ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3304/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3304/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 27 mai 2005, la Tribunalul Timiș, reclamantul C.L.M. Timișoara a

chemat-o în judecată pe pârâta SC M.M. SA Timișoara, pentru ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 6.258.288.826 lei,

reprezentând diferență chirie restantă, dobânzi și penalități de întârziere,

pentru spațiul deținut cu contract de închiriere, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 28

septembrie 2005, reclamantul și-a precizat totalul pretențiilor la suma de

8.680.227.226 lei, iar la termenul din 31 ianuarie 2006 a depus o altă precizare scrisă, totalul pretențiilor solicitate ajungând la suma de

11.179.667.654,4 lei.

Prin sentința civilă nr. 601/

PI din 19 aprilie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins acțiunea

reclamantului.

Prima instanță a reținut că

excepția prematurității acțiunii reclamantului pentru încălcarea dispozițiilor art.

720

1

C. proc. civ., privind procedura prealabilă de conciliere nu

este incidentă în cauză și a fost respinsă, întrucât pe de-o parte art. 720

1

și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., nu prevăd sancțiunea aplicabilă de

instanță în cazul neîndeplinirii ei, iar, pe de altă parte, s-ar încălca

dreptul constituțional prevăzut de art. 43 din Constituție, ce prevede liberul

acces la justiție în mod legal, fără discriminări între justițiabili.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că pentru pretențiile

chirii sau majorări, ce privesc o perioadă mai veche de 3 ani anterior

înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27

mai 2002, acțiunea reclamantului este prescrisă, nefiind aplicabilă excepția la

care se referă reclamantul în apărare, întemeiată pe art. 128 și următoarele

din O.G. nr. 92/2003.

În speță, perioada ce nu

intră sub incidența prescripției este cea dintre 27 mai 2002 – 28 februarie

2003, pentru care însă acțiunea reclamantului este neîntemeiată.

În acest sens, având în

vedere că este calculată retroactiv chiria majorată și nu din momentul

adoptării H.C.L. nr. 43/2000, ce modifică tarifele de calcul al chiriei pe

metru pătrat, astfel cum a rezultat din adresa nr. 18276 din 19 octombrie 2000,

comunicată de Primăria Municipiului Timișoara și adresa din 26 martie 2004 și

văzând că reclamantul nu a aplicat sancțiunea stipulată în contract sau cea

prevăzută de lege, instanța a constatat că nu există temei legal sau contractul

pentru obligarea pârâtei la chirii sau penalități, chiar și privind perioada ce

nu intră sub incidența prescripției dreptului material la acțiune.

Acțiunea reclamantului a

fost respinsă, reținându-se excepția prescripției pentru sumele pretinse

anterior datei de 27 mai 2002 și netemeinicia pentru cele aflate sub incidența

perioadei de după 27 mai 2002, chirie și majorări, respectiv penalități.

Prin decizia civilă nr. 4/ A/COM

din 11 ianuarie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins

apelurile formulate de reclamantul C.L.M. Timișoara și pârâta SC M.M. SA

Timișoara împotriva sentinței pronunțate de tribunal.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că motivul de apel invocat de pârâtă, astfel cum a

fost precizat nu este fondat, întrucât în mod temeinic și legal a considerat

prima instanță că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este

scutită de plata taxei de timbru, iar în ceea ce privește apelul formulat de

reclamant a reținut că este de asemenea nefondat, având în vedere că

reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii, iar acest

aspect a fost invocat la prima instanță și de pârâtă; astfel fiind, a

considerat că lipsește una din condițiile sesizării instanței și nu se mai

impune a fi analizate și celelalte motive de apel formulate de reclamant.

Împotriva deciziei curții de

apel au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.

Recurentul-reclamant își

întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și

solicită admiterea acestuia și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței primei instanțe și admiterii

acțiunii sale, așa cum a fost formulată și precizată.

În susținerea recursului

arată astfel că în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a constatat că

reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, greșit a

reținut că, în speță, este vorba despre un litigiu comercial pentru că litigiul

este de natură civilă și în mod incorect a admis excepția prescripției sumelor

datorate pentru o perioadă mai veche de 3 ani anterior înregistrării cererii de

chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27 mai 2005; arată, de

asemenea, că chiar în situația admiterii excepției dreptului la acțiune pentru

suma pretinsă mai veche de 3 ani anterior datei promovării acțiunii, ar fi

trebuit admisă acțiunea sa cel puțin în parte, întrucât este întemeiată pentru

acea parte din sumă care nu intra sub incidența termenului de prescripție de 3

ani, iar acest termen trebuia calculat în raport de data la care a formulat

pentru prima dată capătul de cerere privind diferența de chirie calculată

potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, în dosarul nr. 5835/COM/2004.

Pârâta invocă în recursul

său dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și anularea acțiunii

principale ca netimbrată.

Susține astfel că este

mulțumită de soluția dată cu privire la fondul acestui litigiu, însă pentru

acuratețe juridică se impunea în principal anularea cererii ca netimbrată,

întrucât reclamantul nu beneficiază de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997,

atât timp cât veniturile realizate de către consiliile locale prin închirierea

spațiilor deținute în proprietate nu se încadrează în categoria veniturilor

publice.

În ce privește recursul

reclamantului se constată că este fondat și va fi admis, potrivit

considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Este de netăgăduit că, având

în vedere raporturile contractuale comerciale dintre părți, precum și

dispozițiile art. 56 C. com., ne aflăm în prezența unui litigiu de natură

comercială și nu civilă, astfel cum corect a stabilit și instanța de apel.

Instanța a apreciat însă

eronat că se impune respingerea acțiunii pe cale de excepție, pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. și, considerând că lipsește una din condițiile sesizării valide a

instanței, nu a mai dat curs și examinării celorlalte motive ale apelului

formulat de reclamant.

Aceasta deoarece, din actele

dosarului rezultă cu certitudine că pârâta a cunoscut pretențiile reclamantului

și temeiul lor legal, a fost notificată cu privire la cuantumul chiriei

solicitat ca urmare a adoptării H.C.L.M.T. nr. 42/2000, precum și referitor la

perioada de la care se aplică noul tarif de închiriere, s-a aflat printre

contestatorii H.C.L.M.T. nr. 42/2000, iar pretenții ale reclamantului,

rezultând din calculul chiriei potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000 au mai fost

solicitate printr-un capăt de cerere dintr-o acțiune anterioară, ce a făcut

obiectul dosarului nr. 5835/COM/2004 al Tribunalului Timiș și a fost respins cu

motivarea că datoria nu era scadentă.

Astfel fiind, se reține că

instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și se impune

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea în primul rând a problemei

prescripției pentru sumele solicitate și perioadele avute în vedere, prin

luarea în considerare a susținerilor recurentului-reclamant, conținute în

motivul 3 de casare din recurs, în sensul că H.C.L.M.T. nr. 42/2000 a fost

suspendată o perioadă, au existat hotărâri ale consiliului local prin care

termenul scadent de plată al diferențelor reprezentând chirie a fost prorogat,

precum și că a existat un alt proces între părți în care s-a stabilit că plata

solicitată de reclamant nu era scadentă la data respectivă. Lămurirea acestei

chestiuni este importantă, pentru că nu se poate vorbi despre prescripție cât

timp o datorie nu este ajunsă la scadență și pentru că de rezolvarea ei depinde

soluționarea corectă a litigiului dedus judecății.

În ce privește recursul

pârâtei, se reține că nu este fondat și va fi respins în consecință, întrucât

ambele instanțe au apreciat judicios, sub acest aspect, că reclamantul este

scutit de plata taxelor de timbru, fiindu-i aplicabile prevederile art. 17 din

Legea nr. 146/1997 întrucât conform acestui text legal cerința este ca obiectul

cererii să privească venituri publice, avându-se în vedere, prin urmare,

destinația sumelor pretinse și nu natura lor, legea nefăcând o astfel de

distincție.

Drept urmare, se va admite

recursul declarat de reclamant, se va modifica în parte decizia recurată, se va

admite și apelul formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și se

va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Vor fi menținute

dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei.

Se va respinge recursul

declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 4/ A/COM din 11 ianuarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Modifică în parte decizia

recurată.

Admite apelul formulat de

reclamant împotriva sentinței nr. 601/ PI din 19 aprilie 2006 a Tribunalului Timiș pe care o desființează și trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare.

Menține dispozițiile

deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei.

Respinge recursul declarat

de pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva aceleași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 24 octombrie 2007.