ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5289/2010

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța, secția civilă, reclamantul R.C. a solicitat obligarea

pârâtului primarul municipiului Constanța să se pronunțe, prin

emiterea unei dispoziții motivate, asupra notificărilor înregistrate

diin 9 august 2001 și 10 august 2001 privind restituirea în natură a imobilului

situat în Constanța.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că este succesorul legal al proprietarului

tabular al imobilului, R.I. și că, deși a formulat în termen

notificările în baza Legii nr. 10/2001, pârâtul nu s-a conformat

obligației legale de a le soluționa în termen de 60 de zile

prevăzută de art. 23 alin. (1) din acest act normativ.

Prin sentința civilă nr. 719

din 10 iunie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis

acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție

motivată cu privire la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare are obligația

de a răspunde notificării în termen de 60 de zile, prin

decizie/dispoziție motivată, iar pentru a evita prelungirea în mod

culpabil a pasivității persoanei notificate, legiuitorul a dat

posibilitatea persoanei îndreptățite să se adreseze

instanței pentru pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să oblige unitatea deținătoare

să analizez notificarea.

Apelul declarat de pârâtul Primarul

municipiului Constanța a fost respins de Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 272/C din 24 noiembrie 2008.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că, față de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se

restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin

echivalent sau chiar i se refuză un atare drept.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Constanța care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulează următoarele critici:

Întrucât art. 23 din Legea nr. 10/2001

prevede că unitatea deținătoare este obligată să

soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la data

înregistrării acesteia sau, după caz, de !a data depunerii actelor

doveditoare, această obligație nu mai este necesar a fi dublată

de o hotărâre judecătorească.

Oricum, norma prevăzută de

art. 23 nu are caracter imperativ, ci de recomandare întrucât, față

de metodologia laborioasă a procedurii administrative, nu există

posibilitatea respectării acestui termen, iar reclamantul este în

culpă, întrucât nu a completat dosarul administrativ cu actele solicitate.

Prin hotărâre dată în

recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție a pus la îndemâna persoanelor

îndreptățite posibilitatea de a se adresa direct instanțelor de

judecată pentru soluționarea notificărilor, ignorând faza

administrativă.

Analizând hotărârea atacată

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Reclamantul a înregistrat la

Primăria Municipiului Constanța notificările din 9 august 2001

și 10 august 2001, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ce

privește pretențiile sale privind restituirea în natură a imobilului

situat în Constanța,

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 25 alin. (1) după

modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, termenul de 60 de zile în care

unitatea deținătoare este obligată să emită

decizia/dispoziția motivată începe să curgă de la data

depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

În mod normal, ca formă

firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în

condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia

urmată de o dispoziție emisă de pârât potrivit prevederilor

obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act

normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în

condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a

prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al

entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii

obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul,

nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate

împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv

recunoscut de Legea nr. 10/2001, astfel cum susține recurentul, date fiind

prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6

și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea din urmă

cale, justiția are obligația de a hotărî asupra

încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu

i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea

entității notificate să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie

să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

Atitudinea omisivă a persoanei

juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând

forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage

competența instanței care este în măsură să cenzureze

chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze

notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate

echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept

subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea

pasivității persoanei deținătoare reprezintă o

acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în

prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială

și care instituie o procedură specială diferită de cea de

drept comun.

Pasivitatea recurentului în

soluționarea notificării și depășirea termenului

rezonabil soluționării oricărei cereri adresată

autorităților reprezintă și o încălcare a dreptului de

proprietate al reclamantului enunțat prin art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă, parte, nu

există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse

de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die

soluționarea notificării și eventualul control ulterior al instanței

de judecată.

Prin urmare, chiar în situația

nedepunerii de către reclamant a tuturor actelor considerate necesare de

către pârât, soluția de obligare a acestuia la emiterea unei decizii

sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea.

Față de considerentele ce

preced, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, Înalta

Curte apreciază că această instanță a interpretat

corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, recursul declarat în

cauză se constată nefondat și, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei

civile nr. 272/C din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.