ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1125/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1125/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 808/ PI

din 17 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, în dosarul nr. 2116/30/2007, s-a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și s-a trimis spre soluționare la

Judecătoria Timișoara acțiunea formulată de reclamanta SC C.L. SRL Timișoara,

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara,

având ca obiect acțiune în constatare.

Inițial, prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ,

sub nr. 2116/30/2007, reclamanta SC C.L. SRL Timișoara a solicitat ca, în urma

probatoriului administrat, să se constate, în baza art. 111 C. proc. civ., că

pârâții nu au drept de creanță asupra sa, în ceea ce privește imobilul situat

în Timișoara, cumpărat conform Legii nr. 550/2002 și conform contractului de

vânzare - cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, respectiv:

- suma de 1.677,55 lei,

reprezentând majorări aferente ratelor achitate cu întârziere (nu se specifică

care rate și modul de calcul, prețul fiind achitat integral);

- suma de 23.277,57 lei,

reprezentând diferență chirie, 77.864 lei, reprezentând majorări aferente

chiriei restante și suma de 1.397 lei, reprezentând penalități aferente chiriei

restante;

- suma de 14.140,32 lei,

reprezentând diferență chirie, suma de 47.300 lei reprezentând majorări

aferente chiriei restante și suma de 848 lei, reprezentând penalități aferente

chiriei restante.

Pârâtul C.L.M. Timișoara a

depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Timiș, secția comercială, apreciind că are competență

materială în soluționarea cauzei Judecătoria Timișoara, întrucât prezenta cauză

nu este de natură comercială.

La termenul din 17 aprilie

2007, Tribunalul Timiș a acordat cuvântul părților pe

excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Timiș invocată prin întâmpinare, pe care, după ce a luat

concluziile de respingere ale reprezentantului reclamantei și, respectiv, de

admitere ale reprezentantei pârâților, a admis-o și a trimis cauza spre

soluționare la Judecătoria Timișoara.

În motivarea hotărârii,

Tribunalul Timiș a constatat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 550/2002

încheiat între părți, reclamanta a cumpărat spațiul comercial situat în

Timișoara și că, deși

aceasta este comerciant, în înțelesul art. 3 și 4 C. com., între părți nu

există raporturi juridice de natură comercială, ci strict civilă, astfel că, în

temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. civ., competența de soluționare revine

Judecătoriei Timișoara.

Primind cauza spre judecare,

Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 6719 din 21 iunie 2007, a admis

excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială;

a sesizat Curtea de Apel Timișoara pentru regulatorul de competență.

Prin sentința civilă nr. 21/

CC/PI din 08 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Examinând conflictul negativ

de competență dintre Tribunalul Timiș și

Judecătoria Timișoara, prin prisma prevederilor art. 20

și următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că este competent să soluționeze

cauza în primă instanță Tribunalul Timiș.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de Apel Timișoara a reținut că obiectul litigiului este unul neevaluabil

în bani, respectiv acțiune în constatare, întemeiată pe prevederile art. 111 C.

civ., iar litigiul este de natură comercială și că reclamanta este comerciant,

iar imobilul pentru care se solicită să se constate inexistența unui drept de

creanță al pârâtei este afectat activităților comerciale.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs în termen

pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara,

solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței

recurate și, rejudecând, stabilirea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Timișoara, ca fiind instanța competentă.

În recursul lor, întemeiat

în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâții au

invocat, în esență, următoarele motive:

soluționând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și

Judecătoria Timișoara, a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Timiș, reținând că obiectul litigiului este neevaluabil

în bani și este de natură comercială.

În conformitate cu

dispozițiile art. 8 C. com., „Statul, județul și comuna nu pot avea calitatea

de comercianți”, prin urmare statul nu poate înfăptui acte de comerț. Prin

aceste operațiuni, statul săvârșește acte de administrare în baza calității de

administrator al bunurilor din domeniul public și privat potrivit dispozițiilor

Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, și nu în scopul de a

obține profit. (întrucât obținerea de profit conferă natura de acțiune

comercială). Mai învederează faptul că sumele obținute, respective chiriile, reprezintă

venituri la bugetul local.

solicitată a fi achitată, la care se face referire în cererea de chemare în

judecată, este datorată în baza contractului de închiriere ce a existat între

părți, respectiv contractul de închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001,

întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în temeiul

Legii nr. 550/2002 (anexa nr. 3 la contract) reclamanta s-a obligat să achite

diferența de chirie datorată, în conformitate cu H.C.L.M.T. nr. 42/2000 și

H.C.L.M.T. nr. 95 din 22 aprilie 2003, nefiind în situația prevăzută de art. 2 pct.

1 C. proc. civ., așa cum în mod greșit a reținut instanța.

Prin urmare, litigiul nu

este de natură comercială, ci de natură civilă și cea competentă să soluționeze

prezenta cauză este Judecătoria Timișoara și nu Tribunalul Timiș.

Examinând recursul

pârâților, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,

Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

este fondat, instanța soluționând în mod corect conflictul negativ de

competență ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara prin stabilirea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Având în vedere calitatea de

comerciant a reclamantei SC C.L. SRL Timișoara, precum și împrejurarea că

imobilul pentru care se solicită să se constate inexistența unui drept de

creanță al pârâților este afectat activităților comerciale, fapt care rezultă

din contractul de vânzare - cumpărare nr. 54/2003, imobilul fiind dobândit de

reclamantă în baza Legii nr. 550/2002, litigiul dedus judecății are natură

comercială, conform art. 3, raportat la art. 7, cu aplicarea art. 890 C. com.

și, din acest punct de vedere, este supus reglementărilor speciale în materie,

inclusiv în ceea ce privește competența teritorială.

Mai mult, chiria care face

obiectul litigiului derivă din contractul de închiriere, anterior vânzării

spațiului, contractul de închiriere fiind deci și el un contract comercial;

așadar, litigiul dedus judecății este un litigiu comercial, aflându-ne în

prezența unei fapte de comerț.

Susținerea recurenților,

întemeiată pe prevederile art. 8 C. com., potrivit căreia statul nu poate avea

calitatea de comerciant și, prin urmare, nu poate înfăptui acte de comerț,

săvârșind numai acte de administrare, în baza calității de administrator al

bunurilor din domeniul public și privat, nu conduce la concluzia că natura

litigiului nu ar fi una comercială, fiind suficientă la stabilirea naturii

comerciale a unui litigiu calitatea de comerciant chiar și numai a uneia dintre

părți, în speță: a reclamantei, nefiind necesară, așadar, calitatea de

comerciant a tuturor părților.

de-al doilea motiv de recurs invocat, în sensul că nu ne aflăm în situația

prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, obiectul cauzei

deduse judecății îl formează o acțiune în constatare, privind contractul de

închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001, anterior contractului de vânzare -

cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, obiectul cererii fiind unul neevaluabil în

bani, iar temeiul de drept invocat este cel prevăzut de art. 111 C. proc. civ.,

cu privire la constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Așadar, în mod corect Curtea

de Apel Timișoara a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct.

1 C. proc. civ., conform cărora tribunalul judecă în primă instanță procesele

și cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul pârâților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara împotriva

sentinței civile nr. 21/ CC/PI din 08 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 martie 2008.