ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2010

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1058 din 26

septembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului Constanța, a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziție

motivată ca răspuns la notificarea din 9 august 2001, expediata prin B.E.J. S.C.A.,

pentru imobilul situat în Municipiul Constanța, compus din construcție și teren,

a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,

ca nefondată.

Pentru a pronunta

aceasta hotarare, prima instanta a avut în vedere următoarele considerente de

fapt si de drept:

Reclamantul a facut

dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr. 10/2001,

dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin

notificare, obligația pârâtului fiind aceea de a răspunde la notificare în

termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării, prin decizie sau

dispoziție motivată.

Fiind titularul unui

drept subiectiv încălcat, dar recunoscut de un act normativ cu caracter

reparatoriu, reclamantul și-a exercitat dreptul constituțional al liberului

acces la justiție, neputând fi privat de acest drept și nici obstaculat în actiunea

de redobândire a dreptului său de proprietate.

Prin Decizia civila nr.

19/ C din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul pârâtului Primarul

Municipiului Constanța ca nefondat.

Pentru a pronunta

aceasta hotarare, instanta de apel a avut în vedere următoarele considerente de

fapt și de drept.

Reclamantul a

investit instanța cu o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitarea

concreta fiind de obligare a persoanei deținătoare notificate, să emită o dispoziție

de restituire a imobilului din Constanța, conform documentației ce însoțea

notificarea dein 9 august 2001 emisă de BEJ S.C.A.

Concepția

legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o

procedură prealabilă, prin care persoana îndreptățită să se adreseze direct

unității deținătoare, urmând ca decizia sau dispoziția, după caz, să fie supusă

controlului judecătoresc, și nu cum susține apelantul că ideal ar fi ca

persoanele îndreptățite să se adreseze direct în justiție.

Pornind de la

rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile

preluate abuziv în perioada 6 martie 11945 - 22 decembrie 1989, exprimată în

caracterul profund reparatoriu, legiuitorul urmând să înlăture prejudiciile suferite

de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat, s-a reținut că termenul de 60

de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării este un

termen imperativ și nu de recomandare.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 24 mai 2009, Primarul

Municipiului Constanța.

Recurentul

- parat a sustinut ca hotărârea instanței de apel este nelegala, in sensul dispozitiilor

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., si, drept consecinta, a solicitat admiterea

recursului si modificarea deciziei civile recurate, in sensul admiterii

apelului, pentru următoarele considerente:

Acțiunea

intemeiata pe obligația de a face este lipsita de interes, cată vreme insasi

instanța de fond a reținut ca obligația de a răspunde in 60 de zile este

reglementata de dispozitiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Obligația fiind una

prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca in

același sens, demersul unei acțiuni pe obligația de a face fiind lipsit de

interes, respectiv de folosul juridiceste ocrotit.

De

asemenea, prin ultima decizie in interesul legii, instanta suprema a pus la

indemana persoanelor îndreptățite, posibilitatea de a se adresa direct

instanțelor de judecata in rezolvarea pe fond a cauzelor, ignorând faza

administrativ - jurisdictionala. Si sub acest aspect, acțiunea intemeiata pe

obligația de a face este lipsita de interes.

Reclamantul

a triumfat în justiție, invocandu-și propria culpă, față de faptul că

notificarea nu a fost însoțită de toate actele, fiind atenționat prin adresă să

completeze anexele la notificare cu mai multe înscrisuri, așa cum rezultă din

nota de relații comunicată de D.A.P.L;

S-a

mai sustinut ca, norma prevăzută în art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi

calificata altfel, decat ca fiind una de recomandare, în raport cu metodologia

laborioasă a procedurii administrațiv - jurisdicționale, față de care nici un

deținător, parcurgând-o, nu s-ar putea încadra în termenul de 60 de zile.

Recursul

este nefondat, pentru considerentele ce urmeaza:

În

drept, regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act

normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.

Potrivit

acestei legi speciale, persoanele îndreptățite la restituire în natură sau,

după caz, la măsuri reparatorii, prealabil declanșării procedurii judiciare, au

obligația de a notifica cererea lor, în termenul prevăzut de lege, persoanei

juridice deținătoare a bunului.

Corelativ,

legiuitorul a instituit în sarcina unității deținătoare a imobilului obligația

de a răspunde cererii notificate printr-o decizie ori dispoziție motivată, în

termen de 60 de zile de la înregistrare.

Procedura

administrativă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 este

obligatorie, însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele

impuse prin lege, nu constituie un impediment în declanșarea procedurii

judiciare pentru valorificarea dreptului pretins de către persoana

îndreptățită.

În

speță, r

eclamantul

a facut dovada adresării în termen a notificării formulate in temeiul Legii nr.

10/2001, dispunand si de actele de proprietate asupra imobilului solicitat prin

notificare, situatie de fapt retinuta si validata de ambele instante ale fondului.

Dat

fiind insa refuzul pârâtului de a-i soluționa cererea, concretizat prin lipsa

deciziei ori dispoziției pe care acesta avea obligația de a o emite în termenul

mai sus arătat, în mod corect, reclamantul a declanșat procedura judiciară,

știut fiind că accesul la justiție este liber și nu poate fi restricționat în

nici un fel.

Așa

fiind, reținând că, în situațiile în care unitățile deținătoare nu se

conformează obligației de a răspunde, în termenul prevăzut de lege, cererilor

care le sunt notificate în procedura Legii nr. 10/2001, persoana interesată se

poate adresa instanțelor judecătorești, fie pentru a solicita obligarea

unității deținătoare să se pronunțe asupra cererii notificate, fie pentru a-și

valorifica pe fond pretențiile, Înalta Curte constată că, în mod corect

instanța a obligat pârâtul să răspundă cererii care i-a fost notificată de

reclamant, respectand vointa acestuia de a se adresa instantei de judecata

intr-un anumit cadru procesual.

Împlinirea termenului

dă dreptul creditorului obligației să ceară în justiție îndeplinirea acesteia,

în condițiile dreptului comun deci persoana îndreptățită poată să ceară în

justiție executarea obligației la care entitatea deținătoare era îndatorată

prin lege.

Referitor la natura

juridica a termenului legal menționat, instanțele anterioare au reținut corect

că acesta este un termen imperativ și nu de recomandare, aspect care rezultă

din redactarea textului de lege, cu mențiunea că obligația de a soluționa

notificarea nu putea fi lăsată la latitudinea entității deținătoare, dată fiind

celeritatea cu care trebuie să se desfășoare procedura prevăzută de această

lege speciala, dar si exigentele termenului rezonabil de solutionare a cauzelor,

in acceptiunea C.E.D.O.

Critica

conform careia, daca obligația stabilita in sarcina unitatii detinatoare este

una prevăzuta in lege, ea nu mai trebuia dublata de o hotărâre judecătoreasca

cu acelasi continut, nu poate fi primita, intrucat tocmai circumstantele

particulare ale cauzei pendinte au determinat reclamantul ca, prin cererea

dedusa judecatii, sa se prevaleaza de prerogativa concreta de a avea acces la

forta coercitiva a statului, prin functia judecatoreasca, in scopul realizarii

efective a dreptului recunoscut de lege, in formele procedurale prescrise de

aceasta.

Împrejurarea ca

reclamantul avea posibilitatea de a solicita chiar o cercetare a fondului

pretentiei referitoare la imobilul in litigiu, nu reprezinta un fine de

neprimire (pentru lipsa interesului-conditie a exercitiului dreptului de acces

la instanta de judecata) pentru cererea concreta dedusa judecatii, dat fiind continutul

intrinsec al principiului disponibilitatii, respectiv efectul acestuia asupra

derularii procesului civil concret angajat de reclamant.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte va r

espinge recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiul

Constanța împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel

Constanță, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Primarul

Municipiul Constanța împotriva Deciziei nr. 19/ C din 21 ianuarie 2009 a Curții

de Apel Constanță, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2010.