ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3304/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 mai 2005, la Tribunalul Timiș, reclamantul C.L.M. Timișoara a chemat-o în judecată pe pârâta SC M.M. SA Timișoara, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 6.258.288.826 lei, reprezentând diferență chirie restantă, dobânzi și penalități de întârziere, pentru spațiul deținut cu contract de închiriere, cu cheltuieli de judecată. La termenul din 28 septembrie 2005, reclamantul și-a precizat totalul pretențiilor la suma de 8.680.227.226 lei, iar la termenul din 31 ianuarie 2006 a depus o altă precizare scrisă, totalul pretențiilor solicitate ajungând la suma de 11.179.667.654,4 lei.

Prin sentința civilă nr. 601/ PI din 19 aprilie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială, a respins acțiunea reclamantului. Prima instanță a reținut că excepția prematurității acțiunii reclamantului pentru încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., privind procedura prealabilă de conciliere nu este incidentă în cauză și a fost respinsă, întrucât pe de-o parte art. 720 1 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., nu prevăd sancțiunea aplicabilă de instanță în cazul neîndeplinirii ei, iar, pe de altă parte, s-ar încălca dreptul constituțional prevăzut de art. 43 din Constituție, ce prevede liberul acces la justiție în mod legal, fără discriminări între justițiabili.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că pentru pretențiile chirii sau majorări, ce privesc o perioadă mai veche de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27 mai 2002, acțiunea reclamantului este prescrisă, nefiind aplicabilă excepția la care se referă reclamantul în apărare, întemeiată pe art. 128 și următoarele din O.G. nr. 92/2003. În speță, perioada ce nu intră sub incidența prescripției este cea dintre 27 mai 2002 – 28 februarie 2003, pentru care însă acțiunea reclamantului este neîntemeiată. În acest sens, având în vedere că este calculată retroactiv chiria majorată și nu din momentul adoptării H.C.L.

nr. 43/2000, ce modifică tarifele de calcul al chiriei pe metru pătrat, astfel cum a rezultat din adresa nr. 18276 din 19 octombrie 2000, comunicată de Primăria Municipiului Timișoara și adresa din 26 martie 2004 și văzând că reclamantul nu a aplicat sancțiunea stipulată în contract sau cea prevăzută de lege, instanța a constatat că nu există temei legal sau contractul pentru obligarea pârâtei la chirii sau penalități, chiar și privind perioada ce nu intră sub incidența prescripției dreptului material la acțiune. Acțiunea reclamantului a fost respinsă, reținându-se excepția prescripției pentru sumele pretinse anterior datei de 27 mai 2002 și netemeinicia pentru cele aflate sub incidența perioadei de după 27 mai 2002, chirie și majorări, respectiv penalități.

Prin decizia civilă nr. 4/ A/COM din 11 ianuarie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelurile formulate de reclamantul C.L.M. Timișoara și pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva sentinței pronunțate de tribunal. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că motivul de apel invocat de pârâtă, astfel cum a fost precizat nu este fondat, întrucât în mod temeinic și legal a considerat prima instanță că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este scutită de plata taxei de timbru, iar în ceea ce privește apelul formulat de reclamant a reținut că este de asemenea nefondat, având în vedere că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă a concilierii, iar acest aspect a fost invocat la prima instanță și de pârâtă; astfel fiind, a considerat că lipsește una din condițiile sesizării instanței și nu se mai impune a fi analizate și celelalte motive de apel formulate de reclamant.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta. Recurentul-reclamant își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea acestuia și schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței primei instanțe și admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată și precizată.

În susținerea recursului arată astfel că în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a constatat că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, greșit a reținut că, în speță, este vorba despre un litigiu comercial pentru că litigiul este de natură civilă și în mod incorect a admis excepția prescripției sumelor datorate pentru o perioadă mai veche de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv anterior datei de 27 mai 2005; arată, de asemenea, că chiar în situația admiterii excepției dreptului la acțiune pentru suma pretinsă mai veche de 3 ani anterior datei promovării acțiunii, ar fi trebuit admisă acțiunea sa cel puțin în parte, întrucât este întemeiată pentru acea parte din sumă care nu intra sub incidența termenului de prescripție de 3 ani, iar acest termen trebuia calculat în raport de data la care a formulat pentru prima dată capătul de cerere privind diferența de chirie calculată potrivit H.C.L.M.T.

nr. 42/2000, în dosarul nr. 5835/COM/2004. Pârâta invocă în recursul său dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și anularea acțiunii principale ca netimbrată. Susține astfel că este mulțumită de soluția dată cu privire la fondul acestui litigiu, însă pentru acuratețe juridică se impunea în principal anularea cererii ca netimbrată, întrucât reclamantul nu beneficiază de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, atât timp cât veniturile realizate de către consiliile locale prin închirierea spațiilor deținute în proprietate nu se încadrează în categoria veniturilor publice. În ce privește recursul reclamantului se constată că este fondat și va fi admis, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Este de netăgăduit că, având în vedere raporturile contractuale comerciale dintre părți, precum și dispozițiile art. 56 C. com., ne aflăm în prezența unui litigiu de natură comercială și nu civilă, astfel cum corect a stabilit și instanța de apel. Instanța a apreciat însă eronat că se impune respingerea acțiunii pe cale de excepție, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. și, considerând că lipsește una din condițiile sesizării valide a instanței, nu a mai dat curs și examinării celorlalte motive ale apelului formulat de reclamant. Aceasta deoarece, din actele dosarului rezultă cu certitudine că pârâta a cunoscut pretențiile reclamantului și temeiul lor legal, a fost notificată cu privire la cuantumul chiriei solicitat ca urmare a adoptării H.C.L.M.T.

nr. 42/2000, precum și referitor la perioada de la care se aplică noul tarif de închiriere, s-a aflat printre contestatorii H.C.L.M.T. nr. 42/2000, iar pretenții ale reclamantului, rezultând din calculul chiriei potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000 au mai fost solicitate printr-un capăt de cerere dintr-o acțiune anterioară, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5835/COM/2004 al Tribunalului Timiș și a fost respins cu motivarea că datoria nu era scadentă. Astfel fiind, se reține că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru lămurirea în primul rând a problemei prescripției pentru sumele solicitate și perioadele avute în vedere, prin luarea în considerare a susținerilor recurentului-reclamant, conținute în motivul 3 de casare din recurs, în sensul că H.C.L.M.T.

nr. 42/2000 a fost suspendată o perioadă, au existat hotărâri ale consiliului local prin care termenul scadent de plată al diferențelor reprezentând chirie a fost prorogat, precum și că a existat un alt proces între părți în care s-a stabilit că plata solicitată de reclamant nu era scadentă la data respectivă. Lămurirea acestei chestiuni este importantă, pentru că nu se poate vorbi despre prescripție cât timp o datorie nu este ajunsă la scadență și pentru că de rezolvarea ei depinde soluționarea corectă a litigiului dedus judecății.

În ce privește recursul pârâtei, se reține că nu este fondat și va fi respins în consecință, întrucât ambele instanțe au apreciat judicios, sub acest aspect, că reclamantul este scutit de plata taxelor de timbru, fiindu-i aplicabile prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 întrucât conform acestui text legal cerința este ca obiectul cererii să privească venituri publice, avându-se în vedere, prin urmare, destinația sumelor pretinse și nu natura lor, legea nefăcând o astfel de distincție. Drept urmare, se va admite recursul declarat de reclamant, se va modifica în parte decizia recurată, se va admite și apelul formulat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și se va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Vor fi menținute dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei. Se va respinge recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 4/ A/COM din 11 ianuarie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelul formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 601/ PI din 19 aprilie 2006 a Tribunalului Timiș pe care o desființează și trimite cauza aceluiași tribunal spre rejudecare. Menține dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului pârâtei. Respinge recursul declarat de pârâta SC M.M. SA Timișoara împotriva aceleași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 24 octombrie 2007.