ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10192/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10192/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față, constată:

La data de 12 noiembrie 2002, prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal nr. 220/P din 8

noiembrie 2002 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatei M.M., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat,

prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. c) C. pen., constând în aceea că

la data de 22 septembrie 2002 a sustras din torpedoul autoturismului părții

vătămate A.S. suma de 5.000 dolari SUA.

În cursul urmăririi penale, prin

ordonanța nr. 220/P/8 noiembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

Caracal, se dispusese arestarea preventivă, în lipsă, a inculpatei pe o

perioadă de 30 de zile.

Inculpata a fost încarcerată la data

de 21 noiembrie 2002, fiind pusă în libertate la data de 11 decembrie 2002, ca

urmare a revocării măsurii prin decizia penală nr. 872 din 10 decembrie 2002 a

Tribunalului Olt, apreciindu-se că în raport de circumstanțele cauzei, lăsarea

în libertate a inculpatei nu prezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul

art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 236 din 16

septembrie 2003, rămasă definitivă, Judecătoria Sinaia a dispus achitarea

inculpatei sub aspectul faptei imputate, reținând incidența art. 10 lit. c) C.

proc. pen.

Prin cererea înregistrată la 23

februarie 2004, reclamanta M.M. a chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice cerând obligarea acestuia la plata sumei de 500

milioane lei vechi, cu titlu de daune morale și materiale (f. 35 fond),

invocând incidența art. 504 C. proc. pen.

În motivarea cererii, reclamanta

susține că urmarea arestării sale preventive, măsură dispusă, în mod abuziv în

opinia sa, a fost lipsită de libertate și supusă unor rele tratamente, mai

multor restricții (alimentare, de trai normal), că este mama a trei copii al

căror tată este decedat, și aceștia la rândul lor au fost traumatizați psihic

și lipsiți de dragoste și protecție maternă, fiind obligată ca, pe perioada

arestării, să apeleze la alte persoane pentru a le oferi adăpost și hrană.

Prin sentința civilă nr. 767 din 13

septembrie 2004 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte,

acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 20 milioane lei vechi, daune

morale și 2 milioane lei vechi, cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri civile.

În motivarea sentinței s-a reținut

că, în raport de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana

împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă pentru ca, ulterior, să fie

achitată este îndreptățită la repararea pagubei pricinuite.

În aprecierea cuantumului

despăgubiri, tribunalul a reținut că în lipsa oricăror probatorii care să fi

fost administrate de reclamantă din care să rezulte prejudiciul moral suferit,

ori măsura în care onoarea, demnitatea ori imaginea sa publică au avut de

suferit, respectiv relele tratamente la care aceasta ar fi fost supusă pe

perioada detenției, despăgubirea solicitată este exagerată și a constat că suma

de 20 milioane lei este rezonabilă în raport de circumstanțele concrete ale

speței.

Cât privește despăgubirile materiale

solicitate, tribunalul a reținut că în lipsa unor probe care să ateste

existența unui astfel de prejudiciu, cererea reclamantei nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii au

declarat apel reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 834/A din 16

mai 2005 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelurile

ca nefondate.

Critica reclamantei referitoare la

cuantumul despăgubirilor morale acordate de tribunalul și greșita respingere a

cererii de despăgubiri materiale a fost găsită a fi nefondată.

Reține instanța de apel că, în

raport de datele cauzei și probatoriile administrate, declarațiile a doi

martori, prima instanță a făcut o corectă apreciere a întinderii prejudiciului

moral cauzat reclamantei ca urmare a arestării și, în mod just, s-a reținut că

aceasta nu a dovedit prejudiciul material suferit.

Referitor la criticile formulate de

pârât și de procuror privind lipsa rolului activ al judecătorului de fond în

stabilirea existenței pagubei suferite de reclamantă, respectiv a unor elemente

de natură să contureze dimensiunea suferințelor psihice și fizice suferite de

aceasta, instanța le-a găsit a fi nefondate.

Reține instanța de apel că în

procesul civil părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea

procedurii, rolul activ al judecătorului putându-se realiza doar în

conformitate cu dispozițiile art. 129-130 C. proc. civ.

Cum apelanții au participat la

judecata în primă instanță și cum reclamanta a făcut dovada faptului generator

al prejudiciului, instanța de apel apreciază că aceștia aveau posibilitatea dar

și obligația de a-și formula apărările pe care le găseau a fi necesare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul

susține că în lipsa expertizei medico-legale care să concluzioneze cu privire

la dimensiunea suferințelor fizice, în mod greșit, instanțele de fond au

reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale, al căror cuantum

este disproporționat de mare în raport de durata efectivă a arestării, 21

noiembrie 2002-11 decembrie 2002.

Susține recurenta că rezonabilitatea

instanței de judecată trebuia exercitată în limitele unui probatoriu pertinent

și util cauzei, invocând în justificarea acestui argument alte decizii

pronunțate de instanța supremă.

Ca atare, cum în cauză nu au fost

dovedite toate elementele răspunderii civile, recurentul apreciază că acțiunea

dedusă judecății era nefondată.

Analizând criticile formulate de

pârât Înalta Curte nu le găsește a fi fondate pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 304 pct. 9

teza a II-a C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când

hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea legii.

În speță, legea

aplicabilă raportului dedus judecății a fost reținută a fi dispoziția art. 504

alin. (2) C. proc. civ., dispoziție potrivit căreia, în redactarea în vigoare

la data sesizării instanței civile, are dreptul la repararea pagubei suferite

persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură privativă de libertate dacă,

ulterior, în cursul procesului penal a fost achitată.

Or, în speță, în mod necontestat,

reclamanta a fost arestată preventiv, fiind privată de libertate pe perioada 21

noiembrie 2002-11 decembrie 2002, când a fost pusă în libertate pentru ca,

ulterior, în procesul penal pornit împotriva sa să fie achitată pe motiv că nu

a săvârșit fapta penală imputată.

Așa fiind, în raport de dispoziția

legală menționată, reclamanta era în drept să solicite repararea prejudiciului

suferit ca urmare a celor 22 de zile de privare de libertate astfel cum, în mod

corect, au reținut și instanțele de fond.

Despăgubirea care se acordă în

astfel de cazuri este întotdeauna patrimonială.

În cazul în care prejudiciul nu este

susceptibil de evaluare bănească, cum este și în cazul analizat, reclamanta

invocând o atingere adusă onoarei și demnității sale, o suferință de ordin

afectiv determinată de restricțiile specifice unui loc de detenție și de

imposibilitatea de a avea legături pe perioada detenției cu cei 3 copii rămași

fără supraveghere dat fiind că se aflau numai în întreținerea sa, prejudiciul

este moral.

În astfel de situații, în stabilirea

cuantumului despăgubirii, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii

prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana

îndreptățită, prin raportare la drepturile și libertățile fundamentale care

i-au fost încălcate sau restricționate, la durata încălcării sau

restricționării, respectiv la împrejurările în care acestea s-au produs.

Așa fiind, susținerea din recurs în

sensul că întinderea unui astfel de prejudiciu se poate stabili numai printr-o

expertiză medico-legală este eronată iar, cât privește cuantumul despăgubirilor

acordate de instanțele de fond, în lipsa unor critici care să se circumscrie

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmația

recurentei că este disproporționat de mare, nu poate fi verificată, fiind o

chestiune de apreciere lăsată la îndemâna judecătorilor fondului.

Cum, în raport de criticile

formulate, hotărârea recurată, pentru considerentele mai sus arătate, a fost

dată cu aplicarea corectă a legii, recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 834/A din 16 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie

2005.