ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6301/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 25 august 2006 reclamanții D.L., D.I.P., M.C., D.M.A. și D.R.M. au chemat în judecată pe pârâtul primarul municipiului Constanța pentru obligarea acestuia să emită o dispoziție în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării de restituire în natură a imobilului situat în Constanța. Reclamanții au arătat că au transmis Primăriei notificarea din 9 august 2001 și nu au o soluție deși Legea nr. 10/2001 obligă unitatea notificată să răspundă într-un termen de 60 de zile.

Reclamanții au solicitat și amenzi civile 50 lei către stat pentru fiecare zi de întârziere. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 2068 din 30 octombrie 2006 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată la notificarea nr. 2040 din 9 august 2001 depusă de reclamanți. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului la plata unor amenzi civile pe fiecare zi de întârziere. În motivarea hotărârii instanța a reținut că în mod nejustificat pârâtul nu a respectat termenul de 60 de zile stabilit de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ca urmare obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții de răspuns este întemeiată. Pretențiile privind amenda civilă au fost respinse constatându-se că asemenea solicitări, potrivit dispozițiilor art. 530 alin. (3) C. proc.

civ. se formulează în cadrul executării silite a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus obligarea pârâtului și după ce aceasta va deveni titlu executoriu conform art. 374 C. proc. civ. Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 99/C din 26 martie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtului constatând neîntemeiate criticile acestuia. În considerentele deciziei s-a reținut că deși Legea nr. 10/2001 dă acces la o procedură judiciară persoanei nemulțumite de soluția primită la notificarea adresată în faza administrativă, legea nu împiedică persoana să acționeze în justiție și în cazul în care nu primește răspunsul la notificarea de revendicare. Legea are un caracter reparatoriu pronunțat pentru abuzurile săvârșite de stat, termenul de 60 de zile fiind unul imperativ și nu de recomandare, iar o altă calificare a acestui termen ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.

S-a apreciat admisibilă o acțiune care tinde să oblige unitatea deținătoare să rezolve notificarea. Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt recurentul a arătat că o acțiune de a da presupune antamarea fondului care în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se poate face direct în instanță și aceasta face inadmisibilă acțiunea. O altă critică s-a referit la natura termenului de 60 zile greșit apreciat de instanță ca fiind unul imperativ. S-a arătat că termenul este de recomandare pentru că norma care se îl consacră nu are sancțiune și de altfel au existat repetate prelungiri ale termenului de depunere a notificărilor ceea ce face inacceptabilă o acțiune în justiție pentru nerespectarea unui asemenea termen.

S-a arătat că acțiunea nu ar putea fi primită nici dacă s-ar circumscrie obligației de a face câtă vreme o atare obligație justifică intervenția instanței numai când obligația derivă din convenție sau dintr-o situație de fapt ceea ce nu este cazul în speță. Cât privește obligația de a face cu sorgintea în lege, o acțiune în justiție ar fi lipsită de interes, ea venind să dubleze o obligație deja stabilită prin act normativ. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Soluția pronunțată de instanțe este legală și temeinică, cu corecta aplicare a legii.

Legea nr. 10/2001 în art. 25 (fost art. 23) instituie obligație unității deținătoare să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23. Legea nr. 10/2001 obligă unitatea deținătoare să se pronunțe în termen de 60 de zile prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură [art. 25 alin. (1)] sau, dacă restituirea în natură nu este posibilă, este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, tot prin decizie sau dispoziție motivată în același termen de 60 de zile [art. 26 alin. (1)]. Prin probele administrate s-a făcut dovada că pârâtul nu și-a respectat această obligație și nici nu a invocat vreun eveniment obiectiv care să justifice lipsa răspunsurilor.

Din contră, din cuprinsul adresei nr. 32814 din 6 martie 2003, acesta confirmă înregistrarea notificării de revendicare precum și împrejurarea că aceasta a fost însoțită de actele doveditoare. Invocarea volumului mare de activitate nu este în măsură să justifice, din perspectiva actului normativ invocat, lipsa de răspuns la notificare depusă la 4 martie 2002, deși de la notificare au trecut cinci ani. În mod corect s-a interpretat lipsa răspunsului ca un refuz de soluțiune a notificării, refuz care este și el supus cenzurii judecătorești, potrivit termenilor și scopului urmărit de legiuitor. Ca urmare reclamanții se află într-o acțiune în contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, (și nu într-o acțiune în realizarea unei obligații de a face) potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3), în noua redactare a acestui act normativ.

Decizia de a obliga pârâtul să emită o dispoziție de soluționare a notificării nu este lipsită de interes câtă vreme instituția sesizată cu notificarea, păstrează o tăcere nejustificată timp de 5 ani și alimentează prin această atitudine practic un refuz de rezolvare sancționat în mod legal de instanța abilitată să exercite controlul judiciar al rezolvării administrative. Instanța nu s-a substituit în acest fel fazei administrative câtă vreme măsura dispusă trimite la procedura administrativă obligând entitatea sesizată să o finalizeze. Instanța nu a îndrumat pârâta asupra modalității de rezolvare pentru a se putea critica, cum a făcut în mod neîntemeiat pârâtul, faptul că instanța s-a substituit procedurii administrative.

Văzând dispozițiile art. 312 pentru considerentele mai sus expuse instanța a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a respins recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 99/C din 26 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2007.