mai 1925 (fila 10 din dosarul de fond), iar părinții săi au

părăsit localitatea de domiciliu - Ceaba, intrată sub jurisdicția autorităților

maghiare, în luna octombrie 1940, este evident că, reclamantul, nu putea avea

altă situație decât a părinților săi, fiind minor la acel moment. Din declarația

martorului O.V. (fila 33 dosar fond) reiese și aspectul că reclamantul a avut

propriul său motiv de a se refugia și anume pentru a evita luarea la

„premilitărie" și implicit persecuțiile la care urma a fi supus de către

soldații din trupele hortiste.

În aceste condiții,

toate consecințele nefavorabile ale stării de refugiu s-au răsfrânt și asupra

reclamantului, fapt care îl îndreptățește la recunoașterea calității de

refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în

mod corect, a reținut instanța de fond.

Pe de altă

parte, susținerile recurentei-pârâte în sensul că, în general, declarațiile

martorilor din alte dosare întocmite în baza legii nr. 189/2000, conțin date

inexacte în raport de alte afirmații tăcute de alte persoane, în diverse

declarații autentificate, nu au relevanță în soluționarea acțiunii

reclamantului M.I., instanța neputând să aprecieze și să cenzureze

veridicitatea acestora, atâta vreme cât ele au produs efecte juridice în alte

dosare întocmite în baza Legii 189/2000, care nu îl privesc pe reclamant.

Față de

argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de C.J.P. Cluj, împotriva sentinței civile nr. 181 din 14

februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 7 octombrie 2008.