ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1371/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, anularea Hotărârii nr. 21566 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă, și obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri privind acordarea drepturilor de refugiat din motive etnice prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada octombrie 1940 - martie 1945 s-a refugiat împreună cu părinții săi, de etnie maghiară, din localitatea Viișoara, aflată sub administrație românească în localitatea Coasta, aflată sub ocupație maghiară.

Prin sentința civilă nr. 527 din 29 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.G., dispunând anularea Hotărârii nr. 21566 din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada octombrie 1940 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2007. Pentru a hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul împreună cu familia sa a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, deoarece părinții săi fiind de etnie maghiară au fost supuși persecuțiilor etnice de către legionari și a tăcut dovada că a suferit prejudicii în urma refugierii forțate, motiv pentru care excluderea sa de la beneficiul acordat de lege refugiaților este nelegală.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.J. P. Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Se susține, în esență, că Instanța de Fond nu a analizat temeinic declarațiile autentificate ale martorilor și nici pe cele date sub prestare de jurământ, care nu au putut preciza cu exactitate nici data refugiului, nici localitatea de plecare sau cea de refugiu, neputând fi coroborate în favoarea reclamantului, iar localitatea Viișoara a rămas sub administrație românească. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este ne fondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, rară a distinge între etniile acestora (români, maghiari, evrei, rromi, etc.), această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G.

127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G. 105/1999, reclamantul făcând dovada legală a temeiniciei pretențiilor sale. Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice reciproce, exercitate atât de regimul hortist asupra populației românești din teritoriile ocupate, dar și de către administrația românească asupra populației maghiare din teritoriile neocupate. Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori autentificate și declarații date sub prestare de jurământ în fața instanței de fond) rezultă că reclamantul, la data refugiului, avea vârsta de 2 ani, fiind născut la data de 3 septembrie 1938 (fila 2 din dosarul de fond), iar părinții săi B.G.

și B. E. - de etnie maghiară au părăsit localitatea de domiciliu - Viișoara, aflată sub jurisdicția autorităților românești, în luna octombrie 1940, este evident că, reclamantul, nu putea avea altă situație decât a părinților săi, fiind minor la acel moment. În aceste condiții, toate consecințele nefavorabile suportate de părinții reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt și asupra lui, fapt care îl îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut Instanța de Fond. În ceea ce privește cererea de obligare a recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, formulată, prin întâmpinare, de intimatul - reclamant B.G., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., nefiind depus la dosar nici un înscris justificativ al unor astfel de cheltuieli, urmând să respingă cererea ca nedovedită. Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj, împotriva sentinței civile nr. 527 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea formulată de intimatul - reclamant B. G. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, ca nedovedită. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2008.