ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5289/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamantul R.C. a solicitat obligarea pârâtului primarul municipiului Constanța să se pronunțe, prin emiterea unei dispoziții motivate, asupra notificărilor înregistrate diin 9 august 2001 și 10 august 2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Constanța. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este succesorul legal al proprietarului tabular al imobilului, R.I. și că, deși a formulat în termen notificările în baza Legii nr. 10/2001, pârâtul nu s-a conformat obligației legale de a le soluționa în termen de 60 de zile prevăzută de art. 23 alin. (1) din acest act normativ.

Prin sentința civilă nr. 719 din 10 iunie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată cu privire la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația de a răspunde notificării în termen de 60 de zile, prin decizie/dispoziție motivată, iar pentru a evita prelungirea în mod culpabil a pasivității persoanei notificate, legiuitorul a dat posibilitatea persoanei îndreptățite să se adreseze instanței pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să oblige unitatea deținătoare să analizez notificarea.

Apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța a fost respins de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 272/C din 24 noiembrie 2008. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Constanța care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulează următoarele critici: Întrucât art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia sau, după caz, de !a data depunerii actelor doveditoare, această obligație nu mai este necesar a fi dublată de o hotărâre judecătorească. Oricum, norma prevăzută de art. 23 nu are caracter imperativ, ci de recomandare întrucât, față de metodologia laborioasă a procedurii administrative, nu există posibilitatea respectării acestui termen, iar reclamantul este în culpă, întrucât nu a completat dosarul administrativ cu actele solicitate. Prin hotărâre dată în recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a pus la îndemâna persoanelor îndreptățite posibilitatea de a se adresa direct instanțelor de judecată pentru soluționarea notificărilor, ignorând faza administrativă.

Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Reclamantul a înregistrat la Primăria Municipiului Constanța notificările din 9 august 2001 și 10 august 2001, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ce privește pretențiile sale privind restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 25 alin. (1) după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să emită decizia/dispoziția motivată începe să curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de pârât potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată. Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, astfel cum susține recurentul, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite. Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului. În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun. Pasivitatea recurentului în soluționarea notificării și depășirea termenului rezonabil soluționării oricărei cereri adresată autorităților reprezintă și o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului enunțat prin art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă, parte, nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării și eventualul control ulterior al instanței de judecată. Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către reclamant a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluția de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea. Față de considerentele ce preced, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 272/C din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.