ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10192/2005

Asupra recursului de față, constată: La data de 12 noiembrie 2002, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal nr. 220/P din 8 noiembrie 2002 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei M.M., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. c) C. pen., constând în aceea că la data de 22 septembrie 2002 a sustras din torpedoul autoturismului părții vătămate A.S. suma de 5.000 dolari SUA. În cursul urmăririi penale, prin ordonanța nr. 220/P/8 noiembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, se dispusese arestarea preventivă, în lipsă, a inculpatei pe o perioadă de 30 de zile.

Inculpata a fost încarcerată la data de 21 noiembrie 2002, fiind pusă în libertate la data de 11 decembrie 2002, ca urmare a revocării măsurii prin decizia penală nr. 872 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Olt, apreciindu-se că în raport de circumstanțele cauzei, lăsarea în libertate a inculpatei nu prezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 236 din 16 septembrie 2003, rămasă definitivă, Judecătoria Sinaia a dispus achitarea inculpatei sub aspectul faptei imputate, reținând incidența art. 10 lit. c) C. proc. pen. Prin cererea înregistrată la 23 februarie 2004, reclamanta M.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice cerând obligarea acestuia la plata sumei de 500 milioane lei vechi, cu titlu de daune morale și materiale (f. 35 fond), invocând incidența art. 504 C. proc.

pen. În motivarea cererii, reclamanta susține că urmarea arestării sale preventive, măsură dispusă, în mod abuziv în opinia sa, a fost lipsită de libertate și supusă unor rele tratamente, mai multor restricții (alimentare, de trai normal), că este mama a trei copii al căror tată este decedat, și aceștia la rândul lor au fost traumatizați psihic și lipsiți de dragoste și protecție maternă, fiind obligată ca, pe perioada arestării, să apeleze la alte persoane pentru a le oferi adăpost și hrană. Prin sentința civilă nr. 767 din 13 septembrie 2004 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 20 milioane lei vechi, daune morale și 2 milioane lei vechi, cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri civile. În motivarea sentinței s-a reținut că, în raport de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă pentru ca, ulterior, să fie achitată este îndreptățită la repararea pagubei pricinuite. În aprecierea cuantumului despăgubiri, tribunalul a reținut că în lipsa oricăror probatorii care să fi fost administrate de reclamantă din care să rezulte prejudiciul moral suferit, ori măsura în care onoarea, demnitatea ori imaginea sa publică au avut de suferit, respectiv relele tratamente la care aceasta ar fi fost supusă pe perioada detenției, despăgubirea solicitată este exagerată și a constat că suma de 20 milioane lei este rezonabilă în raport de circumstanțele concrete ale speței.

Cât privește despăgubirile materiale solicitate, tribunalul a reținut că în lipsa unor probe care să ateste existența unui astfel de prejudiciu, cererea reclamantei nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 834/A din 16 mai 2005 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelurile ca nefondate. Critica reclamantei referitoare la cuantumul despăgubirilor morale acordate de tribunalul și greșita respingere a cererii de despăgubiri materiale a fost găsită a fi nefondată. Reține instanța de apel că, în raport de datele cauzei și probatoriile administrate, declarațiile a doi martori, prima instanță a făcut o corectă apreciere a întinderii prejudiciului moral cauzat reclamantei ca urmare a arestării și, în mod just, s-a reținut că aceasta nu a dovedit prejudiciul material suferit.

Referitor la criticile formulate de pârât și de procuror privind lipsa rolului activ al judecătorului de fond în stabilirea existenței pagubei suferite de reclamantă, respectiv a unor elemente de natură să contureze dimensiunea suferințelor psihice și fizice suferite de aceasta, instanța le-a găsit a fi nefondate. Reține instanța de apel că în procesul civil părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procedurii, rolul activ al judecătorului putându-se realiza doar în conformitate cu dispozițiile art. 129-130 C. proc. civ. Cum apelanții au participat la judecata în primă instanță și cum reclamanta a făcut dovada faptului generator al prejudiciului, instanța de apel apreciază că aceștia aveau posibilitatea dar și obligația de a-și formula apărările pe care le găseau a fi necesare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtul susține că în lipsa expertizei medico-legale care să concluzioneze cu privire la dimensiunea suferințelor fizice, în mod greșit, instanțele de fond au reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale, al căror cuantum este disproporționat de mare în raport de durata efectivă a arestării, 21 noiembrie 2002-11 decembrie 2002. Susține recurenta că rezonabilitatea instanței de judecată trebuia exercitată în limitele unui probatoriu pertinent și util cauzei, invocând în justificarea acestui argument alte decizii pronunțate de instanța supremă.

Ca atare, cum în cauză nu au fost dovedite toate elementele răspunderii civile, recurentul apreciază că acțiunea dedusă judecății era nefondată. Analizând criticile formulate de pârât Înalta Curte nu le găsește a fi fondate pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea legii. În speță, legea aplicabilă raportului dedus judecății a fost reținută a fi dispoziția art. 504 alin. (2) C. proc. civ., dispoziție potrivit căreia, în redactarea în vigoare la data sesizării instanței civile, are dreptul la repararea pagubei suferite persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură privativă de libertate dacă, ulterior, în cursul procesului penal a fost achitată.

Or, în speță, în mod necontestat, reclamanta a fost arestată preventiv, fiind privată de libertate pe perioada 21 noiembrie 2002-11 decembrie 2002, când a fost pusă în libertate pentru ca, ulterior, în procesul penal pornit împotriva sa să fie achitată pe motiv că nu a săvârșit fapta penală imputată. Așa fiind, în raport de dispoziția legală menționată, reclamanta era în drept să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a celor 22 de zile de privare de libertate astfel cum, în mod corect, au reținut și instanțele de fond. Despăgubirea care se acordă în astfel de cazuri este întotdeauna patrimonială.

În cazul în care prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, cum este și în cazul analizat, reclamanta invocând o atingere adusă onoarei și demnității sale, o suferință de ordin afectiv determinată de restricțiile specifice unui loc de detenție și de imposibilitatea de a avea legături pe perioada detenției cu cei 3 copii rămași fără supraveghere dat fiind că se aflau numai în întreținerea sa, prejudiciul este moral. În astfel de situații, în stabilirea cuantumului despăgubirii, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptățită, prin raportare la drepturile și libertățile fundamentale care i-au fost încălcate sau restricționate, la durata încălcării sau restricționării, respectiv la împrejurările în care acestea s-au produs.

Așa fiind, susținerea din recurs în sensul că întinderea unui astfel de prejudiciu se poate stabili numai printr-o expertiză medico-legală este eronată iar, cât privește cuantumul despăgubirilor acordate de instanțele de fond, în lipsa unor critici care să se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmația recurentei că este disproporționat de mare, nu poate fi verificată, fiind o chestiune de apreciere lăsată la îndemâna judecătorilor fondului. Cum, în raport de criticile formulate, hotărârea recurată, pentru considerentele mai sus arătate, a fost dată cu aplicarea corectă a legii, recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 834/A din 16 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2005.