ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1058 din 26 septembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța, a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziție motivată ca răspuns la notificarea din 9 august 2001, expediata prin B.E.J. S.C.A., pentru imobilul situat în Municipiul Constanța, compus din construcție și teren, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Reclamantul a facut dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr. 10/2001, dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare, obligația pârâtului fiind aceea de a răspunde la notificare în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării, prin decizie sau dispoziție motivată. Fiind titularul unui drept subiectiv încălcat, dar recunoscut de un act normativ cu caracter reparatoriu, reclamantul și-a exercitat dreptul constituțional al liberului acces la justiție, neputând fi privat de acest drept și nici obstaculat în actiunea de redobândire a dreptului său de proprietate.

Prin Decizia civila nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța ca nefondat. Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept. Reclamantul a investit instanța cu o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitarea concreta fiind de obligare a persoanei deținătoare notificate, să emită o dispoziție de restituire a imobilului din Constanța, conform documentației ce însoțea notificarea dein 9 august 2001 emisă de BEJ S.C.A.

Concepția legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă, prin care persoana îndreptățită să se adreseze direct unității deținătoare, urmând ca decizia sau dispoziția, după caz, să fie supusă controlului judecătoresc, și nu cum susține apelantul că ideal ar fi ca persoanele îndreptățite să se adreseze direct în justiție. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 11945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, legiuitorul urmând să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat, s-a reținut că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării este un termen imperativ și nu de recomandare.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 mai 2009, Primarul Municipiului Constanța. Recurentul - parat a sustinut ca hotărârea instanței de apel este nelegala, in sensul dispozitiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., si, drept consecinta, a solicitat admiterea recursului si modificarea deciziei civile recurate, in sensul admiterii apelului, pentru următoarele considerente: Acțiunea intemeiata pe obligația de a face este lipsita de interes, cată vreme insasi instanța de fond a reținut ca obligația de a răspunde in 60 de zile este reglementata de dispozitiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Obligația fiind una prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca in același sens, demersul unei acțiuni pe obligația de a face fiind lipsit de interes, respectiv de folosul juridiceste ocrotit.

De asemenea, prin ultima decizie in interesul legii, instanta suprema a pus la indemana persoanelor îndreptățite, posibilitatea de a se adresa direct instanțelor de judecata in rezolvarea pe fond a cauzelor, ignorând faza administrativ - jurisdictionala. Si sub acest aspect, acțiunea intemeiata pe obligația de a face este lipsita de interes. Reclamantul a triumfat în justiție, invocandu-și propria culpă, față de faptul că notificarea nu a fost însoțită de toate actele, fiind atenționat prin adresă să completeze anexele la notificare cu mai multe înscrisuri, așa cum rezultă din nota de relații comunicată de D.A.P.L; S-a mai sustinut ca, norma prevăzută în art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificata altfel, decat ca fiind una de recomandare, în raport cu metodologia laborioasă a procedurii administrațiv - jurisdicționale, față de care nici un deținător, parcurgând-o, nu s-ar putea încadra în termenul de 60 de zile.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmeaza: În drept, regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001. Potrivit acestei legi speciale, persoanele îndreptățite la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, prealabil declanșării procedurii judiciare, au obligația de a notifica cererea lor, în termenul prevăzut de lege, persoanei juridice deținătoare a bunului. Corelativ, legiuitorul a instituit în sarcina unității deținătoare a imobilului obligația de a răspunde cererii notificate printr-o decizie ori dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de la înregistrare.

Procedura administrativă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse prin lege, nu constituie un impediment în declanșarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana îndreptățită. În speță, r eclamantul a facut dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr. 10/2001, dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare, situatie de fapt retinuta si validata de ambele instante ale fondului. Dat fiind insa refuzul pârâtului de a-i soluționa cererea, concretizat prin lipsa deciziei ori dispoziției pe care acesta avea obligația de a o emite în termenul mai sus arătat, în mod corect, reclamantul a declanșat procedura judiciară, știut fiind că accesul la justiție este liber și nu poate fi restricționat în nici un fel.

Așa fiind, reținând că, în situațiile în care unitățile deținătoare nu se conformează obligației de a răspunde, în termenul prevăzut de lege, cererilor care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, persoana interesată se poate adresa instanțelor judecătorești, fie pentru a solicita obligarea unității deținătoare să se pronunțe asupra cererii notificate, fie pentru a-și valorifica pe fond pretențiile, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța a obligat pârâtul să răspundă cererii care i-a fost notificată de reclamant, respectand vointa acestuia de a se adresa instantei de judecata intr-un anumit cadru procesual. Împlinirea termenului dă dreptul creditorului obligației să ceară în justiție îndeplinirea acesteia, în condițiile dreptului comun deci persoana îndreptățită poată să ceară în justiție executarea obligației la care entitatea deținătoare era îndatorată prin lege.

Referitor la natura juridica a termenului legal menționat, instanțele anterioare au reținut corect că acesta este un termen imperativ și nu de recomandare, aspect care rezultă din redactarea textului de lege, cu mențiunea că obligația de a soluționa notificarea nu putea fi lăsată la latitudinea entității deținătoare, dată fiind celeritatea cu care trebuie să se desfășoare procedura prevăzută de această lege speciala, dar si exigentele termenului rezonabil de solutionare a cauzelor, in acceptiunea C.E.D.O.

Critica conform careia, daca obligația stabilita in sarcina unitatii detinatoare este una prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca cu acelasi continut, nu poate fi primita, intrucat tocmai circumstantele particulare ale cauzei pendinte au determinat reclamantul ca, prin cererea dedusa judecatii, sa se prevaleaza de prerogativa concreta de a avea acces la forta coercitiva a statului, prin functia judecatoreasca, in scopul realizarii efective a dreptului recunoscut de lege, in formele procedurale prescrise de aceasta.

Împrejurarea ca reclamantul avea posibilitatea de a solicita chiar o cercetare a fondului pretentiei referitoare la imobilul in litigiu, nu reprezinta un fine de neprimire (pentru lipsa interesului-conditie a exercitiului dreptului de acces la instanta de judecata) pentru cererea concreta dedusa judecatii, dat fiind continutul intrinsec al principiului disponibilitatii, respectiv efectul acestuia asupra derularii procesului civil concret angajat de reclamant. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va r espinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiul Constanța împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanță, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiul Constanța împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanță, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.