ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1125/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 808/ PI din 17 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 2116/30/2007, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și s-a trimis spre soluționare la Judecătoria Timișoara acțiunea formulată de reclamanta SC C.L. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara, având ca obiect acțiune în constatare. Inițial, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 2116/30/2007, reclamanta SC C.L. SRL Timișoara a solicitat ca, în urma probatoriului administrat, să se constate, în baza art. 111 C. proc.

civ., că pârâții nu au drept de creanță asupra sa, în ceea ce privește imobilul situat în Timișoara, cumpărat conform Legii nr. 550/2002 și conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, respectiv: - suma de 1.677,55 lei, reprezentând majorări aferente ratelor achitate cu întârziere (nu se specifică care rate și modul de calcul, prețul fiind achitat integral); - suma de 23.277,57 lei, reprezentând diferență chirie, 77.864 lei, reprezentând majorări aferente chiriei restante și suma de 1.397 lei, reprezentând penalități aferente chiriei restante; - suma de 14.140,32 lei, reprezentând diferență chirie, suma de 47.300 lei reprezentând majorări aferente chiriei restante și suma de 848 lei, reprezentând penalități aferente chiriei restante.

Pârâtul C.L.M. Timișoara a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, secția comercială, apreciind că are competență materială în soluționarea cauzei Judecătoria Timișoara, întrucât prezenta cauză nu este de natură comercială. La termenul din 17 aprilie 2007, Tribunalul Timiș a acordat cuvântul părților pe excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș invocată prin întâmpinare, pe care, după ce a luat concluziile de respingere ale reprezentantului reclamantei și, respectiv, de admitere ale reprezentantei pârâților, a admis-o și a trimis cauza spre soluționare la Judecătoria Timișoara.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Timiș a constatat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 550/2002 încheiat între părți, reclamanta a cumpărat spațiul comercial situat în Timișoara și că, deși aceasta este comerciant, în înțelesul art. 3 și 4 C. com., între părți nu există raporturi juridice de natură comercială, ci strict civilă, astfel că, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. civ., competența de soluționare revine Judecătoriei Timișoara. Primind cauza spre judecare, Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 6719 din 21 iunie 2007, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială; a sesizat Curtea de Apel Timișoara pentru regulatorul de competență.

Prin sentința civilă nr. 21/ CC/PI din 08 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Examinând conflictul negativ de competență dintre Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara, prin prisma prevederilor art. 20 și următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că este competent să soluționeze cauza în primă instanță Tribunalul Timiș. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că obiectul litigiului este unul neevaluabil în bani, respectiv acțiune în constatare, întemeiată pe prevederile art. 111 C. civ., iar litigiul este de natură comercială și că reclamanta este comerciant, iar imobilul pentru care se solicită să se constate inexistența unui drept de creanță al pârâtei este afectat activităților comerciale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate și, rejudecând, stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, ca fiind instanța competentă. În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâții au invocat, în esență, următoarele motive: 1. În mod greșit instanța, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că obiectul litigiului este neevaluabil în bani și este de natură comercială.

În conformitate cu dispozițiile art. 8 C. com., „Statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți”, prin urmare statul nu poate înfăptui acte de comerț. Prin aceste operațiuni, statul săvârșește acte de administrare în baza calității de administrator al bunurilor din domeniul public și privat potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, și nu în scopul de a obține profit. (întrucât obținerea de profit conferă natura de acțiune comercială). Mai învederează faptul că sumele obținute, respective chiriile, reprezintă venituri la bugetul local.

2. Diferența de chirie solicitată a fi achitată, la care se face referire în cererea de chemare în judecată, este datorată în baza contractului de închiriere ce a existat între părți, respectiv contractul de închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 550/2002 (anexa nr. 3 la contract) reclamanta s-a obligat să achite diferența de chirie datorată, în conformitate cu H.C.L.M.T. nr. 42/2000 și H.C.L.M.T. nr. 95 din 22 aprilie 2003, nefiind în situația prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., așa cum în mod greșit a reținut instanța. Prin urmare, litigiul nu este de natură comercială, ci de natură civilă și cea competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Timișoara și nu Tribunalul Timiș.

Examinând recursul pârâților, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 1. Primul motiv de recurs nu este fondat, instanța soluționând în mod corect conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și Judecătoria Timișoara prin stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei SC C.L. SRL Timișoara, precum și împrejurarea că imobilul pentru care se solicită să se constate inexistența unui drept de creanță al pârâților este afectat activităților comerciale, fapt care rezultă din contractul de vânzare - cumpărare nr. 54/2003, imobilul fiind dobândit de reclamantă în baza Legii nr. 550/2002, litigiul dedus judecății are natură comercială, conform art. 3, raportat la art. 7, cu aplicarea art. 890 C. com.

și, din acest punct de vedere, este supus reglementărilor speciale în materie, inclusiv în ceea ce privește competența teritorială. Mai mult, chiria care face obiectul litigiului derivă din contractul de închiriere, anterior vânzării spațiului, contractul de închiriere fiind deci și el un contract comercial; așadar, litigiul dedus judecății este un litigiu comercial, aflându-ne în prezența unei fapte de comerț.

Susținerea recurenților, întemeiată pe prevederile art. 8 C. com., potrivit căreia statul nu poate avea calitatea de comerciant și, prin urmare, nu poate înfăptui acte de comerț, săvârșind numai acte de administrare, în baza calității de administrator al bunurilor din domeniul public și privat, nu conduce la concluzia că natura litigiului nu ar fi una comercială, fiind suficientă la stabilirea naturii comerciale a unui litigiu calitatea de comerciant chiar și numai a uneia dintre părți, în speță: a reclamantei, nefiind necesară, așadar, calitatea de comerciant a tuturor părților. 2. Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat, în sensul că nu ne aflăm în situația prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc.

civ. Astfel, obiectul cauzei deduse judecății îl formează o acțiune în constatare, privind contractul de închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001, anterior contractului de vânzare - cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, obiectul cererii fiind unul neevaluabil în bani, iar temeiul de drept invocat este cel prevăzut de art. 111 C. proc. civ., cu privire la constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Așadar, în mod corect Curtea de Apel Timișoara a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 C. proc. civ., conform cărora tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., să respingă recursul pârâților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și C.L.M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 21/ CC/PI din 08 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2008.